Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Politicile demografice reprezintă, în esenţă, un set de măsuri legislative, impuse de un anumit stat, care urmăresc atingerea unor obiective legate de populaţia ţării respective, pe termen scurt, mediu sau lung. Încă din antichitate, statul a urmărit promovarea anumitor politici demografice. Astfel, în Orientul antic, Imperiul Asirian a susţinut o politică de deportări masive a populaţiilor şi popoarelor supuse pentru a împiedica orice eventuală răscoală sau răzvrătire. În acelaşi mod au procedat şi regii Babilonului, care i-au deportat pe evrei din Palestina în Mesopotamia.

            Alexandru cel Mare, regele Macedoniei (336 – 323 î. H. ), punând bazele unui vast imperiu, a desfăşurat o intensă operă de colonizare a populaţiei greceşti în Orient. Acolo unde Alexandru socotea potrivit să lase în urma sa o garnizoană, pentru paza ţinutului respectiv şi controlul populaţiei băştinaşe, întemeia un oraş. Numărul total al oraşelor întemeiate a fost de peste 70, majoritatea în ţările care azi se numesc Egipt, Iran, Afganistan, Pakistan şi India. Alexandria din Egipt poartă şi astăzi acelaşi nume şi este un oraş cu peste 1 milion de locuitori. Colonizarea populaţiei greceşti în Orient a avut însemnate consecinţe pentru istoria culturii şi civilizaţiei antice. Limba şi cultura grecească s-au răspândit până în îndepărtatele ţări ale Orientului în timp ce, pe de altă parte, cultura şi ştiinţa orientală au ajuns cunoscute şi au avut o influenţă favorabilă în diferite ramuri ale culturii greceşti. A contribuit la crearea unei sinteze originale, inclusiv în plan etnic, care a dat conţinut epocii elenistice.  

            În teritoriile cucerite, Roma, încă din perioada Republicii, a desfăşurat o intensă operă de colonizare, având ca scop principal răspândirea civilizaţiei romane şi a limbii latine (în Galia, Hispania, Dacia, dar şi Africa de Nord, Peninsula Balcanică, mai puţin Britannia).

            În Spania medievală, politica de expulzare a evreilor a început în 1482. Ea a devenit politică oficială în martie 1492 când regii Ferdinand de Aragon şi Isabella de Castilia au dat un decret prin care se impunea ca evreii să devină creştini sau să părăsească cele două regate, în termen de 4 luni. Un mare număr de evrei au preferat să emigreze (peste 130 000) decât să devină creştini. În epoca Renaşterii, „doctrinele populaţioniste” câştigă tot mai mult prestigiu şi mai mare influenţă. Nicolo Machiavelli în Principele recomandă principelui ideal să-şi sporească supuşii pentru a-şi asigura astfel, o bază socială mai largă şi mai puternică. Umanistul englez Thomas Morus în Utopia (1516) susţinea indirect sporirea populaţiei, căutând mijloacele şi căile de rezolvare a sporului demografic: copii familiilor prea numeroase trebuiau „transferaţi” familiilor cu copii mai puţini; o parte a populaţiei oraşelor prea aglomerate trebuia „transferată” în localităţi mai puţin populate. Exodul populaţiei rurale trebuia împiedicat prin asigurarea unui trai decent ţăranilor.

            În Europa modernă, absolutismul luminat a elaborat o doctrină politică care însuma şi o componentă demografică, în vederea întăririi şi consolidării statului. Conform filosofiei Luminilor, valoarea unui teritoriu şi a unui stat este dată de numărul şi priceperea locuitorilor, a cetăţenilor.  O politică demografică coerentă a promovat regele Prusiei, Frederic al II-lea cel Mare (1740-1786), care a încurajat imigraţia, având în vedere creşterea rapidă a populaţiei ţării. Frederic al II-lea le-a oferit imigranţilor o serie de facilităţi, respectiv pământ pe gratis şi scutirea de impozite. La sfârşitul domniei sale se înfiinţaseră sute de sate noi, în total în Prusia stabilindu-se circa 300 000 de imigranţi. Rezultatul a fost o creştere impresionantă atât a populaţiei cât şi a producţiei agricole. “Adevărata forţă a unui stat”, afirma regele Frederic, “constă în numărul supuşilor săi”. În pofida pierderilor demografice datorate războaielor, la sfârşitul domniei lui Frederic al II-lea, numărul prusacilor se dublase, crescând la peste 5 milioane, incluzând desigur, silezienii şi polonezii dobândiţi prin cuceriri iar ţara dispunea, datorită defrişărilor şi îndiguirilor, dar şi datorită introducerii unor metode şi tehnologii noi, de o agricultură modernă.  

            Şi în Oltenia, dobândită de Habsburgi în 1718, austriecii au promovat o politică demografică care avea ca obiectiv principal repopularea provinciei, după pustiitorul război din 1716-1718. Autorităţile austriece au creat un regim fiscal avantajos pentru imigranţi. În Oltenia austriacă şi-au găsit adăpost mulţi locuitori din Muntenia vestică, care fugeau din cauza fiscalităţii excesive, practicată de fanarioţi, precum şi locuitori din sudul Dunării, din Peninsula Balcanică, şi într-o proporţie mai mică, şi din Banat şi Transilvania. Cu toate eforturile administraţiei austriece, instabilitatea demografică rămâne un fapt caracteristic pentru istoria Olteniei din această perioadă.

            În perioada modernă şi contemporană, marile democraţii occidentale, în primul rând SUA, au promovat politici demografice realiste şi inteligente, care să pună în valoare potenţialul uman, mai ales resursele intelectualităţii, pentru a crea o societate performantă, o societate bazată pe cunoaştere.  Astfel, Statele Unite, în sec. XIX şi XX, au practicat o politică de „import a creierelor”, de atragere a intelectualilor din Europa, în special din statele est – europene, chiar în perioada existenţei regimurilor comuniste, totalitare. Migraţia creierelor, din Europa, Asia, Africa, a contribuit decisiv la progresul economic, cultural şi ştiinţific al Statelor Unite.

Загрузка...