Consimtamantul
Prin consimtamant se intelege „acea conditie esentiala, de fond si generala, a actului juridic civil care conta in hotararea de a incheia un act juridic civil manifestata in exterior”. Contractul se incheie prin acordul de vointe (de consimtaminte) al partilor.
FORMAREA CONSIMTAMANTULUI:
- Vointa juridica inseamna:
– motivul determinant al actiunii persoanei – scopul concret, cauza – format si selectat sub influenta trebuintelor economico-materiale si spirituale;
– hotararea exteriorizata de a incheia contractul = consimtamantul.
● Vointa juridica este guvernata de:
– principiul libertatii incheierii contractului sau al libertatii de vointa;
– principiul vointei interne (reale).
CONDITIILE DE VALIDITATE:
- Sa provina de la o persoana cu discernamant, conditie care decurge din caracterul constient al actului juridic civil. In ceea ce priveste persoana juridica nu se pun probleme sub acest aspect, deoarece reprezentantul ei legal este intotdeauna o persoana fizica cu deplina capacitate de exercitiu.
Cat despre persoanele fizice, acestea au prezumat discernamantul atata timp cat au capacitate deplina de exercitiu. Lipsiti de aceasta capacitate sunt minorii sub varsta de 14 ani si cei pusi sub interdictie judecatoreasca intre 14 si 18 ani minorul are discernamantul juridic in curs de formare;
- Sa fie exprimat cu intentia de a produce efecte juridice, aceasta conditit fiind neindeplinita cand:
- manifestarea de vointa a fost facuta in gluma;
- manifestarea de vointa a fost facuta din prietenie, curtoazie sau pura complezenta;
- manifestarea de vointa a fost facuta sub o conditie pur protestativa din partea celui care se obliga (adica „ma oblig daca vreau”)potrivit art. 1010 Cod civil;
- manifestarea de vointa este foarte vaga;
- manifestarea de vointa in cazul simulatiei.
- Sa fie exteriorizat, adica manifestat in exterior. Acestea pot fi in scris, verbal, prin gesturi, prin fapte concludente. Exteriorizarea consimta- mantului poate fi facuta in forma expresa sau in mod tacit, implicit in cazul contractelor solemne ori reale, consimtamantul trebuie exprimat in formele prevazute de lege, respectiv consimtamantul exteriorizat trebuie insotit de remiterea lucrului.
- Sa nu fie alterat de vreun viciu de consimtamant conditie
negativa impusa de caracterul constient, liber al actului juridic civil,
intrucat viciile de consimtamant presupun analiza mai multor aspecte, care necesita o prezentare distincta si detaliata ne propunem doar sa amintim ca acestea sunt: eroare, dol, violenta si leziunea. - Formarea voinþei juridice
- Unii autori considerã ca o condiþie esenþialã de validitate (sau ca un element structural) al actului juridic voinþa juri¬dicã, element sau condiþie care înglobeazã deopotrivã atât consim¬þãmântul, cât ºi cauza actului juridic.
- Pentru a ajunge la hotãrâre ºi la acþiune (la încheierea unui act juridic civil) omul (privit individual, ca persoanã fizicã, sau ca organ al unei persoane juridice) parcurge mai multe etape succesive ale unui proces psihologic complex de formare a voinþei sale juridice, printre care:
- – reflectarea în conºtiinþa sa a unei (unor) nevoi materiale sau spirituale ce trebuiesc satisfãcute;
- – conturarea – sub impulsul acestor nevoi – a motivelor care îndeamnã la acþiunile prin care nevoile sã poatã fi satisfãcute;
- – deliberarea (sau cântãrirea) mentalã a motivelor ºi a mijloacelor de satisfacere a nevoilor respective;
- – intervenþia unuia sau mai multor motive determinante, constând în reprezentarea intelectualã a scopului urmãrit prin acþiunea preconizatã;
- – hotãrârea de a încheia actul juridic necesar pentru împlinirea scopului urmãrit, adicã pentru satisfacerea nevoilor care au constituit punctul de plecare al întregului proces psihologic schiþat mai sus;
- – manifestarea exterioarã a acestei hotãrâri.
- Am vãzut mai înainte cã existã capaciate de folosinþã a drepturilor ºi capaciate de exerciþiu a acestora. Pentru ca o persoanã fizicã sã poatã încheia acte juridice capacitatea sa de folosinþã constituie o condiþie indispensabilã. Cel lovit de o incapacitate de folosinþã nu poate efectua valabil actele ce îi sînt interzise prin incapacitatea respectivã (chiar dacã ar avea capacitatea de exerciþiu).
- Capacitatea de folosinþã este inerentã personalitãþii omului ºi nimeni nu poate renunþa – nici parþial, nici total – la capacitatea de folosinþã. Orice persoanã fizicã are capacitatea de a contracta, dacã nu este declaratã, de cãtre lege, ca incapabilã.
- În privinþa acestora trebuie sã relevãm cã însãºi capacitatea de folosinþã a acestora este restrînsã prin regula specialitãþii, în virtutea cãreia o persoanã juridicã nu poate avea decît acele drepturi care corespund scopului ei.
- Prin urmare, persoana juridicã poate sãvîrºi orice fel de acte ºi deci poate încheia orice fel de contracte, dar numai în limitele determinate de scopul ei, prevãzut, ca atare, în lege, în actul de înfiinþare sau în statut. Aºadar, atît în privinþa persoanelor fizice, cît ºi în privinþa persoanelor juridice, regula este capacitatea de a contracta, iar incapacitatea, excepþia.
- Principiul libertãþii (autonomiei) voinþei juridice
- Aceasta înseamnã cã incapacitãþile nu pot rezulta decît din lege; ele nu se prezumã. Cînd incapacitatea de exerciþiu este generalã, incapabilul nu poate încheia personal nici un contract. Minorul care nu a împlinit vîrsta de 14 ani nu are capacitate de exerciþiu ºi drept urmare nu poate încheia, în principiu, contracte decît prin reprezentanul sãu legal.
- El poate face singur numai acte de conservare a drepturilor sale ºi unele acte juridice de o valoare patrimonialã foarte redusã, necesare satisfacerii unor nevoi elementare de ordin material ºi cultural (cumpãrarea de rechizite ºcolare, de bilete de spactacole, contract de transport în comun).
- Interzisul judecãtoresc, adicã persoana pusã sub interdicþie, din cauza alienanþei mintale sau a debilitãþii mintale, nu are, de asemenea, capacitate de exerciþiu, astfel încît, atîta timp cît dureazã punerea sub interdicþie nu poate încheia nici un fel de contracte. Contractul încheiat întimpul interdicþiei este anulabil, chiar dacã ar fi fost încheiat într-un momnet de luciditate.
- Hotãrîrea judecãtoreascã de punere sub interdicþie are ca efect transformarea incapacitãþii de fapt, naturalã ºi intermitentã a alienatului mintal sau a debilului mintal, într-o incapacitate de drept, totalã ºi continuã, care înlãturã, din punct de vedere juridic, capacitatea naturalã din timpul intervalelor de luciditate.
- Alienatul mintal sau debilul mintal, care nu a fost pus sub interdicþie are deplinã capacitate de exerciþiu ºi de aceea, în momentele sale de luciditate, el poate încheia orice fel de contracte, ca o persoanã capabilã. Interesul distincþiei rezidã din diferenþa de probare în cazul anulãrii contractului; la primul se cere doar timpul la care s-a contractat, pe cînd la cel de al doilea se cere ºi probarea incapacitãþii sale de fapt, a stãrii de alienaþie mintalã în momentul încheierii actului, alienatul neinterzis fiind prezumat, pînã la proba contrarie, a fi pe deplin capabil.
