Mişcarea naturală a  populaţiei cuprinde şi evenimentul demografic numit deces sau moarte iar întrucât există o strânsă legătură între deces şi boală, se tratează de regulă morbiditatea în acelaşi loc cu mortalitatea. Prin mortalitate se înţelege intensitatea (frecvenţa ) deceselor în sânul unei populaţii. Termenul se foloseşte uneori cu semnificaţia de indice sau rată a mortalităţii. Se determină prin raportarea numărului deceselor dintr-o perioadă la numărul mediu al populaţiei din perioada respectivă.

Mortalitatea diferenţiată reprezintă intensitatea deceselor în sânul unei populaţii constituite după anumite caracteristici: vârstă, sex, religie, morbiditate etc. Termenul de diferenţial se referă la anumite caracteristici sociale, culturale, economice (Ex. după criteriul profesiunilor). Mortalitatea se diferenţiază semnificativ în funcţie de statutul social dar şi de profesie. Se ştie astăzi că o serie de meserii prezintă riscuri mărite de morbiditate şi mortalitate, ca de exemplu profesia de miner, de militar, personalul care lucrează cu radiaţii, din centralele nucleare sau personalul medical care se expune la radiaţii datorită unui instrumentar medical uzat, expirat. Mortalitatea este mai scăzută în cazul intelectualilor de profesie şi a celor care trăiesc un mod de viaţă sănătos, printr-o alimentaţie corectă, echilibrată. Mortalitatea este mai ridicată în mediul rural comparativ cu mediul urban, deoarece oraşul oferă condiţii superioare de igienă şi tratament (clinici, spitale, farmacii etc.). În mediul rural din păcate, în multe ţări ale lumii, asistenţa medicală este deficitară sau chiar lipseşte cu desăvârşire. Se pot întâlni astfel localităţi în care nu există nici măcar un dispensar sau cabinet medical, uneori nici măcar o farmacie, de unde bolnavii să-şi poată procura medicamente. Cel mai apropiat dispensar sau spital se poate afla uneori la 80- 100 km distanţă.

Morbiditatea şi mortalitatea este determinată şi de subnutriţie (adică de hrănirea insuficientă a organismului, de lipsa caloriilor corespunzătoare) sau malnutriţie (alimentaţie necorespunzătoare, obiceiuri alimentare nesănătoase caracterizate prin ponderea ridicată a unor componente în detrimentul vitaminelor sau a proteinelor în defavoarea glucidelor şi lipidelor etc.).

În ultimele decenii, specialiştii care se ocupă de protecţia şi securitatea alimentară au descoperit faptul că numeroase alimente conţin substanţe dăunătoare sănătăţii, în principal euri sau substanţe chimice. O serie de boli sunt generate de coloranţii din sucuri, de substanţele chimice din mezeluri sau de băuturile alcoolice contrafăcute, în care din raţiuni de profit, producătorul a intervenit introducând alcool sanitar sau after shave. Chiar legumele şi fructele sunt tratate cu îngrăşăminte sau substanţe chimice care dăunează grav sănătăţii, deoarece generează mutaţii genetice în corpul uman, determinând apariţia precoce a cancerului. Astfel, de pildă, o substanţă care ajută la coacerea rapidă a roşiilor – etrel – este puternic cancerigenă. Multe legume au în conţinutul lor o cantitate ridicată de nitraţi. De aceea, în Uniunea Europeană, se pune un mare accent pe alimentaţia naturală şi naturistă iar agricultura ecologică tinde să capete o pondere, o importanţă tot mai mare.

Pentru că, în ultimă instanţă, individul este produsul a ceea ce consumă iar un mod de viaţă nesănătos determină o morbiditate şi mortalitate premature. Iar starea de sănătate a populaţiei influenţează decisiv viaţa economică, deoarece un angajat bolnav sau suferind de mai multe boli cronice va avea un randament scăzut la locul de muncă şi nu va fi capabil de inovare, de performanţe.

Mortalitatea infantilă exprimă intensitatea sau frecvenţa deceselor copiilor (sub un an) în sânul unei populaţii. Indicele sau rata de mortalitate infantilă măsoară intensitatea deceselor copiilor sub un an faţă de naşterile vii din aceeaşi perioadă. Mortalitatea infantilă are multiple cauze: constituţia fizică a noului născut, împrejurările în care se produce naşterea, malformaţiile congenitale, leziuni obstreticale. În ultimii ani distrofia (cu tulburare cronică a stării de nutriţie, particulară vârstei sugarului) constituie una din principalele cauze ale mortalităţii infantile în România, inclusiv în judeţul Arad.

Sunt cauze care pot duce şi la moartea mamei. Foarte periculoase pentru noii născuţi sunt infecţiile sau accidentele care pot interveni în viaţa sugarului, care pot provoca decesul. 

Rata mortalităţii infantile este dublă în România faţa de cea din Rusia, ca să nu mai vorbim de statele occidentale. În 2004 decesul la copii cu vârste până într-un an a fost de 16 la mia de copii. Rata ridicată a mortalităţii infantile are drept cauze pe lângă sărăcie şi lipsa educaţiei sanitare a tinerelor mame care nu merg în timpul sarcinii sau după naşterea copiilor periodic la medic pentru a fi supravegheate şi îngrijite.

Morbiditatea înseamnă frecvenţa sau intensitatea îmbolnăvirilor în cadrul unei populaţii în decursul unei perioade. Până la începutul epocii moderne, morbiditatea şi mortalitatea au fost extrem de ridicate. Războaiele, epidemiile (mai ales cele de ciumă), catastrofele naturale (cutremure, inundaţii, secete etc.) au făcut milioane de victime. Bolile, extrem de diverse, ameninţau în permanenţă viaţa precară a omului medieval. Numărul mare de paralizii se explică prin carenţele alimentare (lipsa vitaminelor în cantităţi suficiente) care provoacă polinevrite, trahom, glaucom şi rahitism la copii. Lipsa de igienă datorită lăsării în paragină a apeductelor romane, consumării apei stătute şi impure, înmulţirii zonelor mlăştinoase ca urmare a părăsirii terenurilor cultivate, provoacă numeroase poliomelite (cu efecte deformante şi paralizante).

O serie de boli au o mare răspândire în rândul populaţiei globului. De pildă, artroza afectează circa 10% din populaţia lumii, adică circa 630 milioane de oameni. Astăzi, peste 40 milioane de locuitori ai planetei sunt infectaţi cu virusul HIV/SIDA.

SIDA a devenit astăzi o problemă de sănătate la nivel mondial, fiind cea mai gravă epidemie cu care omul contemporan se confruntă, fiind considerată o adevărată tragedie umană. SIDA este boala care dă o mortalitate de aproape 100%. Astfel, după o statistică naţională americană din 1997, în primele 3 luni după confirmarea diagnosticului au  murit 16% din pacienţi; până la 6 luni – 23%; până la 1 an – 35%; până la 2 ani – 57%; până la 3 ani – 81%.

Boala afectează grav fondul biologic uman şi chiar perpetuarea rasei umane, atingând mai ales pe tineri şi pe adulţi tineri activi din punct de vedere sexual şi în plină forţă de muncă. Izvorul de infecţie este reprezentat de omul cu infecţie HIV sau cu boala SIDA manifestă, care păstrează această calitate pentru toată viaţa. Grupurile de persoane cu risc crescut de a contracta SIDA şi de a o transmite mai departe în rândul adulţilor şi copiilor sunt pentru adulţi:

- homosexualii, bisexualii prin contacte anale cu parteneri multipli şi necunoscuţi;

- homesexualii care îşi inoculează droguri intravenos;

- transfuzii de sânge şi derivate de sânge contaminate cu HIV;

- persoane care consumă droguri administrate parenteral (dintre toxico-dependenţi se apreciază că 30-40% sunt infectaţi cu HIV);

- femeile prostituate cu mulţi parteneri sexuali;

- persoane care primesc injecţii sau sunt supuse unor operaţii medicale;

- personalul medical care manipulează instrumentarul în condiţiile nerespectării măsurilor de profilaxie. Personalul medical se poate contamina cu sânge infectat percutan şi permucos, prin înţepături, tăieturi şi zgârâieturi;

- persoane care au contacte homo şi heterosexuale cu persoane necunoscute („vagabondajul sexual”).

Factorii de risc pentru copii sunt următorii:

- copii născuţi din mamele HIV pozitive;

- transfuzaţi cu sânge contaminat cu HIV;

- copii cu hemofilie şi anemii congenitale;

- copii consumatori de droguri pe cale intravenoasă;

- copii agresaţi abuziv sexual;

- copii cu spitalizări multiple sau instituţionalizaţi, cărora li se aplică tratamente repetate cu instrumentar nesterilizat.

În transmiterea HIV, bolnavii au rol mic, adevăraţii transmiţători fiind constituiţi din persoane aparent sănătoase purtătoare de virus. La persoanele infectate, virusul se găseşte în sânge, în spermă şi secreţii vaginale şi cervicale, precum şi în alte produse biologice (urină, salivă, scaun, lapte mamar). Pentru a avea loc contaminarea, virusul trebuie să pătrundă în vasele de sânge. Locul de pătrundere poate fi o leziune vizibilă dar şi leziuni fine, minuscule. SIDA este prin excelenţă o boală veneriană, deci căile de transmitere sexuală sunt pe primul loc.

SIDA se transmite prin instrumentarul medical contaminat dar şi prin intervenţii stomatologice, chirurgicale, ginecologice, oftalmologice, ORL, dermatologice etc. Operaţiuni de igienă ca pedichiura, bărbieritul, tunsul, tatuajul pot transmite HIV dacă utilizează instrumente contaminate. Transplantele de organe şi grefele de ţesuturi ridică tot mai mult problema riscului infectării cu HIV, cu atât mai mult cu cât pe glob există o tendinţă tot mai mare de a intra în activitatea medicală de rutină astfel de intervenţii care, cel mai frecvent au o notă de urgenţă, adesea cu organe recoltate după moarte, când toate testele de depistare HIV nu sunt semnificative. Transmiterea bolii de la mamă la copil se poate face perinatal sau postnatal. Transmiterea perinatală are loc de la mama HIV pozitivă la făt pe cale transplacentară la nou-născut în timpul naşterii prin contaminare cu sânge matern. Transmiterea postnatală a infecţiei HIV s-a semnalat rar, ea putându-se produce prin lapte matern. Pericolul cel mai mare îl oferă mama toxicomană intravenos şi / sau prostituate, deci care îşi duce viaţa în condiţii de promiscuitate.

Infecţia cu HIV la femeia care rămâne gravidă are consecinţe grave privind dezvoltarea embrionului: acesta nu creşte suficient, capul este subdimensionat – microcefal. Astfel de copii se nasc cu malformaţii grave. Ţinând seama de aceste grave consecinţe pe care le suportă copilul, medicii recomandă întreruperea sarcinii la femeile HIV pozitive. Sarcina este şi un factor de risc pentru femeia respectivă privind statusul ei imunitar.

Morbiditatea este influenţată şi de malpraxis (adică de tratamente medicale greşite, de culpe medicale). Mai ales în ţările din lumea a treia, dar şi în România, malpraxis-ul este destul de frecvent datorită ignoranţei şi incompetenţei unor medici, datorită utilizării unui instrumentar medical uzat peste limita admisă sau expirat, datorită obiceiului unor medici de a opera sub influenţa băuturilor alcoolice etc. Malpraxis-ul poate duce la mutilarea pacientului sau la deteriorarea gravă a unor ţesuturi şi organe vitale. Malpraxis-ul poate genera invaliditate de gradul I, II sau III şi-l poate transforma pe individ într-un asistat social, eliminându-l temporar sau definitiv din câmpul muncii. În situaţii grave, malpraxis-ul poate determina chiar decesul pacientului. În statele democratice occidentale, inclusiv în Statele Unite ale Americii sau Canada, malpraxis-ul este pedepsit prin lege, medicul respectiv fiind obligat atât să-i plătească daune materiale pacientului care a suferit vătămarea corporală cât şi să petreacă câţiva ani în penitenciare. Evidentul, medicul care a comis malpraxis  pierde licenţa şi i se retrage definitiv dreptul de a mai profesa. 

