Publicat în

Trasaturile generale ale infractiunii

  1. Faptă care prezintă pericol social.

Prin pericol social se înţelege aducerea de atingeri unor valori sociale sau posibilitatea obiectivă de a aduce atingere unor valori sociale.

Periculozitatea socială a infracţiunii constă atât în răul pe care fiecare infracţiune îl produce într-un cadru determinat cât şi în perspectiva ca în condiţii materiale şi subiective similare faptele de acelaşi tip să se repete, să devină un fenomen. Caracterul social al pericolului constă din împrejurarea că el vizează şi rânduieli sociale, că faptele care-l crează tubură desfăşurarea normală a relaţiilor statornice între membrii societăţii, că provoacă nemulţumire, teamă şi îngrijorare pentru ce s-a săvârşit şi s-ar mai putea comite prin încălcarea legii penale în cadrul colectivităţii.

Codul penal enumeră valorile sociale al căror vătămare, periclitare, atribuie relevanţă penală faptelor prin care li s-a adus atingere în art.1:,,Statul român, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, precum şi toată ordinea de drept.”

Art.18 Cod Penal precizează că fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale e orice acţiune sau inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 şi pentru sancţionarea cărora e necesară aplicarea unei pedepse.

Rezultă că pentru a fi relevant din punct de vedere penal, pericolul social trebuie să îndeplinească două condiţii:

  • să fie generat de săvârşirea unei fapte
  • să prezinte o gravitate care să impună aplicarea unei pedepse

Fapta e un act de conduită al făptuitorului cu o manifestare reală, cu o existenţă obiectivă ce poate fi percepută şi caracterizată. Fapta trebuie să fie un act al omului iar nu un eveniment sau o reacţie al unui animal, ceea ce limitează câmpul faptelor ce pot deveni infracţiune.

Fapta se manifestă printr-o acţiune sau o inacţiune.

Acţiunea e un fenomen de manifestare pozitivă concretizată în fapte, gesturi, cuvinte,etc. prin care făptuitorul face să se producă o schimbare în lumea exterioară.

Inacţiunea constă într-un comportament pasiv, în omisiunea făptuitorului de a îndeplini o obligaţie legală: abandonul de familie. Simplul gând sau hotărâre de a săvârşi o infracţiune nu poate constitui o faptă penală.

În literatura de specialitate pericolul social e conoscut sub două tipuri:

  • generic(abstract)
  • concret

Pericolul social generic e evaluat de legiuitor în abstractio, prin folosirea tuturor datelor ce-i atau la dispoziţie în momentul încriminării sau când se pune preoblema modificării legii.   La evaluarea pericolului social generic legiuitorul are în vedere importanţa valorii sociale vătămate, elementele obiective şi subiective ale faptei, urmările produse precum şi alte condiţii ale conţinutului legal al infracţiunii.

Pericolul social concret e determinat de fapta concretă, de persoana infractorului şi de împrejurările în care a fost săvârşită fapta. Evaluarea pericolului social concret se face de procuror sau de instanţa de judecată ţinând seama de criteriile art.72 Cod Penal.

Fapta ce nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni

Instituit în art.18 1  Codul p enal reglementează în sensul că nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea minimă adusă uneia dintre valorile apărate de lege şi prin conţinutul său concret fiind în mod vădit lipsită de importanţă nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.Dar în cazul în care organul judiciar constată că sunt incidente prevederile menţionate ele nu au căderea de a decide asupra încriminării sau dezîncriminării, atribut ce revine în exclusivitate legiuitorului (Parlamentului) ci pot numai să constate pe baze legale dacă fapta concretă prezintă pericolul social al unei infracţiuni procedînd în caz contrar la aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ.

Cu privire la natura juridică a instituţiei prevăzută în art.18 există mai multe opinii:

  • Organul judiciar operează o dezincriminare judiciară;
  • Acest text reglementează o formă de înlocuire a răspunderii penale;
  • Acest text reprezintă o cauză de înlocuire a caracterului penal al faptei.

*Nici una nu corespunde realităţii.

  1. Faptă săvârşită cu vinovăţie

Această trăsătură este reglementată în art.18 al.1 Cod penal ce prevede săvâşirea faptei cu vinovăţie. Prin vinovăţie se înţelege atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia. Ca atitudine psihică a făptuitorului vinovăţia presupune doi factori:

  • de conştiinţă care reprezintă factorul intelectiv de prevedere, de reprezentare;
  • de voinţă care reprezintă factorul volitiv;

Factorul intelectiv constă în reprezentarea faptelor, a condiţiilor de săvârşire, a urmărilor ei şi a raportirilor de cauzalitate dintre acţiune şi urmări.

Factorul volitiv reprezintă facultatea psihică a persoanelor prin care aceasta îşi mobilizează energia fizică în vederea înfăptuirii activităţii infracţiunii. Vinovăţia presupune ca voinţa să fie liberă în sensul că asupra făptuitorului să nu se exercite o constrângre fizică sau morală.

  1. Faptă prevăzută de legea penală

Deoarece trăsătura prevăzută în art.17 Cod penal e impusă de principiul legalităţii încriminării, consacrat al art.2 Cod penal, ea priveşte fapta consumată şi cea rămasă în faza de tentativă, fapta încriminată în formă simplă şi calificată.

Sunt avute în vedere faptele prevăzute în Codul penal şi legile speciale cu dispoziţii penale.

Pentru existenţa oricărei intracţiuni e necesar a fi întrunite în mod cumulativ cele trei trăsături esenţiale prevăzute în art.17 Cod penal.

 

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *