Pentru perioada prestatistică (anterior sec. XVIII), cele mai importante izvoare ale demografiei sunt:

- recensăminte parţiale ale populaţiei, realizate în Egipt, China (2000 î.H) şi Imperiul Roman şi în unele state medievale,  care vizau cunoaşterea populaţiei contribuabile;

- documente de cancelarie;

- registre fiscale, conscripţii;

- registre de stare civilă;

- catagrafiile (“inventar”, “cadastru”);

- testamente, foi de zestre;

- registre de dijme papale;

- registre de dări sau de venituri ale oraşelor medievale;

- urbariile domeniilor feudale (registre oficiale în care erau trecute proprietăţile funciare, echivalentul de astăzi al cărţii funciare);

- conscripţiile confesionale;

- letopiseţele şi cronicile medievale, chiar dacă oferă date sumare, incomplete, inexacte, aproximative;

- relatările călătorilor străini;

- capacitatea bisericilor medievale, construite astfel încât să cuprindă în interiorul lor toată populaţia satului respectiv;

- cimitirele de incineraţie sau inhumaţie.

            Pentru perioada statistică (începând cu sec. XVIII), sursele cele mai importante  ale demografiei sunt:

- recensămintele populaţiei, organizate la intervale mai mult sau mai puţin regulate;

- statistica stării civile şi a migraţiilor;

- registrele de populaţie;

- anchetele demografice.

            Seria recensămintelor “moderne” a început odată cu aplicarea Regulamentelor Organice în 1831-1832 în Ţara Românească şi Moldova. Crearea în 1859 a primului organism central de statistică a deschis o nouă etapă în demografia românească: această instituţie a conferit statisticilor populaţiei un cadru organizat. Recensământul din anii 1859-1860 din România înregistra următoarele caracteristici: vârsta, starea civilă, sexul, ,profesia, apartenenţa politică, naţionalitatea, religia şi analfabetismul. Acest recensământ a fost coordonat de Dionisie Pop Marţian şi Ion Ionescu de la Brad, fondatorii statisticii moderne din ţara noastră. Al doilea recensământ a fost efectuat în 1899 iar al treilea în 1912. Ele au fost iniţiate de Direcţia de Statistică Generală, sub conducerea lui Leonida Colescu. În Transilvania, în aceeaşi perioadă s-au efectuat recensăminte în anii 1857, 1869, 1880, apoi din zece în zece ani în 1890, 1900 şi 1910. Aceste recensăminte, publicate în epocă în limba maghiară, pot fi astăzi consultate într-o versiune românească datorită eforturilor unei echipe clujene conduse de prof. dr. Traian Rotariu.

            Primul recensământ general al populaţiei României, cu adevărat modern, ştiinţific şi obiectiv, are loc în 1930 şi este prima acţiune a noului Institut Central de Statistică, rezultat în urma reorganizării celui vechi. Elaborarea lui a urmat o concepţie modernă iar rezultatele au fost analizate cu ajutorul unor echipamente mecanografice moderne pentru epoca respectivă. Cele 9 volume publicate ale recensământului, apărute în cursul anilor 1938-1940, oferă ample informaţii asupra structurilor demografice, sociale, economice şi educaţionale ale populaţiei României. Următorul recensământ efectuat, cel din 1941, nu a fost publicat decât în parte date fiind condiţiile vitrege din perioada celui de –al doilea război mondial.

            În timpul regimului comunist, vechiul Institut Central de Statistică devine Direcţia Centrală de Statistică şi este investit cu atribuţii şi responsabilităţi exclusive în privinţa organizării sistemului centralizat de culegere şi prelucrare a informaţiei statistice, inclusiv cel al statisticii populaţiei. În perioada regimului comunist, au fost efectuate 4 recensăminte: în 1948, 1956, 1966 şi 1977. După Revoluţia din Decembrie 1989, în România au fost organizate 2 recensăminte, în 1992 şi 2002.   

            În ciuda utilităţii lor de netăgăduit, recensămintele au numeroase limite informaţionale. Mai întâi, având în vedere caracterul exhaustiv al acestui gen de observaţie statistică, informaţia fiind prelevată de la un număr enorm de persoane, este limpede că instrumentul de culegere a datelor, chestionarul sau formularul de recensământ trebuie să fie foarte simplu, cuprinzând un număr mic de întrebări, toate cu caracter factual, vizând aspecte foarte clare din viaţa persoanelor respective. Un  alt neajuns constă în faptul că adunarea, verificarea şi prelucrarea datelor  durează mult timp, aşa încât până la publicarea rezultatelor trec de obicei mai mulţi ani, ceea ce face ca datele să aibe doar o valoare istorică şi nu de strictă actualitate.