 Mortalitatea infantilă era foarte ridicată în evul mediu. Natalitatea era şi ea ridicată dar abia compensa numărul deceselor, deoarece majoritatea copiilor mureau în primele luni după naştere. Cea mai mare parte a familiilor de ţărani, meşteşugari, negustori aveau câte 7-8 copii, dar abia 2-3 ajungeau la maturitate. Procentul de mortalitate infantilă în evul mediu era de 45-50%. Sarcinile ocupau aproape jumătate din viaţa femeilor căsătorite, înainte de vârsta de 40 de ani. Foarte multe femei mureau la naştere în evul mediu datorită slabei dezvoltări a medicinei. Aproximativ o treime din femei mor la naştere şi de cele mai multe ori iau cu sine în moarte copilul nou născut. Datorită sărăciei, mulţi copii sunt abandonaţi de părinţi, după naştere (mai ales fetele). Părăsirea nou-născuţilor pare o practică larg răspândită, cel puţin în oraşe. 

În privinţa mortalităţii se poate remarca o dihotomie clasică, prin care se disting, pe de o parte, decesele determinate de boli, iar pe de altă parte, aşa – numitele morţi violente. Statistic s-a demonstrat că cele mai multe decese  sunt provocate şi grăbite de boli. În acest sens, specialiştii se referă în primul rând la bolile determinate de acţiunea unor agenţi patogeni (bacterii, viruşi, protozoare, spirocheţi etc.), adică de nişte entităţi vii care atacă organismul uman şi deteriorează funcţiile organelor sale. Sunt apoi bolile degenerative, datorate fie „uzurii” elementelor ce formează aparatele şi sistemele de bază ale organismului, fie altor forme interne de distrugere a unor elemente vitale(fără intervenţia directă a unor agenţi externi). În prima categorie se includ toate bolile infecţioase, de la bolile copilăriei şi gripă până la SIDA. În cea de-a doua categorie se înscriu bolile cardiovasculare şi cele tumorale(diferite variante de cancer).

Demograful italian Massimo Livi Bacci a realizat o schemă a bolilor microbiene pentru populaţiile europene din perioada premodernă:

  • boli ale aparatului digestiv, transmise îndeosebi prin fecale, prin contaminarea apelor sau a alimentelor (febra tifoidă, dizenteria, holera, boli diareice etc.);
  • boli propagate prin aparatul respirator, fiind vorba de inspirarea microroganismelor eliminate de alţi bolnavi prin scuipat, tuse sau respiraţie (diverse variante de gripă, tuberculoza, variola, rujeola, ciuma pulmonară etc.);
  • boli transmise prin aparatul reproducător (bolile venerice, în special sifilisul şi, relativ recent, SIDA);
  • boli propagate prin infectarea sângelui sau a altor ţesuturi, în urma muşcăturii unor vietăţi ca păduchii, ţânţarii, puricii – care sunt vectori ai microbilor respectivi (ciuma, tifosul, frigurile galbene, malaria etc.).

Morţile violente au o pondere variabilă de la o societate la alta, dar întotdeauna relativ însemnată. Morţile violente se datorează următorilor factori:

  • acţiunea unor indivizi umani (otrăviri, crime, decese în războaie sau în alte conflicte între grupuri umane);
  • acţiunea unor vietăţi (animale de pradă, şerpi, insecte etc.);
  • prin autodistrugere (sinucideri). În societatea contemporană, suicidul a devenit un fapt cotidian, determinat de cauze de ordin psihologic sau financiar. Foarte multe persoane se sinucid în urma unor drame individuale, familiale sau sociale. Unii tineri se sinucid din cauza eşecului în dragoste. Sinuciderea este uneori şi consecinţa unor falimente economice, a pierderii locului de muncă etc. De pildă, în octombrie 1929, când s-a prăbuşit bursa de acţiuni din Wall Street (New York), iar averi de zeci şi sute de milioane de dolari s-au evaporat în doar câteva ore, zeci de oameni de afaceri americani s-au sinucis, apelând la revolver sau la o doză mărită de somnifere. Specialiştii au constatat că în România de pildă, rata sinuciderilor a crescut de la 12 cazuri la 100 000 de locuitori în 2000, la 18-20 de cazuri la 100 000 de locuitori în 2004.
  • Morţi violente accidentale (accidente de circulaţie, înecuri, căzături etc.).

