Unitatea de infracţiune
Unitatea de infracţiune este acea activitate infracţională formată dintr-o singură acţiune sau inacţiune, sau din mai multe acţiuni sau inacţiuni, ce decurg din natura faptei sau din voinţa legiuitorului săvârşite de o persoană în baza unui proces subiectiv unic, care întruneşte conţinutul unei singure infracţiuni.
Unitatea de infracţiune se poate prezenta sub două forme:
- unitate naturală – rezultă din unicitatea acţiunii sau inacţiunii care formează elementul material al infracţiunii;
- unitate legală – este o creaţie a legii care se caracterizează prin reunirea în conţinutul unei singure infracţiuni a două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, care ar putea constitui fiecare în parte o infracţiune de sine stătătoare, dar odată incluse în conţinutul legal al unei anumite infracţiuni, îşi pierd individualizarea proprie.
Unitatea naturală
Unitatea naturală este consacrarea juridică a entităţii naturale şi este alcătuită, în general dintr-o singură acţiune sau inacţiune ce produce un rezultat periculos, comisă în baza uneia din formele de vinovăţie prevăzute de lege.
Acestă formă de unitate infracţională se prezintă sub forma infracţiunii simple şi continue.
Infracţiunea simplă constă într-o acţiune sau inacţiune care nu trebuie să durezeîn timp.Exemplu: omorul (art. 174 Cod penal).
Infracţiunea continuă se caracterizează prin aceea că elementul său material se prelungeşte în timp până intervine o forţă contrară care îi pune capăt, cum ar fi cazul la infracţiunea prevăzută de art. 189 Cod penal (lipsirea de libertate în mod ilegal), precum şi în cazul abandonului de familie, art. 305 Cod penal, sau furtul de curent electric.
În literatura de specialitate s-a făcut distincţie între infracţiunile continui, permanente şi succesive. Cele permanente se caracterizează printr-o activitate continuă care nu cunoaşte momente de întrerupere (art. 279 Cod penal deţinerea ilegală de arme). Dimpotrivă infracţiunile succesive se caracterizează prin pauze sau întreruperi, fără să ducă la o pluralitate de infracţiuni. În acest caz avem exemplul portului ilegal de decoraţii, art. 241 Cod penal.
Infracţiunea deviată constă în aceea că făptuitorul îşi îndreaptă acţiunea de ucidere împotriva unei persoane, însă acţiunea deviază din greşeala făptuitorului, sau datorită survenirii altui eveniment, îndreptându-se asupra altei persoane. Prin infracţiune deviată se mai înţelege şi situaţia în care făptuitorul vrea să săvârşească o infracţiune împotriva unei persoane (omor, art. 174 Cod penal), însă datorită condiţiilor de comitere a faptei este în eroare asupra identităţii persoanei.
Unitatea legală
Infracţiunea continuată
Potrivit art. 41 alin. 2 din Cod penal infracţiunea este continuată atunci când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii, acţiuni sau inacţiuni care prezintă fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Condiţiile de existenţă ale infracţiunii continuate sunt:
- se cere săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni la diferite intervale de timp, care prezintă fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni;
- acţiunea sau inacţiunea să fie săvârşită în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale;
- acţiunea sau inacţiunea să fie săvârşită de aceeaşi persoană.
În ce priveşte prima condiţie, aceasta ţine de materialitatea activităţii infracţionale, fiind necesar a se săvârşi cel puţin două acţiuni sau inacţiuni. Deşi sub aspectul materialităţii faptelor infracţionale ale acestor infracţiuni, se aseamănă cu concursul de infracţiuni, această infracţiune se deosebeşte de celelalte prin elementul subiectiv, pentru că infracţiunea continuată are la bază o rezoluţie infracţională, unică, iar la concurs fiecare infracţiune este însoţită de opoziţie psihică distinctă.
Cea de-a două condiţie implică ca acţiunea să fie săvârşită la diferite intervale de timp care se vor stabili de la caz la caz, dar nu este vorba de luni sau ani.
Cea de-a treia condiţie care se referă la săvârşirea mai multor acţiuni sau inacţiuni, acestea trebuie să realizeze fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni.
Acţiunile succesive nu trebuie să fie identice, ci doar să realizeze conţinutul aceleiaşi infracţiuni, adică să se încadreze în acelaşi tip de infracţiune. În cazul infracţiunilor cu conţinuturi alternative, infracţiunea continuată se realizează chiar dacă acţiunile se manifestă sub modalităţi diferite.
În cazul infracţiunilor pentru care s-a incriminat pe lângă forma de bază şi cea calificată, se realizează o singură infracţiune, chiar dacă unele acţiuni corespund conţinutului de bază, iar altele corespund conţinutului calificat.
Există unitate infracţională şi în cazul în care unele acţiuni au ajuns în faza consumată, iar altele au rămas în faza tentativei. Referitor la condiţia potrivit căreia acţiunea sau inacţiunea trebuie să fie săvârşită în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, sau hotărârii infracţionale, unitatea de rezoluţie infracţională, constituie criteriul de delimitare a infracţiunii continuate de concursul real omogen de infracţiune.