- Principiul prioritãþii voinþei interne faþã de voinþa declaratã
- Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani are o capacitate de exerciþiu restrînsã, în virtutea cãreia el îºi exercitã drepturile ºi îºi executã tot astfel obligaþiile, dar în genere, numai cu încuviinþarea prealabilã a pãrinþilor sau a tutorelui. Minorul care a împlinit vîrsta de 14 ani poate face singur, fãrã încuviinþarea prealabilã a pãrinþilor sau a tutorelui, actele de conservare, precum ºi alte acte de administrare a patrimoniului (cum ar fi contracte privitoare la reparaþiile de întreþinere a bunurilor sale, contracte de asiguare a acestora), dar acestea din urmã numai în mãsura în care nu-i pricinuiesc o leziune.
- În determinarea limitelor capacitãþii minorului trebuie sã se þinã seama ºi de faptul cã minorul se poate obliga prin fapta sa ilicitã sãvîrºitã cu discernãmînt. Astfel, dacã minorul a sãvîrºit manopere dolosive pentru a fi crezut major de cãtre cel cu care încheie contractul el comite o faptã ilicitã ce îl obligã la reparaþie. Or, pentru partea indusã în eroare, cea mai adecvatã reparaþie a prejudiciului nu ar rezulta din desfiinþarea contractului, ci tocmai din menþinerea lui, ca ºi cum ar fi fost încheiat de o persoanã capabilã (art. 1162 c.civ.).
- Într-un prim sens, consimþãmîntul înseamnã acordul de voinþã a pãrþilor unui contract, acord de voinþe care constituie însuºi contractul ºi dã naºtere, ca atare, obligaþiilor respective.
- Într-un alt sens, mai restrîns, prin consimþãmînt se înþelege voinþa uneia dintre pãrþi, prin care se manifestã acceptarea propunerii de a contracta a celeilalte pãrþi. În acest sens se exprimã art. 948 c.civ., cînd, printre condiþiile esenþiale pentru validitatea unui contract, aratã ºi consimþãmîntul valabil al pãrþii ce se obligã.
- Tot în sens restrîns este considerat consimþãmînul cînd legea se referã la viciile acestuia, numindu-le vicii de consimþãmînt, deºi în realitate sînt vicii ale voinþei uneia dintre pãrþile contractante.
- Consimþãmântul-precizãri terminologice
- Întrucît în dreptul nostru contractele sînt, în genere, consensuale, manifestarea de voinþã a fiecãreia dintre pãrþile contractante nu este supusã, în principiu nici unei formalitãþi extrinseci. Regula este deci cã, în lipsa unei dispoziþii legale care sã dispunã altfel, consimþãmînul pãrþilor se poate manifesta în orice formã.
- Aceastã libertate este însã limitatã uneori de cerinþa preconstituirii unui mijloc de probã, iar alteori, prin voinþa însãºi a pãrþilor contractante, care pot sã supunã formarea contractului la unele condiþii de formã. Voinþa directã ºi voinþa indirectã.
- a) Cînd manifestarea de voinþã are ca obiect închieierea contractului, cînd deci ea urmãreºte numai acest scop ºi este adusã ca atare la cunoºtiinþa celui interesat (cînd de pildã o parte oferã spre vînzare celeilalte spre vînzare un anumit obiect, la un anumit preþ), se spune cã manifestarea de voinþã este directã.
- – ea poate fi oralã sau scrisã;
- – poate rezulta din semne indicative ale voinþei, ori din alte fapte care au legãturã directã cu încheierea conractului (cum ar fi, de pildã, începutul de executare al contractului, care nu poate fi interpretat decît ca o acceptare a ofertei de a contracta – ex.: reþinerea de cãtre hotelier a camerei care a fost solicitatã de cãtre client).
- b) Manifestarea indirectã a voinþei rezultã din acte sau fapte care, deºi sînt fãcute într-un cu totul alt scop, lasã sã se înþeleagã fãrã nici o îndoialã, voinþa autorilor lor în privinþa contractãrii.
- – Ex.: locatarul care la expirarea termenului contractual rãmîne mai departe în locuinþa închiriatã este socotit cã în mod tacit ºi indirect ºi-a manifestat dorinþa de a continua relaþiile contractuale.
- a) Manifestarea de voinþã este expresã atunci cînd ea rezultã prin înscris (scripta manent), cuvinte, gesturi sau semne destinate anume pentru a exprima intenþia de a contracta.
- b) Manifestarea de voinþã este tacitã sau implicitã cînd ea rezultã din acte sau fapte, care nu sînt destinate anume spre a exprima intenþia de a contracta, dar care se pot interpreta ca exprimînd consimþãmînul la contractare.
- Acest lucru se învedereazã mai cu seamã în privinþa acceptãrii de cãtre o parte a ofertei fãcutã de cãtre cealaltã. În principiu, din moment ce a fost stabilitã, voinþa produce aceleaºi efecte, oricum s-ar manifesta, expres sau tacit. Uneori, legea prevede cerinþa unei manifestãri exprese, pentru a atrage atenþia asupra importanþei unei obligaþii asumate (acceptarea unei donaþii), ori asupra unei renunþãri.
Viciile de consimtamant
Viciile de consimtamant se mai numesc si viciile vointei, aici cuvantul consimtamant este intors de la sensul sau tehnic (care insemna vointa uneia din parti int-un act bilateral) si fiind luat in sens larg inseamna vointa in general, inclusa in manifestarile ei unilaterale.
Pentru a atinge validitatea actului juridic, un viciu, trbuie sa aiba o oarecare gravitate. Ca regula generala se poate spune ca viciul trebuie sa fie destul de grav pentru a determina pe autor sa faca actul juridic, cu alte cuvinte, viciul trebuie sa fie de asa natura, incat partea, a carei vointa a fost viciata, n-ar fi facut actul daca vointa sa ar fi fost netulburata, si n-a facut actul decat tocmai din cauza erorii.
O vointa exista de fapt si deci poate forma un act juridic; insa ea nu s-a putut manifesta in deplina libertate sau in deplina cunostinta de cauza. De aceea legea permite parti a carei vointa a fost viciata, sa ceara in justitie anularea actului juridic, printr-o actiune numita actiune in nulitate. Atata timp cat aceasta actiune nu este exercitata, actul exista si isi produce efectele, insa indata ce, in urma cererii parti, a carei vointa a fost viciata, justitia constata existenta viciului, si actul cade.
Dar fara a fi absolut inconstienta vointa poate sa fie, chiar in momentul cand ea se manifesta, determinata printr-o intunecime interna provenind din ignoranta autorului actului, sau prinr-o influenta exterioara de constrangere sau de amagire. In asemenea cazuri vointa exista totusi, si continua a-si produce efectele juridice, determinate prin natura actului juridic, care s-a produs pana cand autorul actului sau acel care reprezinta puterile sale, nu vor pretinde a se desfiinta taria si eficacitatea juridica a actului, dovedind ca vointa a fost determinata, sau prin ignoranta interna a autorului, prin eroare sau prin influenta amagitoare manifestata prin manoperele frauduloase exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin dol sau prin constrangere morala manifestata prin amenintari sau acte de violenta exercitate asupra autorului actului de o alta persoana, prin violenta.
In concluzie distingem mai multe tipuri de vicii si acestea sunt:
– eroarea; -violenta
– dolul sau viclenia; – leziunea
Eroarea
Eroarea constă în credinţa greşită în care se poate găsi una din părţile contractante în legătură cu contractul încheiat sau în falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui contract. Eroarea este falsa reprezentare a realităţii la încheierea unui act juridic civil.
Reglementare.Conform art.954 Cod civil : ”Eroarea nu produce
nulitate decît cînd cade asupra substanţei obiectului convenţiei.”
Eroarea nu produce nulitate cînd cade asupra persoanei cu care s-a
contractat, afară numai cînd s-a făcut convenţia.(error substantiam)
Dupa criteriul consecintelor care intervin, eroarea poate fi de trei feluri:
– eroarea-obstacol (numita si distructiva de vointa) este cea mai grava forma a erorii, falsa prezentare cazand fie asupra naturii actului ce se incheie – error in negatio – fie asupra identitatii obiectului -error in corpore;
– eroarea-viciu de consimtamant este falsa reprezentare ce cade fie asupra calitatilor substantiale ale obiectului actului – error in substantiam, fie asupra persoanei cocontractante -error in personam;
– eroarea-indiferenta este falsa reprezentare a unor imprejurari mai putin importante la incheierea actului juridic civil si care nu afecteaza insasi valabilitatea actului.
Eroarea fie interna, fie produsa prin manoperele frauduloase ale altuia, constituie viciu de vointa fara distinctia intre cazul cand ea e referitoare la o stare de fapt, si cazul cand e privitoare la un precept al legii. Principiul “nemo jus ignorare censetur” nu se aplica in cazurile in care legea apara vointa individuala de propiile ei greseli. Se pot ivi cazuri in care eroarea uneia sau a ambelor personae intre care un raport juridic se naste sa dea loc la un dezacord intre parti cu privire la o modalitate a raportului.
În primul caz , sancţiunea care intervine este nulitatea absolută a
actului juridic (deoarece nu s-a format acordul de voinţă).De lege ferenda,
că şi în caz de eroare-obstacol ar trebui să intervină nulitatea relativă, cei
în cauză putînd să ceară anulabilitatea actului, după cum le dictează
interesele în parte.
In asemenea cazuri eroarea constituie mai mult decat un viciu de consimtamant, intrucat dezacordul pe care il produce intre parti impiedica raportul de a se forma; nu este numai viciu de vointa ci este lipsa de consimtamant, adica de acord.
In afara de aceste cazuri, eroarea nu duce la stricarea conventiei decat atunci cand cade asupra substantei obiectului. Cuvantul de substanta nu trebuie luat intr-un inteles metafizic, in care el nu ar corespunde cu interesul subiectiv care e continutul oricarui drept privat. Pe de alta parte substanta obiectului conventiei, nu e substanta unui lucru material, ci substanta prestatiei sau a prestatiilor la care o parte s-a obligat sau la care partiile s-au obligat reciproc, caci aceste prestatii si nu materialitatea lucrului formeaza obiectul direct al contractului.
După criteriul naturii realităţii fals reprezentată, se disting două feluri
de eroare :
-eroarea de fapt, care este falsa reprezentare a unei situaţii faptice la
încheierea actului juridic (privind obiectul actului, valoarea,
contractantul).
-eroarea de drept, care este falsa reprezentare a existenţei ori conţinutului
unei norme de drept civil.
Admisibilitatea erorii de drept ca viciu de consimţămînt a format
obiect de controversă în literatura de specialitate , formîndu-se atît teza
admiterii, cît şi cea a neadmiterii erorii de drept ca viciu de
consimţămînt.
Teza inadmisibilităţii erorii de drept ca viciu de consimţămînt –
care nu este împărtăşită, – invocă în favoarea sa argumentul bazat pe
obligaţia cunoaşterii legii, pe prezumţia cunoaşterii legii, astfel că nu este
îngăduită apărarea bazată pe invocarea necunoaşterii legii civile; nemo
censetur ignorare legem.
Structura erorii-viciu de consimţămînt
În alcătuirea erorii-viciu de consimţămînt intră un singur element,
de natură psihologică – falsa reprezentare a realităţii – de unde rezultă şi
dificultatea probării, dovedirii sale.
Condiţii cerute ca eroarea să fie viciu de consimţămînt
Două condiţii se cer cumulativ a fi întrunite pentru ca falsa repre-
zentare a realităţii, la încheiera unui act juridic civil, să aibă valoare de
viciu de consimţămînt ;
-elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fii fost hotărîtor ,
pentru încheierea actului, în sensul că dacă s-ar fi cunoscut realitatea,
actul nu s-ar fi încheiat (aprecierea se fce subiectiv); prin excepţie doar
se poate apela la un criteriu obiectiv
-în cazul actelor bilaterale, cu titlu oneros, este necesar ca coconractantul să fi ştiut sau să fi trebuit să ştie că elementul asupra căruia
cade falsa reprezentare este determinant pentru încheierea actului juridic
civil ; această cerinţă este impusă de nevoia stabilităţii, certitudinii ope-
raţiunilor juridice care intervin în circuitul civil.
Ca precizare, în actele bilaterale, nu e necesar ca fiecare parte să
se găsească în eroare pentru a fi în prezenţa viciului de consimţămînt,
care să atragă anulabilitatea actului juridic civil ; dacă, totuşi, ambele
părţi au fost în eroare, atunci fiecare poate cere anularea actului pentru
eroarea căruia este victimă.
Substanta obiectului nu poate insa sa fie nici valoarea comerciala a lucrului, caci atunci anularea ar fi o reciziune pentru cauza de leziune, pe care legea noastra n-o admite intre parti capabile (art. 1165), nici mobilul dar exterior contractului care a indemnat pe parte de a contracta , afara de cazul cand acest mobil se traduce intr-un element al contractului sub forma de conditie. Eroarea asupra substantei poate sa fie o cauza de stricare a contractului si in cazul cand exista numai in persoana uneia din parti. Daca in asemenea caz celalalta parte a fost de rea-credinta, adica a cunoscut eroarea in care a cazut ea ignorand eroarea, atunci stricandu-se contractul, partea care a cazut in eroare va putea eventual sa fie condamnata sa plateasca celuilalt contractant despagubiri pentru prejudicial cauzat prin anulare. Ar fi atunci un caz de aplicatie pe care Ihering il denumeste culpa in contrahendo adica greseala care se comite de una din partile contractante cu ocazia formarii contractului, si care se intemeiaza pe aceasta idée ca la incheierea unui contract fiecare parte gartanteaza celeilalte ca consimtamantul ei nu contine elemente de natura a primejdui nici existenta raportului, nici urmarile care au fost in intentia comuna a partilor. Formula la care s-a oprit Codul civil francez preluata de Codul nostru civil in art. 954 este urmatoarea; “ Eroare nu produce nulitate decat cand cade asupra substantei obiectului conventiei”.
Intr-o prima opinie se considera ca eroarea de drept nu are valoare de viciu de consimtamant, deoarece legiuitorul prezuma ca legea este cunoscuta de toti si nimeni nu poate invoca necunoasterea ei (nemo consetur ignorare legem). Dupa alti autori, eroarea poate constitui viciu de consimtamant si deci cauza a anulabilitatii unui act juridic, daca nu se incalca dispozitiile unei norme de drept imperative. Argumentele lor se bazeaza pe art. 953, 993 si 1206 alin. 2 Cod civil. Conform art.953, (consimtamantul nu este valabil, atunci cand este dat prin eroare (…)”. Legiuitorul nu precizeaza despre ce fel de eroare este vorba, de fapt sau de drept, si unde legiuitorul nu distinge, nici interpretul nu o poate face.Pentru identitate de ratiune s-a admis ca dispozitiile art. 993 Cod civil, care prevad ca “acela care, din eroare, crezandu-se debitor, a platit o datorie (…)” se aplica atat erorii de fapt, cat si celei de drept. In sfarsit atunci cand legiuitorul a dorit sa distinga intre cele doua tipuri de eroare, a facut-o in mod expres in cuprinsul art. 1206 alin. 2 Cod civil, prevazand ca marturisirea judiciara poate fi atacata numai pentru eroare de fapt.
Eroarea este ideea gresita pe care o avem despre un lucru, sau mai précis credinta in existenta unei calitati sau a unui fapt, relativ la un fapt juridic, calitate sau fapt care nu exista in realitate. Am vazut ca eroarea asupra naturii actului sau asupra identitatii obiectului nu este un simplu viciu al vointei, ci este distructiva de vointa.
Eroarea constituie un viciu in cazuri mai putin grave, totusi ea trebuie sa aiba o gravitate suficienta. Eroarea usoara nu este nici macar un viciu si nu pune in joc soarta actului juridic.
Cum putem distinge eroarea destul de grava pentru a fi un viciu de vointa de eroarea usoara care nu atinge validitatea actului juridic? Este greu sa fixam o regula invariabila, deoarece aprecierea gravitatii erorii depinde mult de felul actului juridic. Astfel, intr-un fel se apreciaza eroarea in materie de casatorie-unde eroarea nu constituie o cauza de nevaliditate decat in cazuri exceptionale-, si-n alt fel se apreciaza in contractele ordinare si mai ales in actele unilaterale.
Este totusi posibil sa fixam un criteriu general. Putem spune ca in general, eroarea este un viciu, cand partea care a comis-o n-ar fi facut actul juridic daca eroarea n-ar fi existat, si dimpotriva, nu este un viciu, cand partea ar fi facut actul, chiar daca n-ar fi fost indusa in eroare. Condusi de acest principiu, vom putea rezolva de cele mai multe ori, fara prea mare greutate, dificultatile relative la aprecierea erorii.
Dolul sau Viclenia
Dolul, numit si viclenie, este acel viciu de consimtamant care consta in introducerea in eroare a unei persoane, prin mijloace viclene sau dolosive, pentru a determina sa incheie un act juridic. In esenta, ceea ce viciaza consimtamantul este asadar eroarea provocata de dol (si nu este spontana, ca eroarea propriu-zisa). Victima dolului nu se insala, ci este inselata, fiind indusa in eroare de o alta persoane prin mijloace viclene.
Articolul 960 Cod civil prevede că : « Dolul este o cauză de nulitate a convenţiei cînd prin mijloacele viclene, întrebuinţate de una din părţi, sunt astfel – încît este evident că fără aceste maşinaţii, cealaltă parte n-ar fi contractat. Dolul nu se presupune . »
Avand originea in dreptul privat roman – unele se distingeau intre dolus malus (dolul grav) si dolus bonus (dolul usor) – dupa consecintele pe care le are, ori nu, asupra valabilitatii actului juridic, se distinge intre:
– dolul principal (dolus dans causam contractui), care este dolul ce cade asupra unor elemente importante, determinate la incheierea actului juridic si care atrage anularea actului;
– dolul incident (dolus incidens), numit si incidental ori secundar, este dolul ce cade asupra unor imprejurari nedeterminate pentru incheierea actului juridic, neatragand nevalabilitatea actului (se poate cere, insa, o reducere a prestatiei, daca e cazul).
Dolul, ca viciu de consimtamant, este alcatuit din doua elemente:
- un element obiectiv, material, constand in utilizarea de mijloace viclene (masinatiuni, siretenii, manopere dolosive), pentru a induce in eroare;
- un element subiectiv, intentional, constand in intentia de a induce in eroare o persoana, pentru a o determina sa incheie un act juridic civil.
În legătură cu primul element – obiectiv – este de reţinut că el
poate consta atât într-o acţiune pozitivă (fapt comisiv), cât şi una
negativă (fapt omisiv).
În legătură cu al doilea element al dolului –subiectiv- în practica
judiciară s-au făcut unele precizări ; 1) lipsa discernământului şi dolul,
sub forma captaţiei se exclud, 2) nu există dol dacă cocontractantul
cunoştea împrejurarea pretins ascunsă.
Pentru a fi viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca, cumulativ, conditiile :
- sa fie determinat pentru incheierea actului juridic;
- sa provina de la cealalta parte.
Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de proba, inclusiv martori sau prezumtii simple.
Prima condiţie este prevăzută în art. 960 Cod civil în formula „mijloacele viclene sunt astfel, încât este evident că, fără aceste maşinaţii cealaltă parte nu ar fi contractat ”. A doua condiţie este conţinută în formula : „…mijloacele viclene întrebuinţate de una din părţi”.Textul lasă să se înţeleagă că dolul ar fi aplicabil doar actelor bilaterale (căci numai la acestea poate fi vorba de „cocontractant” ori de „cealaltă parte” ). Ori, dolul (sub forma „sugestiei”) poate fi întâlnit şi în cazul testamentului, spre exemplu, care este act unilateral.
În doctrină se admite, întemeiat, că a doua condiţie-dolul să provină de la cocontractant – este îndeplinită, în actele bilaterale şi în următoarele situaţii:1) dolul provine de la un terţ şi cocontractantul are cunoştinţă de acest fapt (e un fel de complicitate la dol); 2) dolul provine de la reprezentantul cocontractantului (ex. mandatarul).
În final este nevoie de o precizare ; nu se cere ca dolul să fie comun în cazul actului bilateral; dacă, totuşi, ar exista reciprocitate de dol, fiecare parte este în drept să ceară anularea actului pentru dolul a cărui victimă este.
Proba dolului.
Alineatul 2 al art. 960 prevede că: „Dolul nu se presupune”, ceea ce
înseamnă că persoana care invocă existenţa dolului, drept cauză de anulabilitate a actului juridic civil, trebuie să-l dovedească.
Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de probă, inclusiv martori sau prezumţii simple.
Existenţa dolului poate fi reţinută în cazul în care se regăseşte elementul intenţional, voinţa de a induce în eroare partea contractantă şi elementul material, adică folosirea de mijloace viclene pentru inducerea în eroare.
Acþiunile viclene (minciuni, viclesuguri) trebuie sã prezinte o anumitã gravitate, sã depãseascã anumite limite.
Simpla tãcere nu contituie prin ea însãsi un dol decît numai cînd reticenþa se referã la unele elemente asupra cãrora partea, dat fiind pregãtirea sa tehnicã si profesionalã, era obliagtã sã informeze pe contractant. Alteori însãsi natura contractului obligã pãrþile la anumite informãri (contractul de asigurare).
Dolul constituie un viciu al voinþei si atrage anularea contractului, numai dacã a provocat o eroare determinantã, fãrã de care partea nu ar fi contractat.- în acest caz dolul se numeste dol principal;
Prin opozitie, dolul incident, care, fiindcã nu a fost determinant la încheierea contractului, nu atrage anularea acestuia, ci îndreptãþeºte numai la o cerere de despãgubire, în mãsura în care dacã ar fi cunoscut realitatea, partea ar fi contractat în condiþii mai puþin oneroase.
Dolul atrage anularea numai dacã provine de la una din pãrþile contractante. El apare deci ca o sancþiune a comportãrii incorecte a unei pãrþi din contract; de aceea, dacã provine de la un terþ, dolul nu are influenþã asupra validitãtii contractului, ci dã victimei numai dreptul la o acþiune în despãgubire împotriva terþului pentru prejudiciul suferit. Dacã o parte a fost complice la dolul practicat de cãtre un terþ împotriva celeilalte pãrti, atunci dolul atrage, de asemenea anularea contractului. (aceasta se explicã prin faptul cã si în acest caz dolul a fost provocat de celalaltã parte, chiar dacã a îmbrãcat numai forma complicitãtii). Tot din aceastã cauzã atrage anularea contractului dolul sãvîrsit de cãtre reprezentantul uneia dintre pãrþi sau de cãtre prepusul acesteia. Considerãm cã si în cazul în care dolul este opera exclusivã a unui terþ anularea contractului se impune, în mãsura în care dolul ar fi o eroare, care ar îndeplini condiþiile cu privire la eroarea-viciu de consimþãmînt (dar în acest caz anularea contractului se cere invocînd eroarea si nu numai dolul care a provocat-o).
Dolul, întocmai ca si eroarea trebuie sã fie dovedit de cãtre partea ce-l invocã. Fiind un fapt juridic, el poate fi probat prin orice mijloace.
Efecte: datã fiind natura sa dublã – viciu al voinþei victimei, pe de o parte, si faptã culpabilã a autorului acþiunilor dolosive, pe de altã parte – dolul poate sã ducã atît la anularea contractului cît si la o acþiune în despãgubire.
Cînd victima cere anularea contractului, trebuie sã fie îndeplinite toate condiþiile arãtate mai sus. Dacã, dimpotrivã, victima pretinde despãgubiri, trebuie sã fie îndeplinite condiþiile rãspunderii delictuale. Iar dacã, obþinînd anularea contractului, victima continuã sã sufere un prejudiciu, nimic nu se opune ca ea sã reclame despãgubiri, în condiþiile rãspunderii civile delictuale.
Dolul, ca viciu de consimtamant, este alcatuit din doua elemente : un element obiectiv, material, constand in utilizarea de mijloace viclene (masinatiuni, siretenii, manopere dolosive) pentru a induce in eroare; un element subiectiv, intentional, constand in intentia de a induce in eroare o persoana, pentru a o determina sa incheie un act juridic civil.
Pentru a fi viciu de consimtamant, dolul trebuie sa indeplineasca, cumulativ, conditiile : sa fie determinat pentru incheierea actului juridic; sa provina de la cealalta parte. Fiind un fapt juridic, dolul poate fi probat prin orice mijloc de proba, inclusiv martori sau prezumtii simple.
Condiþii de indeplinit:
– sã fie determinant pentru încheierea actului juridic;
– dolul trebuie sã provinã de la celãlalt contractant; se admite anularea actului ºi atunci când dolul provine de la un terþ, dar cu ºtirea celuilalt contractant (devenit astfel complice, cel puþin prin reticenþã), ca ºi atunci când dolul este sãvârºit de reprezentantul celuilalt contractant.
Dolul trebuie dovedit de partea care îl invocã, „dolul nu se presupune” – statueazã art. 960 alin. 2 C. civ.
Violenta
Violenta este acel viciu de consimtamant care consta in
amenintarea unei persoane cu un rau care ii produce o temere ce o determina sa incheie un act juridic, pe care altfel nu l-ar fi incheiat.
În afară de prevederea art. 953 Cod civil – „Consimţământul nu este valabil când este … smuls prin violenţă” mai sunt consacrate încă patru articole violenţei:
- 955 : „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este o cauză de nulitate, chiar când este exercitată de o altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”;
- 956 : „Este totdeauna violenţă când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent. Se ţine cont în această materie de etate, de sex şi de condiţia persoanelor”;
- 957 : „Violenţa este o cauză de nulitate şi când s-a exercitat asupra soţului sau soţiei, asupra descendenţilor şi ascendenţilor”;
- 958 : „Simpla temere reverenţiară, fără violenţă nu poate anula convenţia”.
Dupa natura raului cu care se ameninta, se distinge intre :
– violenta fizica – vis – existenta atunci cand amenintarea cu raul priveste integritatea fizica ori bunurile persoanei (de exemplu constrângerea unei persoane de a semna un contract);
– violenta morala – metus– existenta atunci cand amenintarea cu raul se refera la onoarea, cinstea ori sentimentele persoanei, (de exemplu ameninţarea unei persoane că dacă nu va semna un contract, ea sau rudele sale apropiate ori averea acestora vor avea de suferit un rău considerabil ca moartea sau distrugerea averii).
În concluzie, violenţa poate fi fizică sau morală ori psihică.
Dupa caracterul amenintarii, se deosebeste intre: amenintarea legitima, justa cu un rau, care nu este viciu de consimtamant (spre exemplu, creditorul il ameninta pe debitor cu darea sa in judecata in cazul in care nu-si indeplineste indatorirea pe care o are) si amenintarea nelegitima, injusta, cu un rau; numai aceasta are semnificatia juridica a viciului de consimtamant, atragand anulabilitatea actului incheiat sub imperiul unei temeri insuflata de o asemenea amenintare.
Ca si dolul, violenta-viciu de consimtamant este alcatuita din doua elemente:
- un element obiectiv, exterior, care consta in amenintarea cu un rau;
- un element subiectiv, constand in insuflarea uneitemeri persoanei amenintata; ceea ce altereaza consimtamantul, in cazul violentei, este tocmai aceasta temere insuflata victimei violentei.
Pentru a fi viciu de consimtamant, violenta trebuie sa intruneasca, cumulativ, urmatoarele doua conditii:
– violenţa întrebuinţată să expună la un rău considerabil, iar nu la o neplăcere de minimă importanţă, fie persoana, fie averea celui care contractează (art. 956, alineatul 2, C.civil), ori numai persoana sau averea soţului, descendenţilor şi ascendenţilor săi (art.957 C.civil), iar acest rău să fie de natură să impresioneze pe cel care contractează, ţinând seama de vârstă, de sexul şi de condiţia lui (art. 956, alin. 2 C.civil).
– mijloacele de constrângere sau ameninţarea trebuie să fie nelicite şi nejustificate;
– răul cu care se ameninţă persoana în caz de violenţă trebuie să fie nu numai considerabil, ci şi prezent (art. 956, alin. 1 C.civil), altfel spus teama pe care o produce ameninţarea în mintea persoanei respective trebuie să se producă în chiar momentul încheierii contractului.
- să fie determinantă pentru încheierea actului juridic civil ;
- să fie injustă (nelegitimă, ilicită).
În doctrină s-a mai precizat că ; starea de necesitate în care se găseşte o
persoană, care o determină să încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat, trebuie asimilată violenţei – viciu de consimţământ
Violenţa poate proveni de la una din părţile contractante împotriva celeilalte, sau de la o altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a încheiat convenţia (art. 955 C.civil).
Întocmai ca ºi dolul, violenþa este nu numai un viciu al voinþei, care poate atrage anularea contractului în mãsura în care temerea ce a insuflat-o a fost determinantã pentru contractare, dar ºi un delict civil. De aici decurg unele consecinþe:
- a) Temerea insuflatã persoanei trebuie sã fi fost de aºa naturã, încît fãrã acestea partea nu ar fi Gravitatea suferinþei sau a ameninþãrii ºi a temerii pe care a determinat-o se apreciazã in conctreto, þinîndu-se seama în aceastã privinþã de vîrstã, sex, precum ºi de alte asemenea împrejurãri, adicã de criterii subiective.
- b) Temerea insuflatã pe calea violenþei este determinantã, desigur, cînd ameninþarea se adreseazã persoanei contractante, al cãrei consimþãmînt se aflã astfel viciat. Dar ea poate fi de asemenea determinantã cînd ameninþarea este îndreptatã împotriva unor alte persoane; în privinþa acestora din urmã legea pare sã facã o distincþie ºi anume:
– dacã ameninþarea este îndreptatã asupra soþului, descendenþilor sau ascendenþilor unei pãrþi din contract, se prezumã cã ea este determinantã în aceeaºi mãsurã ca ºi cum s-ar exercita asupra pãrþii contractante însãºi;
– dacã ameninþarea priveºte alte persoane apropiate victimei, partea va trebui sã facã dovada caracterului determinant al temerii insuflate, probînd, de pildã legãturile de afecþiune cu acele persoane;
- c) Ameninþarea constitutivã de violenþã este viciu de consimþãmînt chiar cînd provine de la un terþ. Mai mult, ea constituie un asemenea viciu, chiar atunci cînd teama nu se datoreºte faptei unei persoane, ci unor cauze naturale sau unor împrejurãri care, prin ameninþarea unei primejdii, constrîng voinþa pãrþii ºi o silesc sã contracteze sub imperiul stãrii de necesitate în care se aflã. Aceastã soluþie se impune ºi mai mult atunci cînd numai acþiunea unui asemenea factor extern pãrþilor contractante dterminã partea sã-ºi dea consimþãmîntul, iar cealaltã parte a profitat de pe urma stãrii de necesitate pe care a cunoscut-o la momentul încheierii contractului;
- d) Ameninþarea trebuie sã fie nelegitimã, adicã sã nu constituie exerciþiul unui drept. Aceastã condiþie invedereazã de altfel caracterul violenþei de a fi un delict civil. Astfel fapta unui creditor de a ameninþa pe debitor cu executarea silitã, pentru a-l determina pe aceastã cale sã-i acorde o garanþie, nu constituie violenþã care sã ducã la anularea obligaþiei asumate în asemenea condiþii, deoarece, procedînd în acest mod, creditorul nu face decît sã ameninþe cu exercitarea unui drept.
Incumbã celui care invocã violenþa de a proba atît faptul constitutiv de violenþã, cît ºi caracterul determinant al temerii insuflate. Fiind vorba de un fapt, dovada violenþei se poate face prin orice mijloace de probã. Uneori prin legi speciale se stabilesc prezumþii de violenþã cu privire la unele acte juridice.
Întrucît violenþa constituie în acelaºi timp atît un viciu de consimþãmînt, cît ºi un delict civil, ea poate justifica sancþiuni diferite: ca viciu de consimþãmînt atrage nulitatea relativã a contractului, întrucît este vorba de o nulitate de protecþie, iar în mãsura în care provoacã prejudicii, ea poate justifica, întocmai ca ºi dolul, o acþiune în rãspundere civilã.
In cazul unei vanzari sub conditie suspensiva (art.1018 Cod civil) pana la implinirea acesteia riscul pieirii lucrului ramane in sarcina vanzatorului a carui obligatie se stinge in cazul pieirii fortuite a lucrului, iar daca se deterioreaza fortuit, cumparatorul este obligat sa primeasca lucrul in starea in care se afla in momentul indeplinirii conditiei suspensive fara scadere de pret. In cazul unei vanzari sub conditie rezolutorie, cumparatorul este cel care suporta riscul pierii fortuite a lucrului.
Desigur, din momentul incheierii contractului cumparatorul este indreptatit sa perceapa fructele lucrului cumparat.
De la regula transmiterii proprietatii si a riscului concomitent cu realizarea acordului de vointa a partilor exista si o serie de exceptii. Astfel, este intarziata transmiterea proprietatii si a riscului in cazul vanzarii lucrurilor de gen, a vanzarii de bunuri viitoare, precum si in cazul stabilirii de catre parti a unor clauze care intarzie transmiterea proprietatii si a riscului- sau numai a proprietatii, ori numai a riscului.
In cazul vanzarii bunurilor generic determinate, transmiterea proprietatii si a riscului pieirii acestora in caz de forta majora are loc in momentul individualizarii lor.
De regula, individualizarea acestor bunuri are loc in momentul predarii, dar, uneori, ea se poate face anterior acelui moment si de aceea individualizarea nu trebuie confundata cu predarea bunurilor. De exemplu, daca 1000kg cafea naturala boabe vandute sunt ambalate in pachete etichetate si raman in depozitul vanzatorului, bunul vandut a fost individualizat, desi nu a fost inca predat.
Codul nostru civil, reglementand vanzarea bunurilor de gen, face distinctie intre vanzarea lucrurilor care se cantaresc, se masoara, se numara (art.1300) si vanzarea cu gramada (art.1299). In primul caz, vanzarea bunurilor de gen se perfecteaza in momentul incheierii contractului dar efectul translativ de proprietate se produce in momentul individualizarii bunurilor prin cantarire, numarare sau masurare. In al doilea caz, vanzarea cu gramada are ca obiect o cantitate determinata de bunuri- de exemplu, strugurii aflati intr-o magazie, o stiva de lemne etc- pretul fiind determinat global; in aceasta varietate de vanzare, obiectul vanzarii- tot bunuri de gen- este determinat, astfel incat proprietatea si riscul se transmit concomitent in momentul incheierii contractului.
Cat priveste un bun viitor, transmiterea proprietatii are loc intr-un moment ulterior incheierii contractului, pentru simplul fapt ca bunul nu exista la acel moment si tot astfel nici riscul.
Astfel, in cazul vanzarii unui bun viitor individual determinat, proprietatea se transmite in momentul in care bunul exista si poate fi predat cumparatorului in starea convenita de parti. De exemplu, cumparatorul recoltei de fructe dintr-o anumita livada devine proprietar si va suporta riscul pieirii din momentul in care fructele sunt coapte pentru cules. In cazul in care bunul viitor care a format obiectul vanzarii este un bun de gen, nu este suficienta existenta sa; pentru proprietatii si a riscului este necesara si individualizarea bunurilor prin cantarire, masurare sau numarare- de exemplu, 1000kg mere dintr-o recolta viitoare sau 1000 de crizanteme dintr-o sera, care vor inflori in toamna.
Dupa cum am vazut, regula potrivit careia transmiterea proprietatii si a riscului pieirii bunului in caz de forta majora are loc in momentul incheierii contractului are caracter supletiv, astfel ca partile pot deroga de la aceasta stabilind un termen la care sa se produca transferul proprietatii, ori pot supune formarea vanzarii unei conditii.
In literatura de specialiatate s-a propus de lege ferenda transmiterea proprietatii bunului vandut- deci si a riscului pieirii acestuia in momentul predarii.
Leziunea
Leziunea este acel viciu de consimtamant care consta in dispro-portia vadita de valoare intre doua prestatii.
Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii ei.
- in conceptia subiectiva, leziunea presupune doua elemente: unul obiectiv, constand in disproportia de valoare intre contraprestatii si unul subiectiv, constand in profitarea de stare de nevoie in care se gaseste cealalta parte.
- in conceptia obiectiva, leziunea are un singur element : paguba egala cu disproportia de valoare intre contraprestatii.
Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune este necesar sa fie intrunite urmatoarele conditii:
– leziunea sa fie o consecinta directa a actului respectiv;
– leziunea sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic;
– disproportia de valoare intre contraprestatii trebuie sa fie vadita.
Leziu¬nea a fost definitã ca reprezentând paguba materialã pe care o suferã una din pãrþile unui contract oneros ºi comutativ, din cauza disproporþiei vãdite de valoare dintre cele douã prestaþii reciproce (privite ca echivalente valoric)41.
Structurã:
– în concepþia obiectivã, un singur element: acela al disproporþiei vãdite de valoare între prestaþiile reciproce;
– în concepþia subiectivã însã, leziu¬nea presupune ºi vicierea consimþãmântului de cãtre starea de nevoie în care se gãseºte una din pãrþi, stare de care profitã (pe care o exploa¬teazã) cealaltã parte, pentru a obþine foloase disproporþionate.
Domeniu de aplicare:
-din punct de vedere al persoanelor care o pot invoca: doar minorii între 14-18 ani, deci cei cu capacitate restrânsã de exerciþiu;
-din punct de vedere al actelor susceptibile de anulare pentru leziune: doar cele care, în acelaºi timp: -sunt acte de administrare;
-au fost încheiate de minorul între 14-18 ani singur, fãrã încuviinþarea ocrotitorului legal;
-sunt lezionare pentru minor;
-sunt comutative.