O problemă  extrem de controversată în lumea contemporană este reprezentată de eutanasie („moartea asistată”). Din punctul de vedere al moralei creştine, eutanasia este un păcat, deoarece decizia de a muri pentru fiecare individ îi aparţine lui Dumnezeu. Totuşi, tot mai mulţi medici şi sociologi consideră că eutanasia poate fi permisă, este acceptabilă în cazul în care pacientul suferă de boli incurabile, pentru care nu mai există speranţe de vindecare. În această situaţie, decizia de a fi eutanasiat bolnavul aparţine familiei, care poate solicita  întreruperea vieţii de „legumă” sau stării de comă prin deconectarea de la aparatele care îi asigură individului supravieţuirea. A fost invocat şi un argument economic, anume că prin eutanasiere pot fi economisite fonduri pentru tratarea altor bolnavi sau pentru întreţinerea oamenilor sănătoşi şi activi în câmpul muncii. Olanda este prima ţară de pe mapamond care a legalizat eutanasia la cerere, în cazul bolilor incurabile.

O sursă importantă de morbiditate şi mortalitate în societatea contemporană este reprezentată de consumul de droguri („moartea albă”). Principalele droguri folosite – mai ales de tineri – şi care reprezintă o importantă sursă de câştiguri pentru traficanţi şi pentru reţelele mafiote transfrontaliere sunt: heroina, haşişul, marijuana, LSD, opiul, metedrina, amfetamina, barbituricele. Cu toate că lipsesc date certe cu privire la amploarea reală a toxicomaniei, o serie de statistici relevă creşterea alarmantă a numărului tinerilor care se droghează. În Republica Federală Germania, de exemplu, deja în 1980 existau circa 60000 de toxicomani care consumau anual aproximativ 15000 kg de heroină. În 1979 au murit în aceeaşi ţară, în urma utilizării drogurilor 600 de persoane. Numărul celor decedaţi datorită drogurilor creşte de la an la an. Studiile efectuate de numeroase instituţii ştiinţifice şi educative au evidenţiat caracterul profund nociv şi distructiv al drogurilor pentru sănătatea şi chiar pentru viaţa celor dependenţi de ele, cât şi poluarea morală, evazionismul social şi creşterea delincvenţei cu care se asociază practicarea toxicomaniei.

Durata vieţii umane era mult redusă în evul mediu faţă de cea din epoca modernă sau din sec. XX.  Speranţa de viaţă în evul mediu la bărbaţi era de 40 – 45 ani dar numai de 30 – 40 ani la femei, din pricina naşterilor imposibile sau a febrelor puerperale. Pentru a supravieţui, populaţia avea nevoie de mulţi copii şi de multe femei. Moşnegi erau puţini, dar atunci când depăşeau vârsta de 40 de ani, şansa de supravieţuire se dubla. Abia “revoluţia demografică” din sec. XVIII, datorită progreselor economice, a dezvoltării medicinei, a determinat o adevărată explozie demografică în Europa, dar şi pe alte continente.

Mortalitatea variază şi în funcţie de sex. Actualmente, la nivelul populaţiei mondiale, diferenţa dintre speranţa de viaţă a femeilor şi a bărbaţilor este de circa 4 ani în favoarea sexului „slab” (adică a femeilor). În România, diferenţa între durata medie a vieţii femeilor şi bărbaţilor este de circa 7 ani în favoarea femeilor. Tabelele de mortalitate reprezintă un instrument de bază pentru elaborarea politicilor sociale, mai ales în privinţa stabilirii vârstei de pensionare sau pentru industria asigurărilor de viaţă, aşa cum susţine Simona Fărcaş.