Rezoluţiunea unică trebuie să cuprindă întreaga activitate desfăşurată de făptuitor, apoi să fie prealabilă începerii activităţii infracţionale şi să persiste pe tot parcursul desfăşurării ei. Rezoluţia infracţională trebuie să fie conturată în linii generale în ansamblul cu posibilitatea survenirii unor noi împrejurări caracteristice fiecărei acţiuni în parte.
În ceea ce priveşte a treia condiţie infracţiunea continuată este susceptibilă de participaţie.
Dacă un minor săvârşeşte mai multe acte materiale şi după aceea devenind major continuă şirul actelor materiale, întrebarea este cum va răspunde el, ca minor sau ca major?. Răspunsul este va răspunde ca major. Dacă minorul a început să săvârşească acte şi înainte de 14 ani, aceste acte se dau deoparte, pentru că minorul nu putea să fie tras la răspundere de legea penală.
Infracţiunea complexă
Prin infracţiune complexă se înţelege acea unitate infracţională care este alcătuită din mai multe acte materiale de natură diferită coordonate către un scop unic.
Potrivit art. 41 alin. 3 Cod penal infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune sau inacţiune, care constituie prin ea o faptă prevăzută de legea penală.
Infracţiunea complexă poartă denumirea de infracţiune absorbantă, iar cea inclusă în conţinut este infracţiune absorbită.
Modalităţile infracţiunii complexe
- Infracţiunea complexă – formă de bază a faptei incriminate. În acest caz din două acţiuni, cu semnificaţie juridică proprie, legiuitorul a alcătuit o infracţiune unică cum ar fi cea de tâlhărie prevăzut de art. 211 Cod penal.
- Infracţiunea complexă – formă calificată a infracţiunii incriminate. Această modalitate există în situaţia în care legiuitorul a inclus în conţinutul infracţiunii o circumstanţă agravantă a acţiunii, care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală (ex: furtul calificat prevăzut de art. 209 litera i, Cod penal).
Caracterizarea infracţiunii complexe
Sub aspectul obiectului infracţiunii, infracţiunile complexe se caracterizează prin existenţa a două obiecte juridice de natură diferită sau chiar de aceeaşi natură, dacă ne referim la tâlhărie, prin această infracţiune se vatămă atât dreptul de proprietate, adică patrimoniul unei persoane, cât şi integritatea corporală sau libertatea morală a persoanei. Din cele două obiecte ale infracţiunii de tâlhărie, unul este principal, iar altul secundar. Primul obiect este cel care determină încadrarea infracţiunii complexe, într-o anumită grupă de infracţiuni. Unele infracţiuni complexe cunosc două acţiuni similare, art. 176 Cod penal litera c – omor deosebit de grav săvârşit asupra a două persoane. Alte infracţiuni complexe reunesc două forme de vinovăţie, intenţia şi culpa (ex: viol urmat de moartea victimei art. 197 alin. 3 Cod penal).
Infracţiunea complexă poate fi săvârşită şi în participaţie, numai că fiecare va răspunde pentru contribuţia adusă. Este posibil ca instigatorul să răspundă pentru forma simplă, iar autorul pentru forma complexă.
Infracţiunea de obicei – este acea categorie de unitate infracţională care constă în repetarea aceleiaşi fapte, până relevă o obişnuinţă din partea făptuitorului, repetare ce atribuie ansamblului de acţiuni, pericolul social specific infracţiunii. Încadrăm în această categorie practicarea meseriei fără autorizaţie, art. 281 Cod penal, apoi cerşetoria art. 326 Cod penal, prostituţia art. 238 Cod penal, proxenetismul, vagabondajul.
Infracţiunile de obicei se compun din mai multe acţiuni, care, apreciate separat, nu cad sub incidenţa legii penale, dar care devin reprobabile de îndată ce sunt reluate şi evidenţiază o deprindere, o îndeletnicire, în acest caz repetarea actelor constituind trăsătura esenţială a conţinutului infracţiunii de obicei.
Infracţiunea progresivă
Infracţiunea progresivă se caracterizează prin săvârşirea unei acţiuni ilicite şi a producerii urmării specifice ei, însă ulterior, urmarea se amplifică ajungându-se la un rezultat mai grav. Sub aspect subiectiv, infracţiunea progresivă este în genere o infracţiune praeterintenţionată (ex: lovirea simplă – art. 180 Cod penal – care progresează la vătămarea corporală – art.181 Cod penal). Infracţiunea progresivă se deosebeşte de alte infracţiuni care durează în timp, cum ar fi infracţiunea continuată, de obicei activitatea infracţională ia sfârşit prin săvârşirea acţiunii iniţiale. Data săvârşirii infracţiunii progresive este cea a săvârşirii primei acţiuni.
