Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În accepţiunea sa de activitate de purtare a raporturilor unui stat cu un alt stat sau grupuri de state, prin mijloace sau căi oficiale, diplomaţia indeplineşte o multitudine de funcţiuni, care ar putea fi sintetizate după cum urmează:

Reprezentarea

Dreptul de reprezentare este inerent suveranităţii. Prin urmare numai statele suverane pot trimite agenţi diplomatici care să le reprezinte în raporturile cu alte state sau cu alte instituţii cu personalitate juridică internaţională. Pierderea suveranităţii duce automat la pierderea dreptului de reprezentare. De altfel, încă Hugo Grotius releva ca numai titularii suveranităţii pot trimite soli, adică să se facă reprezentaţi, şi ca ,,regii care au fost însă biruiţi într-un război solemn, şi li s-a răpit domnia, au pierdut, împreună cu celelalte prerogative ale acestuia, şi dreptul de a trimite soli". Vechiul concept după care agenţii diplomatici erau reprezentanţii personali ai suveranului a fost în mare măsură depăşit astăzi, atât de practica relaţiilor intenaţionale contemporane, cât şi de evoluţia ştiinţei politice. Astăzi, agenţii diplomatici nu mai sunt identificaţi cu persoana fizică a guvernanţilor; ei reprezintă statele care i-au acreditat. Convenţia de la Viena din 1961 privind relaţiile diplomatice plasează pe primul loc între funcţiile unei misiuni diplomatice pe aceea de ,,a reprezenta statul acreditant în statul acreditar" (articolul 3, alinatul a). Acest lucru este firesc deoarece, atunci când statele întră în legături reciproce, asigurarea menţinerii acestor legături, dezvoltarea unor relaţii normale, de colaborare, presupune în primul rând existenţa unor reprezentanţi ai lor care trebuie să intre în interacţiune.

Ca principala funcţie a misiunii, aceasta este încredinţată în primul rând şefului de misiune, deşi şi alţi agenţi diplomatici pot îndeplini funcţii de reprezentare. Dat fiind ca reprezentarea înseamna în practica substituirea celui care a dat mandatul de reprezentare, este evident că diplomaţia reclama oameni bine pregătiţi, cu simţ de responsabilitate şi dăruire totală îndeplinirii instrucţiunilor primite.

Reprezentarea impune, de asemenea, respectarea unor reguli de ceremonial, norme de curtoazie şi politeţe, menite să asigure un cadru propice dialogului între reprezentanţii statelor, ca şi respectarea egalităţii în drepturi dintre state.

Aplicarea şi înfăptuirea politicii externe a statului

Politica externă a unui stat este totalitatea obiectivelor şi metodelor pe care guvernul acelui stat le elaborează în relaţiile cu alte state, inclusiv atitudinea faţă de problemele internaţionale. Diplomaţia are funcţia de a servi aceste scopuri, metode şi mijioace. Diplomaţia nu elaborează politica externă; ea este o tehnică sau un instrument de punere în practică a acestei politici.

O consecinţă a acestor axiome este ca aparatul diplomatic al unui stat - ministerul de externe, misiunile diplomatice - nu fixează scopurile politicii externe ale acelui stat. El este chemat ca, prin întreaga sa activitate, folosind instrumentele şi specificul activităţii diplomatice, să realizeze şi să pună în valoare politica externă a statului pe care îl reprezintă.

Protecţia intereselor statului şi ale cetăţenilor săi

Şi această funcţie este expres definită în Convenţia de la Viena din 1961, care, la articolul 3, aliniatul b, prevede funcţia misiunii diplomatice de ,,a ocroti în statul acreditar interesele statului acreditant şi ale cetăţenilor săi, în limitele admise de Dreptul Internaţional".

Protecţia cetăţenilor unui stat în străinătate a fost în mod tradiţional considerată ca fiind o funcţie a consulilor. Cu amalgamarea administrativă crescândă în tot mai multe state a serviciilor consulare cu cele diplomatice, această distincţie rigidă se estompeaza din ce în ce mai mult.

De aceea, Convenţia de la Viena privind relaţiile diplomatice stabileşte în mod explicit că o misiune diplomatică poate îndeplini şi funcţii consulare, care includ eliberarea de paşapoarte, înregistrări de naşteri, căsătorii şi decese, alte funcţii notariale, în limitele permise de legislaţia şi practica statului acreditar.

În ceea ce priveşte protecţia pe care diplomaţia este chemată să o asigure intereselor statului acreditant în statul acreditar, ea trebuie exercitată în termeni generali, urmărindu-se în principal aspecte privind:

  • păstrarea bunului renume, a demnităţii şi onoarei statului acreditant în statul acreditar;
  • urmărirea îndeplinirii întocmai, cu buna credinţă, a înţelegerilor încheiate între statul acreditant şi cel acreditar.