În Codul civil există următoarele dispoziţii referitoare la leziune :
- 951 : „Minorul nu poate ataca angajamentul său pentru cauză de necapacitate, decât în caz de leziune”;
- 1157 : „Minorul poate exercita acţiunea în resciziune pentru simpla leziune în contra oricărei convenţii”;
- 1158 : „Când leziunea rezultă dintr-un eveniment cazual şi neaşteptat, minorul n-are acţiunea în resciziune”;
- 1160 : „Minorul comerciant, bancher sau artizan, n-are acţiunea în resciziune contra angajamentelor ce a luat pentru comerţul sau arta sa”;
- 1162 : „Minorul n-are acţiunea în resciziune contra obligaţiilor ce rezultă din delictele sale sau cvasi-delictele sale”;
- 1163 : „Minorul nu mai poate exercita acţiune în resciziune în contra angajamentului făcut în minoritate, dacă l-a ratificat după ce a devenit major, iar aceasta şi în cazul când angajamentul este nul în forma sa şi în acela când produce numai leziune”;
- 1164 : „Când minorii, interzişii (sau femeile măritate-abrogat), sunt admişi în această calitate, a exercita acţiune în resciziune în contra angajamentelor lor, ei nu întorc aceea, ce au primit, în urmarea acestor angajamente, în timpul minorităţii, interdicţiei (sau mariajului), decât dacă se probează că au profitat de ceea ce li s-a dat ”;
- 1165 : „Majorul nu poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune”;
Aceste dispoziţii legale trebuie raportate la art. 25 din Decretul nr.
32/1954, potrivit căruia : „De la data intrării în vigoare a decretului privitor
la persoanele fizice şi persoanele juridice, aplicarea dispoziţiilor legale referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune („acţiune în resciziune”) se restrânge la minorii care, având vârsta de paisprezece ani împliniţi, încheie singuri fără încuviiţarea părinţilor sau a tutorelui, acte juridice pentru a căror validitate nu se cere şi încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare, dacă aceste acte le pricinuiesc vreo vătămare
In starea actuala a legislatiei noastre in materie, leziunea are un domeniu restrans de aplicare, atat din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca drept cauza de anulare, cat si din acela al actelor susceptibile de anulare pentru leziune. Intr-adevar, sub primul aspect, leziunea priveste minorii intre 14 si 18 ani, adica minorii cu capacitate de exercitiu restransa.
Sub cel de-al doilea aspect, sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care, in acelasi timp: sunt acte de administrare; au fost incheiate de minorul intre 14-18 ani singur, fara incuviintarea ocrotitorului legal; sunt lezionare pentru minor; sunt comutative
Structura leziunii diferă în funcţie de concepţia care stă la baza
reglementării ei.
În concepţia subiectivă, leziunea presupune două elemente : unul obiectiv, constând în disproporţia de valoare între contraprestaţii şi unul subiectiv, constând în profitarea de starea de nevoie în care se găseşte cealaltă parte.
În concepţia obiectivă, leziunea are un singur element : paguba egală cu disproporţia de valoare între contra prestaţii.
Când o parte a profitat de starea de nevoie în care se găsea cealaltă parte, în momentul încheierii actului juridic, acesta poate fi anulat pentru cauză imorală
Pentru anularea actului juridic civil este necesar ca :
- leziunea să fie consecinţă directă a actului respectiv (art. 1158 prevede că nu poate fi exercitată acţiunea în resciziune atunci când acţiunea rezultă dintr-un „eveniment cazual şi neaşteptat”) ;
- leziunea să existe în raport cu momentul încheierii actului juridic;
- disproporţia de valoare între contraprestaţii trebuie să fie vădită .
Domeniul de aplicare .
În starea actuală a legislaţiei noastre în materie, leziunea are un domeniu restrâns de aplicare, atât din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca drept cauză de anulare, cât şi din acelea al actelor susceptibile de anulare pentru leziune.
Cînd prestaþia are ca obiect transmiterea unui drept se spune în mod obiºnuit cã ea are ca obiect un lucru. În realitate, obiectul prestaþiei poate fi ºi un drept care nu poartã asupra lucrurilor. Dar chiar ºi atunci cînd dreptul respectiv se referã la un lucru, ceea ce se transmite prin contract nu este lucrul, ci dreptul real purtînd asupra lui.
Astfel, lucrul, obiect al prestaþiei de a da, trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele condiþii:
- a) Lucrul trebuie sã existe în momentul încheierii contractului; cînd pãrþile au contractat, ignorînd cã lucrul nu mai existã, lipseºte un element esenþial al contractului, ceea ce atrage nulitatea absolutã a acestuia (legea prevede cã „dacã în momentul vînzãrii lucrul era pierit în tot, vinderea este nulã”).
Condiþia existenþei lucrului nu înseamnã însã cã pãrþile nu pot conveni cu privire la „lucrurile viitoare” (vînzarea recoltei viitoare, a unui lucru pe care o întreprindere urmeazã sã-l producã).
- b) Lucrul trebuie sã se afle în circuitul civil. Nu poate fae obiectul unei obligaþii contractuale, în primul rînd lucrurile care prin natura lor nu sînt susceptibile de a forma obiectul unui drept de proprietate, cum sînt lucrurile ce se aflã la dispoziþia tuturor (aerul, lumina); de asemenea, lucrurile pe care legea – din considerente de ordin economic, politic, social – le scoate din circuitul civil.
- c) Lucrul trebuie sã fie determinat sau determinabil. În privinþa gradului de determinare a lucrului, legea prevede cã lucrul poate fi un corp cert, cînd el este estimat chiar în individualitatea sa, sau un lucru determinat prin specia din care face parte (genus).
Lucrul trebuie sã fie determinat în privinþa cantitãþii, în sensul precizãrii cantitãþii ce trebuie livratã, dar aceasta nu trebuie sã fie exprimatã neapãrat în cifre, ci este suficient ca în contract sã existe elementele necesare pentru ca obiectul sã poatã fi determinat ulterior, la epoca executãrii contractului. Cu alte cuvinte este suficient ca la momentul încheierii contractului lucrul sã fie determinabil.
Într-un contract de vînzare, preþul, obiect al obligaþiei cumpãrãtorului, este supus aceloraºi reguli: el poate fi determinat la încheierea contractului, dupã cum pãrþile pot conveni ca preþul sã fie stabilit de cãtre un terþ, ori sã fie cel arãtat în tarifele oficiale. Poate fi determinat în cele din urmã de cãtre instanþã. Cel care transmite un drept real trebuie sã fie titularul acestuia. Astfel o ipotecã constituitã de cãtre altã persoanã decît proprietarul imobilului a non domino este nulã (nulitatea absolutã).
Cînd prestaþia are ca obiect un fapt personal al debitorului, aceasta trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele condiþii:
- a) Faptul promis trebuie sã fie posibil. Imposibilitatea prestaþiei atrage nulitatea absolutã a contractului pentru lipsã de obiect. Dar pentru aceasta imposibilitatea trebuie sã aibã caracter obiectiv, executarea prestaþiei sã fie cu neputinþã nu numai pentru debitor ci ºi pentru oricare altã persoanã. În caz contrar, contractul este valabil. Imposibilitatea prestaþiei trebuie sã existe în momentul încheierii contractului: dacã se iveºte ulterior ea nu atrage anularea contractului, ci în cadrul contractelor sinalagmatice, ridicã numai problema riscului conractual.