Tot din cauza extinderii sale foarte mari, recensământul nu poate evita unele erori, introduse de către cei care prelevează informaţia, ale căror instruire şi control nu pot rămâne decât superficiale, ţinând cont că ei reprezintă mii sau chiar zeci de mii de persoane. Unele erori provin şi de la subiecţi care nu-şi amintesc exact sau nu vor să furnizeze toate informaţiile cerute de recenzori. Chiar informaţia culeasă nu este decât parţial valorificată datorită faptului că tabelele cu date ocupă spaţii tipografice mari, ceea ce face ca institutele statistice să prezinte doar un număr restrâns de tabele, renunţându-se la multe informaţii care sunt de mare interes pentru cercetători.

Statistica stării civile reprezintă totalitatea acţiunilor de culegere şi prelucrare a informaţiilor privitoare la naşteri, căsătorii, divorţuri şi decese. Fiecare din aceste evenimente demografice este astăzi înregistrat oficial de către servicii ale statului având tocmai aceste funcţii.

 În ţara noastră, dar şi în multe alte state, naşterile, decesele şi căsătoriile sunt consemnate de serviciile de stare civilă ale primăriilor, în vreme ce divorţurile sunt notificate de tribunalul unde s-a emis sentinţa de divorţ definitivă. În principiu, aceste evenimente se trec, pe de o parte, în registrele corespunzătoare, ce se păstrează la unitatea respectivă (primărie, tribunal), apoi se menţionează în actele ce se înmânează celor în cauză sau familiilor acestora (certificate de naştere, de deces etc.) şi în sfârşit, se întocmesc buletine statistice, care se transmit organelor statistice ale statului, ele constituind baza prelucrărilor ulterioare şi a raportărilor statistice oficiale. Pentru demografie, esenţială este corectitudinea întocmirii buletinelor statistice, precum şi cea a conţinutului informaţiei cuprinse în acestea.

Totuşi, aceste statistici sunt departe de a fi corecte. În orice societate există subpopulaţii complet marginalizate, excluse, trăind în condiţii asupra cărora comunitatea în ansamblul ei nu are practic nici un control. Aceşti indivizi pot procrea sau deceda fără ca aceste evenimente să poată fi înregistrate undeva. Cu cât o ţară este mai dezvoltată, mai avansată, cu atât ponderea acestor categorii marginale este mai redusă, chiar şi numai pentru faptul că respectivele state, prin politici eficiente de asistenţă socială, cointeresează oamenii să intre în legalitate, pentru a putea beneficia de o serie de drepturi.

            Se ridică probleme legate de înregistrarea propriu-zisă a unor evenimente demografice. Unii dintre bebeluşii născuţi vii, dar decedaţi în primele ore sau zile după naştere, pot fi trecuţi, din diverse motive, în rândul celor născuţi morţi. Căsătoriile şi divorţurile ridică şi ele multe probleme datorită particularităţii că ele se pot produce de facto mult  înainte să fie sancţionate de jure. Aici este vorba, în principal, de convieţuirile în cupluri necăsătorite sau de cuplurile despărţite în fapt dar, din diverse motive, nedivorţate.

Demografii sunt tentaţi mai mult să lucreze cu stări oficial consemnate, în vreme ce sociologii sunt interesaţi mai curând de starea de fapt decât de cea legală. Pentru demograf este deosebit de importantă informaţia cuprinsă în buletinele statistice întocmite pentru evenimentele demografice ce ţin de starea civilă.

Buletinele statistice oferă date nu doar asupra persoanelor în cauză (născut, decedat, căsătoriţi, divorţaţi) ci şi asupra familiilor acestora (părinţi, soţ / soţie, copii etc.). Cu cât aceste date sunt mai bogate, se poate face o analiză mai profundă a fenomenelor, atât în câmpul strict al demografiei, cât şi prin interferenţele cu alte fenomene sociale. Importantă nu este numai culegerea acestor informaţii, ci şi prelucrarea şi mai ales publicarea lor.

            Referitor la statistica migraţiei, lucrurile stau cu totul altfel decât în legătură cu starea civilă. Problemele de înregistrare şi chiar de definire a actului de migraţie sunt incomparabil mai complexe decât cele legate de naşteri sau decese. Nu există la ora actuală un sistem statistic de înregistrare satisfăcătoare a evenimentelor de imigrare şi emigrare, nici în România, nici în alte state.

O migraţie nu se poate diagnostica întotdeauna în momentul producerii ei. Actul poate căpăta o consfinţire legală, dar mult mai târziu. Este apoi şi migraţia ilegală, care nu este evidenţiată de statistici. Pentru estimări cât mai corecte ale intensităţii migraţiei, se recurge la evaluări indirecte, obţinute din datele privitoare la evoluţia populaţiei, din care se elimină influenţa mişcării naturale.

            Anchetele demografice urmăresc compensarea  neajunsurilor celorlalte mijloace de obţinere a informaţiilor demografice. O răspândire mai mare  a anchetelor demografice se constată abia după al doilea război mondial, atunci când se încearcă tot mai mult completarea datelor seci, oficiale, cu informaţii “calde”, culese de la cei implicaţi în producerea evenimentelor demografice. Ancheta demografică este un instrument de investigaţia utilizat pentru a aborda chestiuni de sociologia populaţiei şi nu atât de demografie pură.