Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Pentru a putea explica mecanismele tranziţiei demografice în România, este necesar să prezentăm pe scurt cadrul est-european al declanşării tranziţiei demografice. Debuturile proceselor tranziţiei demografice în diferite ţări ale Europei sunt legate de nivelurile lor de dezvoltare socio-economică, de gradul lor de modernizare. Dezvoltarea Europei de Est a intervenit cu câteva secole după modernizarea statelor din Apus şi nu a fost întotdeauna omogenă. Multe din ţările Europei de Est au suferit modificări teritoriale importante în perioada în care are loc tranziţia demografică, fapt care încurcă mult comparabilitatea datelor statistice, referitoare când la un teritoriu când la altul. Studiul acestor modificări este util nu numai pentru ajustarea datelor, dar mai ales pentru a înţelege de ce unele dintre statele naţionale actuale şi, mai ales de ce unele părţi ale lor, s-au dezvoltat neuniform şi au suferit influenţe diferite cu efecte de lungă durată asupra comportamentelor demografice.

În ţara noastră, tranziţia demografică a început mai devreme în Transilvania şi Banat, comparativ cu Ţara Românească şi Moldova, deoarece procesul de modernizare şi industrializare s-a declanşat în Ardeal mai timpuriu. Trebuie să avem în vedere şi colonizarea populaţiei germane în Banat (şvabii) în secolul al XVIII-lea, cu un comportament demografic central-european, care a influenţat, în parte, şi populaţia românească din regiune. În ţările Europei de Est, începuturile tranziţiei demografice s-au situat abia în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, spre deosebire de cele ale Europei Occidentale, în care aceste procese s-au declanşat mai devreme, în prima jumătate a aceluiaşi secol sau chiar la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Scăderea ratei brute a mortalităţii s-a generalizat pretutindeni şi a fost cu atât mai rapidă cu cât a început mai târziu. Faza scăderii fertilităţii în ţările Europei de Est nu a mai fost precedată de reculul nupţialităţii ca în majoritatea ţărilor Europei Occidentale, fie ea a avut un caracter  mai atenuat.

Difuzarea tranziţiei demografice în statele Europei de Est pare să fie regulată. Totuşi fiecare ţară are specificul ei. Aproape peste tot există minorităţi etnice sau sociale, având comportamente demografice particulare, cum sunt de pildă romii. 

 Declanşarea tranziţiei demografice şi a fazelor ei cele mai importante poate fi judecată cu ajutorul ratelor brute de mortalitate şi de natalitate, de obicei singurele date pe care putem conta pentru veacul XIX. Evident, tranziţia demografică s-a declanşat mai întâi în Transilvania şi Banat, cu câteva decenii înainte de declanşarea ei în Vechiul Regat. Pentru Transilvania, prima fază a tranziţiei demografice (scăderea mortalităţii) poate fi detectată de pe la 1860-1870 iar pentru Vechiul Regat la finele secolului XIX (între 1890-1900).

Momentul declanşării celei de-a doua faze a tranziţiei demografice, adică al începutului scăderii fertilităţii, este controversat în literatura de specialitate. Şerbu George Retegan, pe baza reconstituirii datelor privind natalitatea şi fertilitatea populaţiei României între 1900-1960, demonstrează prin argumente statistice (rata brută de natalitate, rata de fertilitate generală, ratele de fertilitate specifice după grupe de vârstă, indicele brut şi net de reproducere) că în România fertilitatea începe să scadă abia după primul război mondial (după 1920). Analizând noile date, Vasile Gheţău avansează o ipoteză diferită de teza predominantă în literatura demografică: declanşarea procesului de scădere a fertilităţii în România nu a avut loc după primul război mondial, ci la mijlocul anilor 1880, deci cu 35 de ani mai devreme decât se credea (în 1885). 

Este complicat însă răspunsul la întrebarea când se sfârşeşte tranziţia demografică în România. Trebuie luate în considerare rata sporului natural şi valorile mortalităţii. O serie de demografi apreciază că, după mijlocul anilor 1960, natalitatea şi mortalitatea nemaiscăzând, procesul s-ar fi încheiat. Dar 1967 este un an în care factorul legislativ deviază cursul scăderii seculare a fertilităţii din ţara noastră, inaugurând o perioadă nouă, cu totul specială, studiată acum retrospectiv în literatura autohtonă şi străină pe rol de “laborator demografic”. Nu putem şti care ar fi fost adevăratul nivel la care s-ar fi oprit scăderea fertilităţii fără intervenţiile legislative din perioada 1954-1989, putem doar să facem anumite ipoteze.

În perioada 1871-1991, populaţia României a crescut de la 8,7 milioane la 23 de milioane, adică de 2,7 ori. Mortalitatea a scăzut de la valorile ei maximale, în jur de 35 la mie până la valorile din 1991 de 11 la mie, iar natalitatea de la valori în jur de 44 la mie până la 12 la mie. Faza întâi a tranziţiei demografice s-a declanşat către 1850-1870, cea de-a doua fază după 15-35 de ani, către 1885. La început scăderile mortalităţii şi ale natalităţii au fost lente, dar au devenit deosebit de rapide după cel de-al doilea război mondial (pentru fertilitate a existat o scurtă perioadă recuperatorie după război). Perioada de 23 de ani a funcţionării unei legislaţii nataliste a constituit o veritabilă paranteză istorică în cursul tranziţiei demografice din România.

Загрузка...