- b) Fapta promisã trebuie sã fie licitã, adicã sã nu contravinã normelor imperative sau regulilor de convieþuire socialã;
- c) Fapta trebuie sã fie proprie celui care o promite. O persoanã nu poate fi obligatã decît prin voinþa sa. Drept urmare, promisiunea cu privire la fapta altuia nu are nici o eficienþã juridicã;
- d) Fapta promisã trebuie sã prezinte interes pentru creditor. În caz contrar, acesta nu va putea cere executarea prestaþiei prin acþiunea în justiþie, care îi va fi respinsã, ca fiind lipsitã de interes.
Leziunea este acel viciu de consimtamant care consta in disproportia vadita de valoare intre doua prestatii. Structura leziunii difera in functie de conceptia care sta la baza reglementarii ei. In conceptia subiectiva, leziunea presupune doua elemente : unul obiectiv, constand in disproportia de valoare intre contraprestatii si unul subiectiv, constand in profitarea de stare de nevoie in care se gaseste cealalta parte.
In conceptia obiectiva, leziunea are un singur element : paguba egala cu disproportia de valoare intre contraprestatii. Pentru anularea actului juridic civil pentru leziune este necesar sa fie intrunite urmatoarele conditii : leziunea sa fie o consecinta directa a actului respectiv; leziunea sa existe in raport cu momentul incheierii actului juridic; disproportia de valoare intre contraprestatii trebuie sa fie vadita In starea actuala a legislatiei noastre in materie, leziunea are un domeniu restrans de aplicare, atat din punctul de vedere al persoanelor care o pot invoca drept cauza de anulare, cat si din acela al actelor susceptibile de anulare pentru leziune.
Intr-adevar, sub primul aspect, leziunea priveste minorii intre 14 si 18 ani, adica minorii cu capacitate de exercitiu restransa. Sub cel de-al doilea aspect, sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care, in acelasi timp : sunt acte de administrare; au fost incheiate de minorul intre 14-18 ani singur, fara incuviintarea ocrotitorului legal; sunt lezionare pentru minor; sunt comutative.
Într-adevăr, sub primul aspect, leziunea priveşte minorii între 14 şi 18 ani, adică minorii cu capacitate restrânsă.
Sub cel de-al doilea aspect, sunt anulabile pentru leziune numai actele juridice civile care, în acelaşi timp :
- sunt acte de administrare ;
- au fost încheiate de minorul între 14 şi 18 ani singur, fără încuviinţarea ocrotitorului legal ;
- sunt lezionare pentru minor ;
- sunt cumulative .
Spete
Contractul de vânzare-cumpărare acţiuni. Viciu de consimţământ. Acţiune în anularea contractului, Codul civil, art.960
Reclamanta S.C. „A. C.” S.R.L. Braşov a chemat în judecată APAPS Bucureşti pentru a se dispune anularea contactului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.9 din 18 septembrie 2001, determinat prin vicierea consimţământului prin dol precum şi restabilirea situaţiei anterioare încheierii contractului.
Tribunalul Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială, prin sentinţa nr.5819 din 28 iunie 2006, a admis acţiunea, a dispus anularea contractului de vânzare-cumpărare de acţiuni nr.9 din 18 septembrie 2001 şi a obligat pârâta să restituie reclamantei suma de 1.369.681 USD, în echivalentul în lei la data plăţii şi 58.154,73 lei cheltuieli de judecată.
Instanţa de fond a reţinut vicierea prin dol a consimţământului reclamantei cumpărătoare, fiind întrunite condiţiile art.960 C.civ.
Sancţiunea unui consimţământ viciat prin dol este, conform art.953 C. civ. anularea contractului de vânzare-cumpărare, cu restabilirea situaţiei anterioare.
Împotriva sentinţei instanţei de fond, pârâta a declarat apel, care a fost admis de Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a VI-a Comercială, prin decizia nr.12 din 15 ianuarie 2007, hotărârea atacată fiind schimbată în tot, în sensul respingerii acţiunii ca nefondată.
S-a reţinut că prima instanţă a considerat vicierea consimţământului prin dol, întrucât:
– reclamanta cumpărătoare avea obligaţia efectuării propriilor investigaţii pentru verificarea cuprinsului dosarului de prezentare;
– ulterior constatărilor privind înstrăinarea anterioară a unor imobile, a ales calea executării contractului, solicitând succesiv, amânarea termenului de plată a preţului;
– nu se poate reţine folosirea de către pârâtă a unor mijloace dolosive, viclenia, pentru a determina încheierea contractului, întrucât reclamanta a avut acces la toate informaţiile de natură tehnică, economică, financiară.
Împotriva acestei ultime hotărâri, reclamanta a declarat recurs, în temeiul art.304 pct.9 C. proc. civ., formulând următoarele critici:
– fără temei, instanţa de apel a reţinut că actul anulabil a fost confirmat ca valabil prin executarea acestuia, întrucât numai după 8 iulie 2003, data convenţiei de menţinere în vigoare a contractului de vânzare-cumpărare, au fost descoperite informaţiile din dosarul de prezentare.
– valoarea capitalului social, de 64.713.795.000 lei, din dosarul de prezentare, nu era reală, întrucât între anii 1999-2000, patrimoniul societăţii fusese diminuat prin vânzarea unor active imobiliare importante, fără a se face corectivele privind diminuarea patrimoniului, tocmai pentru inducerea în eroare a cumpărătorului.
Recursul este nefondat.
Viciul de consimţământ invocat pentru anularea contractului este dolul.
Potrivit art.961 C.civ. „convenţia făcută prin eroare, violenţă sau dol nu este nulă de drept, ci dă loc numai acţiunii de nulitate”.
Tăcerea nu constituie prin ea însăşi un dol.
În speţă, reclamanta nu a dovedit existenţa intenţiei de inducere în eroare şi folosirea de către pârâtă a unor mijloace viclene în acest sens.
Ceea ce se invocă este înstrăinarea unor active din capitalul social anterior încheierii contractului şi faptul că aceste active nu au fost scoase din dosarul de prezentare.
Potrivit art.960 C.civ., dolul poate fi considerat viciu de consimţământ, dacă este determinant pentru încheierea actului juridic astfel,fără aceste maşinaţiuni, cealaltă parte n-ar fi contractat”.
Or, expertiza contabilă a concluzionat că, în urma înstrăinării activelor, capitalul social nu s-a diminuat, întrucât în locul activelor înstrăinate, a intrat, contravaloarea bănească a acestora. Înstrăinarea activelor s-a făcut cu respectarea dispoziţiilor legale, în temeiul hotărârii AGA, cu luarea în considerare a unor rapoarte de evaluare.
Oricum, reclamanta avea dreptul şi posibilitatea, conform clauzelor contractuale, să verifice situaţia patrimoniului.
Lipsa activelor înstrăinate nu a fost determinantă pentru reclamantă şi acest fapt rezultă din hotărârea de menţinere a contractului. Încheierea actelor adiţionale de eşalonare a plăţilor, iar susţinerea că nu a cunoscut situaţia înstrăinărilor decât după convenţia de menţinere în vigoare a contractului din 8 iulie 2003, pe lângă faptul că nu a fost dovedită, este şi fără relevanţă, întrucât, aşa cum s-a arătat, în speţă, nu sunt întrunite condiţiile legii pentru reţinerea dolului ca viciu de consimţământ.
Hotărârea atacată fiind legală, recursul declarat de petiţionara L.M.V. împotriva deciziei nr.12 din 15 ianuarie 2007 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a VI -a Comercială, a fost respins ca nefondat.
Bibliografie
- scj.ro
- Beleiu –– „Drept civil român”, casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998
- Drept civil roman – Introducere in dreptul civil subiectele dreptului civil Autor: Gheorghe Beleiu
- Petru Ciacli – “Drept civil. Partea generala”
