Diplomaţia prin misiunile temporare are o istorie îndelungată, practic, ea s-a folosit încă de la primele contacte între comunităţi sau state.

Începând din secolul XX misiunile temporare au început să decadă , reducându-se, în principal, la misiuni de reprezentare, având funcţii de ceremonial; după al doilea război mondial, rolul lor însă, este în creştere, azi sunt folosite tot mai mult pentru rezolvarea unor probleme, nu numai importante, dar şi urgente.

Misiunile temporare se realizează prin:

  1. diplomaţia ad-hoc[1]
  2. prin misiunile speciale.

1.Comisia de Drept Internaţional a precizat că diplomaţia ad-hoc se foloseşte[2]:

  1. prin delegaţii la conferinţele internaţionale;
  2. prin delegaţii itinerante, adică delegaţiile guvernelor pentru a îndeplini misiuni în mai multe state;
  3. prin alte misiuni speciale privind alte situaţii.

Comisia de Drept Internaţional nu a insistat pentru a delimita diplomaţia ad-hoc de misiunile speciale, stabilind numai câteva din criteriile care califică o misiune ca fiind ad-hoc:

  1. misiunea trebuie să fie o însărcinare pornită de la stat;
  2. reprezentanţii statelor să aibă o misiune din domeniul dreptului internaţional excluzând

12

tranzacţiile private .

13

Teoreticieni ai dreptului diplomatic includ în categoria de diplomaţie ad-hoc şi urmatoarele situaţii:

  • instituirea unor birouri temporare într-un alt stat, pentru a îndeplini o însărcinare temporară a statului trimiţător: un birou comercial, o reprezentanţă pentru rezolvarea despăgubirilor de război, anchete despre persoane căzute în război, etc[3]. Ar intra în sfera diplomaţiei ad-hoc şi instituţiile înfiinţate pentru a promova un interes bilateral temporar, pe care noi le-am definit ca misiuni specializate.

-Intră în categoria de diplomaţie ad-hoc şi acele misiuni temporare, cum ar fi delegaţiile care reprezintă statul la ceremonii speciale (instalarea unui şef de stat, de exemplu).

2.Spre deosebire de diplomaţia ad-hoc, care este definită doar ca doctrină, misiunilespeciale sunt reglementate în Convenţia privind misiunile speciale din anul 1969; art.1 le defineşte ca fiind: „o misiune temporară, având un caracter reprezentativ de stat, trimisă de un stat într-un alt stat cu consimtământul acestuia din urmă pentru a trata cu el chestiuni determinate sau pentru a îndeplini în acest stat o sarcină determinabilă”.

Diferenţa dintre diplomaţia ad-hoc şi misiunile speciale este imporantă, întrucât regimul acestora este diferit: dacă apreciem că diplomaţia ad-hoc este supusă normelor dreptului diplomatic cutumiar, în curs de formare şi adesea neprecis, iar misiunile speciale au regimul stabilit prin Convenţia cu acelaşi nume din 1969, înseamnă că distincţia dintre cele două noţiuni trebuie clarificată.

Apreciez că diplomaţia ad-hoc se deosebeşte de misiunile speciale prin:

  1. potrivit art. 3 al Convenţiei privind misiunile speciale, funcţiile unei misiuni speciale trebuie să fie determinate prin consimţământ mutual între statul trimiţător şi statul primitor, diplomaţia ad-hoc nu se realizează pe această cale. Astfel, consimţământul prealabil al statului primitor nu este necesar în cazul diplomaţiei ad-hoc, cum ar fi trimiterea de delegaţii care participă la ceremonii, la unele acţiuni protocolare, fiind suficient consimţământul tacit al statului primitor; tot astfel, emisarii secreţi, negociatorii secreţi, observatorii confidenţiali, agenţii secreţi sunt asteptaţi tacit de către statul de resedinţă.
  2. o altă deosebire este că, pe când misiunile speciale au un caracter reprezentativ de stat, ele acţionând în numele acestuia, diplomatul ad-hoc poate fi şi un agent particular al şefului de stat, cum sunt emisarii preşedintelui SUA sau observatori la o conferinţă la care statul trimiţător a fost invitat dar, din diferite motive, nu doreşte să participe la negocieri. Suita şefului de stat poate fi considerată ca diplomaţie ad-hoc.

Aceste două caracteristici au făcut ca diplomaţiei ad-hoc să nu i se recunoască, de mulţi autori, statutul legal cu al diplomaţiei permanente.

Consider că diplomaţia ad-hoc beneficiază de acelaşi regim cu cel al diplomaţiei misiunilor speciale sau permanente, regimul lor, însă, nu este codificat convenţional, iar cutuma nu s-a format încă, fiind de acum, asigurat de curtoazia internaţională.

 

[1]   Termenul a fost folosit prima data de Comisia de Drept International, in anul 1960, in cadrul discutiilor la Comisia Juridica a Adunarii Generala a ONU.

[2]   Potrivit comisiei, expresia “misiune speciala” desemneaza o misiune oficiala de reprezentare a unui stat, trimisa de acesta la un alt stat, cu scopul de a indeplini o sarcina speciala.

[3]   dupa al doilea razboi mondial, Romania a infiintat Comisii de repatriere, care au functionat in Germania, cu sarcina de a ajuta repatrierea cetatenilor de origine romana.