Divorţul reprezintă desfacerea, anularea căsătoriei, conform unei proceduri speciale, determinate de legislaţia ţării respective (sau de o anumită religie). În evul mediu, Biserica catolică a interzis divorţul, creştinismul susţinând sacralitatea legăturii matrimoniale. În viziunea moralei creştine, căsătoria se desface doar dacă moare unul dintre parteneri. Divorţul nu este un act exact simetric celui de căsătorie, deoarece vizează nu doar destrămarea căsătoriei, ci şi alte aspecte, precum partajul averii dobândite în perioada căsătoriei, atribuirea spre educaţie şi creştere a copiilor minori etc. De obicei, divorţul aduce după sine anumite traume de natură psihică sau chiar fizică. Divorţul este o inovaţie socială relativ recentă, în comparaţie cu instituţia căsătoriei. Chiar şi în Europa Occidentală, în statele unde domină religia catolică, divorţul a fost acceptat cu mare dificultate şi întârziere. 

            Astăzi divorţul a devenit un fenomen relativ frecvent datorită a numeroşi factori, care ţin de contextul societăţii contemporane. Începând din 1964, în Franţa de pildă, numărul divorţurilor a crescut rapid. 100 000 de mariaje au eşuat în Franţa numai în 1984. Între 1962 şi 1990, numărul divorţurilor din Franţa s-a multiplicat de 3,5 ori.  De altfel, evenimentele demografice care dau conţinut nupţialităţii sau divorţialităţii, pot fi repetabile în viaţa unei persoane. Mai ales în Occident, în rândul elitei economice, politice şi culturale, se remarcă la aceeaşi persoană, uneori mai multe căsătorii şi divorţuri succesive.

 Studiile sociologice remarcă faptul că, de obicei, căsătoriile încheiate repede, la vârste fragede (18-24 de ani) eşuează datorită imaturităţii partenerilor. O altă cauză frecventă a divorţului o reprezintă agresiunea şi violenţa domestică din partea soţului, care sub influenţa băuturilor alcoolice  îşi terorizează soţia şi copii, căsnicia devenind un calvar. În majoritatea ţărilor occidentale, violenţa domestică cade sub incidenţa legilor penale. În România, violenţa în familie este des întâlnită dar rar pedepsită. O altă cauză a divorţialităţii rezidă în dificultăţile materiale, financiare în care se zbat numeroase menaje din România şi Occident. Uneori divergenţele religioase contribuie la disoluţia familiei datorită conflictelor care apar din acest motiv.

Divorţul a devenit o „modă” în lumea artiştilor şi în elita societăţii, mai ales în SUA în rândul actorilor de la Holywood sau în cazul familiilor de magnaţi, miliardari în dolari. Rata divorţurilor creşte de la an la an, existând însă diferenţe semnificative în acest sens între mediul rural şi cel urban.

Nu este întâmplătoare coincidenţa în timp a începutului declinului accentuat al familiei şi desăvârşirea controlului naşterilor, în deceniul al şaptelea al sec. XX, odată cu utilizarea pe scară largă a pilulei anticoncepţionale. Noile mijloace de prevenire a sarcinii măresc considerabil gradul de independenţă al femeii. Se produce o desprindere tot mai pronunţată a sexualităţii de familie, ajungându-se astfel să se înlăture una din cele mai vechi constrângeri sociale şi una din raţiunile cele mai însemnate ale apariţiei instituţiei căsătoriei, anume cea de reglementare a raporturilor sexuale în cadrul unei comunităţi. În mediul rural, mai conservator, mai tradiţionalist, divorţul este rar întâlnit, dar în mediul urban tinde să devină un fapt cotidian. În mediul rural rata divorţialităţii este de 2-3 ori mai redusă decât la oraş. Dacă în trecut, divorţul putea fi solicitat doar de bărbaţi, astăzi, în mai toate ţările, cu excepţia statelor islamice, divorţul poate fi intentat şi de femei, în virtutea drepturilor egale dintre bărbat şi femeie.

Specialiştii constată că, deşi creşte numărul divorţurilor, va scădea  cel al recăsătoriilor pentru că se conturează tot mai frecvent alternativele non-maritale ca mod de viaţă; deseori al doilea parteneriat este mai convenabil să ia forma coabitării. Divorţul este marcat de legislaţia cu privire la desfacerea căsătoriei în fiecare ţară, de condiţiile economice şi atitudinea socială faţă de acest eveniment. Costurile divorţurilor deseori ţin oamenii împreună, mai ales în ţara noastră.

Incidenţa divorţului este maximă în primii 3 ani de căsnicie. La intelectuali şi soţi cu diferenţe mari de vârstă, aceasta este maximă după 5-10 ani de mariaj. În cazul cuplurilor care au copii, divorţialitatea scade o dată cu creşterea numărului acestora. Efectele psihologice ale divorţului asupra celor doi soţi depind de existenţa copiilor, investiţiile afective, persoana care a intentat divorţul, valoarea lor pe piaţa erotică şi materială şi reţeaua de sociabilitate a fiecăruia. Dacă există copii şi nu are loc recăsătoria, atunci costurile psihologice sunt mai mari pentru bărbaţi iar cele materiale pentru femei.

Impactul negativ asupra copiilor depinde de gradul de conflictualitate al familiei, sănătatea mintală a părinţilor, densitatea reţelei sociale a actualei familii a copilului şi vârsta lui la divorţ. Datele statistice arată că tot mai mulţi copii sunt afectaţi de divorţ, cuplurile care divorţează şi au copii fiind tot mai numeroase. Tot mai mulţi sociologi susţin că e preferabil un divorţ decât un mariaj nereuşit, chiar şi pentru copii, care ar creşte într-o atmosferă conflictuală.