Libera circulaţie a persoanelor în cadrul Comunităţilor Europene a fost definită în Acordul Unic European (1987) drept una din cele patru libertăţi fundamentale ale Pieţei Interne.
Libera circulaţie a persoanelor şi eliminarea controalelor la frontierele interne constituie o parte a unui concept mult mai larg, cel de piaţă internă – ce nu poate fi realizată în condiţiile existenţei unor frontiere interne şi a restricţionării circulaţiei indivizilor.
Esenţa acestei libertăţi constă în eliminarea discriminărilor între cetăţenii statului membru pe teritoriul căruia se află aceştia sau îşi desfăşoară activitatea şi cetăţenii celorlalte state membre ce stau sau muncesc pe teritoriul acestui stat. Aceste discriminări se pot referi la condiţiile de intrare, deplasare, munca, angajare sau remuneraţie. Prin asigurarea unui asemenea regim nediscriminatoriu se realizează libera circulaţie a persoanelor în spaţiul comunitar.[1]
Acest nou statut a dus la accelerarea procesului de extindere a drepturilor la liberă circulaţie asupra unor noi categorii de persoane (studenţi, persoane ce nu depun activităţi economice, dar au resurse suficiente de trăi).
Conceptul de “cetăţenie europeană” a fost prima oară introdus prin Tratatul de la Maastricht (1993) prin care s-a acordat drept de liberă circulaţie şi de liberă rezidenţă în interiorul Uniunii tuturor cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene. Mai mult, Tratatul a plasat în domeniul de interes comun al statelor membre şi politica referitoare la azil, problematica trecerii frontierelor externe şi politica referitoare la imigraţie.
Tratatul de la Amsterdam a introdus prevederile legate de aceste aspecte în Tratatul de la Roma (Titlul IV – vize, azil, imigraţie şi alte politici legate de liberă circulaţie a persoanelor) şi a prevăzut o perioadă de 5 ani până la momentul în care se vor aplica procedurile comunitare şi în aceste domenii.
Prin politica sa, Uniunea Europeană are în vedere crearea unei zone europene de libertate, securitate şi justiţie în care nu mai este nevoie de controlul persoanelor la frontierele interne, indiferent de naţionalitate. În acelaşi timp, se desfăşoară un amplu proces de implementare a unor standarde comune în ceea ce priveşte controlul la frontierele externe ale Uniunii şi politicile de vize, azil şi imigraţie. Marea Britanie şi Irlanda nu au acceptat să ia parte la măsurile din cadrul Titlului IV al Tratatului de la Roma, iar Danemarca va participa doar în cadrul măsurilor referitoare la politica de vize.
După cum am mai menţionat, libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre cele patru libertăţi din cadrul pieţei interne şi a politicilor comunitare la nivelul Uniunii Europene, alături de liberă circulaţie a produselor, libera circulaţie a serviciilor şi libera circulaţie a capitalurilor.
Cetăţenii europeni beneficiază de dreptul fundamental de a se deplasa şi de a se stabili unde doresc. Dar, pentru a fi cu adevărat în avantajul tuturor, libertatea de circulaţie a persoanelor trebuie însoţită de un nivel corespunzător de securitate şi justiţie. La Amsterdam, această dublă cerinţă a fost înscrisă în Tratat sub forma înfiinţării progresive a unei zone de libertate, securitate şi justiţie. Abolirea controalelor la frontiera nu a fost însă pe deplin înfăptuită în cadrul Uniunii. Obiectivul a fost realizat doar de câteva state membre în baza Convenţiei de Implementare a Acordului Schengen (semnată la 19 iunie 1990 şi intrată în vigoare la 26 martie 1995).
În cadrul Consiliului European de la Nisa (decembrie 2000), Consiliul UE, Parlamentul European şi Comisia Europeană au semnat Carta Drepturilor Fundamentale, document ce aduce într-un cadru unic drepturile civile, politice, economice, sociale stipulate într-o serie de documente internaţionale, europene şi naţionale. Din punct de vedere al sferei subiectelor de drept, Carta nu face nici o deosebire între cetăţeni, întrunind – pentru prima dată – în cadrul unui document unic drepturile tuturor persoanelor care se găsesc în mod legal pe teritoriul Uniunii Europene. Articolul 15 alineatul 1 al Cartei vorbeşte despre dreptul oricărui cetăţean sau cetăţene ai Uniunii de a avea libertatea de a căuta un serviciu, de a lucra, de a se stabili sau de a furniza servicii în orice stat membru.
[1] Titlul VI al Tratatului de la Maastricht – cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne, cunoscut si sub numele de al Treilea Pilon al UE
[2] Titlul VI al Tratatului de la Maastricht – cooperarea în domeniul justitiei si afacerilor interne, cunoscut si sub numele de al Treilea Pilon al UE