În această categorie de îndatoriri intră, spre exemplu, efectuarea de demersuri şi proteste, dacă este cazul, atunci când se produc violări ale frontierei, spaţiului aerian sau mării teritoriale din partea statului acreditar, pronunţarea de discursuri de către oficialităţi ori publicarea de cărţi, emisiuni de radio sau televiziune, sau articole de presă susceptibile a fi atribuite unor oficialităţi, şi care prin tonul lor violent, agresiv sau tendenţios pot aduce prejudicii statului acreditant şi relaţiilor sale cu statul acreditar. Desigur, aici intervine puterea de discernământ a şefului misiunii diplomatice sau a agenţilor diplomatici, pentru a deosebi un act tendenţios de actele de libera expresie a persoanelor, în condiţiile libertăţii presei şi a separării puterilor în statele democratice.

În ceea ce priveşte persoanele şi bunurile lor, protecţia diplomatică porneşte de la temeiul că cetăţenia este legătura care uneşte o persoană cu un stat anume, ceea ce generează obligaţii şi drepturi reciproce, între care şi acela de a pretinde protecţia persoanei, atunci când aceasta se află în afara teritoriului tării sale.

Protecţia diplomatică este acţiunea prin care un stat preia pe contul său o revendicare a unui cetăţean al său şi o prezintă ca pe propria sa revendicare unui alt stat, care ar ameninţa sau viola dreptul acelui cetăţean iar acesta s-ar afla în imposibilitatea de a-şi valorifica singur drepturile.

Protecţia diplomatică a cetăţenilor statului acreditant în statul acreditar trebuie să se execute în limitele admise de Dreptul Internaţional. Principalele condiţii ca această protecţie să se poată executa sunt:

  • actul impotriva căruia cetăţeanul solicita protecţie să aibă un caracter internaţional ilicit;
  • cetăţeanul să nu aibă şi cetăţenia statului acreditar;
  • cetăţeanul să facă dovada că a epuizat toate posibilităţile oferite de legislaţia statului acreditar pentru a primi repararea daunelor care i-au fost provocate de actul împotriva căruia se plânge.

Motivele pentru care o persoană se poate afla pe teritoriul unui stat străin sunt multiple. În general, aceasta se datoreşte desfăşurarii unor activităţi economice, comerciale, industriale, stiinţifice, turistice, legături familiale etc. Indiferent de motiv, însă, ieşind de sub jurisdicţia sa naţională, din momentul în care intră pe teritoriul unui alt stat, un cetăţean se supune jurisdicţiei acestui stat, beneficiind de toate drepturile fundamentale pe care acesta le recunoaşte propriilor cetăţeni, cu excepţia drepturilor politice.

Acest regim de tratament este acceptat astăzi, practic, la scara universală. De aceea, eventualele discriminări în prejudiciul străinilor, cum ar fi violarea drepturilor lor, negarea accesului în justiţie, daune care nu au primit reparaţiile cuvenite s.a. înceteaza de a ţine de jurisdicţia internă a statului vizitat şi intră în domeniul Dreptului Internaţional, dând posibilitatea statului de origine să acţioneze pentru restabilirea legalităţii.

Demersurile diplomatice pentru exercitarea protecţiei pot fi oficiale sau oficioase, adică neoficiale, in functie de modalitatea in care aceasta protectie se poate asigura cat mai eficient. Daca pe nici una din aceste căi nu se ajunge la o soluţionare satisfăcătoare, ne aflăm în prezenţa unui diferend internaţional între statul acreditar şi cel acreditant, care se cere soluţionat potrivit mijioacelor specifice de reglementare pe cale pasnică a diferendelor dintre state.

Uneori, protecţia diplomatică a drepturilor cetăţenilor a dat naştere la complicaţii internaţionale, ceea ce a determinat consacrarea regulii, evocate mai sus, privind epuizarea de către persoana lezată a tuturor căilor de recurs interne, juridice şi administrative, pe care legislaţia statului în care s-a produs lezarea le pune la dispoziţia persoanelor fizice. Principiul, de origine cutumiara, a fost consacrat într-una din şentinţele Curţii Internaţionale de Justiţie. De asemenea, ţările latino- americane au inclus o clauză în acest sens în Tratatul american pentru reglementarea paşnică a diferendelor, sau Pactul de la Bogota, din 30 aprilie 1948. Declaraţia Adunării Generale a ONU din

 

1982 privind reglementarea pe cale paşnică a diferendelor cuprinde şi ea clauza epuizării căilor de recurs interne.

În condiţiile de astăzi, recurgerea la protecţia diplomatică a co-naţionalilor devine din ce în ce mai puţin frecventă, datorită perfecţionării legislaţiei şi avansului pe care statul de drept îl cunoaşte în tot mai multe ţări ale lumii.

Negocierea

Printre funcţiile misiunii diplomatice, Convenţia de la Viena o prevede pe aceea de ,,a duce tratative cu guvernul statului acreditar" (articolul 3, aliniatui c).

Negocierea este poate una din cele mai importante funcţii ale diplomaţiei, în îndeplinirea menirii sale de a pune în practică politica externă. Dintre toate procedeele, negocierea este fără îndoială cea care se identifica cel mai mult cu diplomaţia, în aşa măsură încât, adesea, un ,,bun negociator" este sinonim cu un ,,bun diplomat".

În esenţă, negocierea este confruntarea dintre voinţele suverane cu scopul de a ajunge la un acord în problemele de interes comun, pe cale paşnică şi pe calea compromisurilor de o parte şi de alta. Unul din marii jurişti români care s-au ocupat de teoria şi metodologia negocierilor, distinge trei faze:     • prima fază a pre-negocierilor, care începe prin stabilirea contactului între părţi - o

fază extrem de importantă în special în situaţiile de tensiune rn care părţile au suspendat orice raporturi între ele; în această fază între reprezentanţii părţilor au loc întâlniri, discuţii, schimburi de păreri, astfel încât părţile să ajungă să-şi cunoască reciproc poziţiile;

  • faza a doua a negocierilor propriu-zise - în care părţile se angajează efectiv în identificarea acordului în problemele care fac obiectul negocierii, care a fost precis stabilit; este faza în care ,,o acţiune politică se transformă într-un act de drept internaţional;
  • faza a treia a post-negocierilor - în care se discuta textul acordului care reglementează diferendul sau înţelegerea intervenită între părţi în problema negociată.

Este o certa evoluţie în conceptul de negociere, în raport cu cel enunţat de Machiavelli, pentru care obiectul negocierii era obţinerea pe toate căile a avantajului maxim, fară a ţine seama de prejudiciul pe care l-ar putea suferi cealaltă parte. De aici şi faima proastă a diplomaţilor, care mai are şi astăzi reverberatii, ca experţi în arta inducerii în eroare, în ascunderea adevărului în fraze mesteşugite, oameni cu două feţe s.a.

Conceptul contemporan de negociere cuprinde elementul de tranzacţie, de acomodare şi salvgardare a intereselor ambelor părţi, cu scopul de a se obţine rezultate durabile. Rezultatele unei negocieri în care o parte profită de o poziţie momentană mai puternică sau de o conjunctură favorabilă, pentru a impune acceptarea de către cealalta parte a unei anumite rezolvări, nesocotindu-i interese fundamentale, nu pot fi decşt precare. Este de asteptat ca la proxima ocazie care se va ivi, partea lezată să repună în discuţie rezultatele negocierii. Ori, un asemenea tip de negocieri nu poate decât să conducă la instabilitate în relaţiile internaţionale.

Desigur, nu există o formulă pentru succesul negocierii, care să fie aplicabilă ca un panaceu negocierilor în general, data fiind varietatea extremă a subiectelor de negociere, ca şi a părţilor care i ntra în negociere. Maniera de negociere depinde în mare măsura de negociator; ea este eminamente personală şi subiectivă. Cu toate acestea, un negociator trebuie să întrunească un număr de condiţii esenţiale pentru a încheia cu succes o negociere, între care:

  • stăpânirea temeinica a subiectului negocierii, inclusiv a istoricului fiecărei probleme, prin studierea amanunţită a dosarului problemelor ce urmează a fi negociate;
  • cunoaşterea intenţiilor profunde ale partenerului de negociere, pentru a putea distinge între pretexte şi dificultăţi reale ale acestuia, ca şi informarea cât mai completă asupra personalităţii celui

26

cu care se poartă negocierea - temperament, reacţii previzibile, orizont cultural, argumente la care este sensibil s.a.;

  • asigurarea unei documentări corespunzătoare, asupra tuturor aspectelor subiectului supus negocierii;
  • asigurarea serviciilor unor consilieri şi experţi pentru diversele aspecte ale subiectului de negociere;
  • prezentarea cu claritate a poziţiilor propriului guvern; apărarea lor cu fermitate, atunci când sunt în joc interese majore, şi capacitatea de a discerne poziţiile susceptibile de compromis şi concesii, pentru a veni în întâmpinarea aspiraţiilor legitime ale celeilalte părţi.

Rezultatele negocierii se consemnează, de regula, într-un document. Dacă negociatorii au împuternicirile necesare, el poate fi semnat pe loc, la încheierea negocierii. Dacă nu au asemenea împuterniciri, negociatorii pot conveni adoptarea ad referendum a documentului, adică sub rezerva aprobării lui de către fiecare dintre guverne.

Ar mai trebui facuă distincţia între negocieri şi discuţii. Negocierile presupun un acord prealabil între părţi de a căuta împreună soluţia unei probleme date. Discuţiile diplomatice sunt doar un con­tact verbal, o confruntare de idei sau un schimb de păreri, care nu urmăresc neaparat realizarea unui acord.

Observarea şi informarea

Această funcţie a misiunii diplomatice este sintetizată de Convenţia de la Viena din 1961 în următorii termeni: ,,a se informa prin toate mijioacele licite despre condiţiile şi evoluţia evenimentelor din statul acreditar şi a raporta cu privire la aceasta guvernului statului acreditant" (articolul 3, aliniatuild).

Pentru a putea contribui la dezvoltarea unor raporturi substanţiate între statul acreditant şi cel acreditar, este extrem de important ca misiunea diplomatică să cunoască bine realitatea politică, socială şi economică locală, să fie la curent cu proiectele de dezvoltare ale guvemului statului acreditar, precum şi cu obiectivele şi metodele sale de politică externa si, in general, sa identifice orice evolutii din statul acreditar care ar putea influenţa, în bine sau în rău, relaţiile cu statul acreditant.

în lumina celor de mai sus, sursele de informare ale agenţilor diplomatici sunt în principal:

  • convorbiri cu oficialităţile statului acreditar, centrale şi locale;
  • vizite speciale în scopuri de informare, la Ministerul de Externe;
  • urmărirea dezbaterilor parlamentare şi a altor manifestări publice la care participă oficialităţi ale statului acreditar, în care acestea iau cuvântul sau iau parte la lucrări;
  • ştirile şi comentariile din mijloacele de informare în masa din statul acreditar - agenţii de presa, ziare, reviste, radio, televiziune;
  • întâlniri cu colegii din corpul diplomatic, pentru schimburi de informaţii.

În statele democratice, sunt fireşti contactele agenţilor diplomatici şi cu reprezentanţii formaţiunilor politice de opoziţie, dat fiind ca acestea fie că au fost, fie pot venii oricând la guvenare, şi, în consecinţă. sunt interesate în relaţiile internaţionale ale statului acreditar.

O îndatorire de bază a misiunii diplomatice în exercitarea funcţiei de observare şi informare este aceea de a raporta informaţiile obţinute cu maximă obiectivitate, chiar dacă ele ar fi neplăcute pentru autorităţile statului acreditant, astfel încât să permită acestora evaluări asupra unor date reale. Dacă procedeele folosite pentru obţinerea de informaţii sunt anormale, îndeosebi pentru date sensibile, cum ar fi cele cu caracter militar, activitatea începe să semene cu spionajul. Pentru o misiune diplomatică, o asemenea practică este ilegală şi ilicită. Este însă adevărat că, în perioade internaţionale mai tulburi, cum a fost perioada Războiului Rece, adeseori statele aflate în tabere opuse au folosit acoperirea diplomatică pentru agenţii lor secreţi, dat fiind că, în această postură, riscul pe care îl au agenţii prinşi este doar acela de a fi expulzaţi din statul acreditar.

Ceea ce nu este acceptabil în activitatea normală a exercitării funcţiilor diplomatice este culegerea clandestină de informaţii, inclusiv obţinerea de informaţii de la agenţi plătiţi.

Protejarea relaţiilor dintre state

Având ca obiectiv statornicirea unor relaţii prieteneşti între state, diplomaţia are, de asemenea, funcţia de a aborda întotdeauna de o maniera pozitivă problemele care apar şi de a înlătura dificultăţile şi obstacolele care survin în relaţiile dintre două sau mai multe state.

Această funcţie se poate realiza punându-se în valoare toate mijioacele specifice şi avantajele pe care Dreptul Diplomatic le-a creat agenţilor diplomatici, care trebuie să colaboreze şi să caute soluţii chiar şi atunci când statele lor se află pe poziţii diametral opuse sau chiar pe picior. de război. Mai mult decât atât, diplomaţia poate juca un rol preventiv extrem de important, sesizând din timp evoluţiile care ar putea determina deteriorarea raporturilor dintre state şi căutând soluţii care să aplaneze divergenţele şi neânţelegerile încă din faza lor incipientă.

Diplomaţia preventivă capătă astăzi un loc tot mai important în preocupările statelor, îndeosebi în cadrul structurilor multilaterale cum sunt Organizaţia Naţiunilor Unite, Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa, Uniunea Europeană şi Alianţa Atlanticului de Nord. Ea îşi propune ca, prin măsuri practice de bune oficii şi mediere, că şi prin încheierea unor acorduri între statele interesate să preîntâmpine evoluţii care ar putea putea genera în confruntări militare.

Загрузка...