Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  • Filiera

Originea conceptului de filieră se regăseşte în lucrările de specialitate anglo-saxone privind integrarea verticală şi în lucrările apărute în Franţa legate de dinamica economică generală (relaţiile de dominaţie şi antrenare care caracterizează legăturile între industrii).

Filiera este definită ca un ansamblu de ramuri între care se realizează schimburi mai intense decât între altele, adică un ansamblu articulat de activităţi economice integrate în termeni de pieţe, tehnologii şi capitaluri.

Filiera constituie:

  • un instrument de decupaj al sistemului productiv necesar unei analize a dinamicii economice generale sau fundamentării deciziilor privind evoluţia industriei într-un sector sau altul;
  • instrument de descriere, de analiză a strategiilor şi de analiză a dinamicii filierei însăşi.

Nivelurile filierei sunt:

  • centrul (activitatea producătoare a bunului „x”);
  • amontele (furnizorul de materii prime şi servicii pentru centru);
  • avalul (piaţa de desfacere a bunului);

Filierele joacă un rol important în strategiile actorilor pe piaţă.

  • Grupul industrial şi financiar

Grupul industrial şi financiar este un ansamblu de întreprinderi care are acelaşi pol de decizie şi este creat pentru a realiza o divizare pertinentă a economiei în vederea analizei dinamice a acesteia.

Identificarea grupului se bazează atât pe legăturile financiare care pot exista între firme, cât şi pe legăturile personale (familii, origini socioculturale), tehnice (apartenenţa la aceeaşi meserie), economice (raporturile client-furnizor).

În fruntea grupului se află un holding, adică o societate care nu are activitate industrială, dar care posedă şi gestionează portofoliul de acţiuni ale grupului.

Rolul unui holding poate fi explicat astfel:

  1. Societatea holding controlează un ansamblu de participaţii la bănci şi

companii de asigurare (funcţia de mobilizare a capitalurilor de care grupul are nevoie);

  1. Societatea holding controlează un grup de firme, industriale şi de servicii între care se realizează legături financiare suficient de strânse pentru a permite exercitarea controlului dacă firmele din acest grup sunt rentabile; grupul acordă capitalurile necesare pentru a se asigura creşterea pe termen lung;
  2. Societatea holding deţine participaţii minoritare în întreprinderi care se dovedesc rentabile. Astfel, holdingul îşi va creşte progresiv participaţia până la un eventual control; în alte situaţii, holdingul va căuta să profite cât mai mult posibil, cu cele mai mici cheltuieli, comportându-se ca un acţionar care închiriază fonduri.

Din punct de vedere macroeconomic o asemenea structură financiară şi neindustrială a fost criticată deoarece un sector de activitate nerentabil pe termen scurt riscă să fie abandonat de grupurile financiare care investesc în alte sectoare, care, pe termen lung, vor deveni rentabile.

  • Decupajele activităţii economice

Decupajele activităţii economice sunt situaţii statistice referitoare la rezultatele obţinute într-o perioada anterioară, acestea constituind o bancă de date care poate fi exploatată în vederea realizării de proiecţii şi previziuni privind viitorul sau analiza punctelor forte şi slabe ale economiei.

Decupaje statistice ale activităţii economice prezintă următoarele forme:

Sectorul - ansamblul de firme a căror activitate principală este aceeaşi. Sectorul este un concept utilizat de contabilitatea naţională când se analizează firmele, finanţarea lor, investiţiile pentru dezvoltarea acestora.

Ramura - ansamblul întreprinderilor sau a unor părţi din întreprinderi care produc acelaşi bun, principal sau secundar; conceptul este folosit în contabilitatea naţională pentru calculul consumurilor intermediare şi a valorilor adăugate în cadrul tabloului de inputuri - outputuri conceput de V. Leontief.

  • Economiile de scară

Economiile de scară se realizează când reducerea pe termen lung a creşterii costului se datorează producţiei.

Cauzele economiilor de scară sunt legate, pe de o parte, de factori interni de natură tehnologică, managerială, financiară sau de dispersare a riscurilor, iar pe de altă parte, de unii factori externi, cum sunt expansiunea industriei datorată dezvoltării informaticii, accesul la informaţie şi la instruire care duc în final la reducerea costurilor.

Economiile de scară se evaluează cu ajutorul raportului care se stabileşte între producţie şi costul necesar pentru obţinerea acesteia.

Originea economiilor de scară se regăseşte în delimitarea de către                A. Marshall a costurilor

pe termen lung şi termen scurt. Decizia pe termen scurt priveşte alegerea de preţ şi de cantitate în cadrul unei tehnologii date. Decizia pe termen lung priveşte alegerea unei tehnologii în funcţie de productivitatea muncii şi a capitalului şi de preţul factorilor de producţie (legea randamentelor neproporţionale, curba posibilităţilor de producţie).

Foarte mulţi specialişti au fost preocupaţi de avantajele economiilor de scară, de aceea acestea au fost abordate pe două planuri: al producţiei şi al gestiunii.

Joan Woodward a clasificat tehnicile de producţie în trei grupe: producţia de unicat şi serie mică, producţia de serie mare şi producţia în flux continuu.

Există trei concepţii privind economiile de scară:

  1. Concepţia fordistă care are la bază, ca noţiune fundamentală, seria optimală de produse, determinată prin combinarea a două variabile:
  • costul unitar de lansare în fabricaţie, independent de mărimea seriei lansate, care se diminuează;
  • costul de stocaj, în sens larg, care sporeşte în funcţie de mărirea seriei.

Fordismul s-a caracterizat prin standardizarea produselor şi proceselor de producţie care avea ca efect reducerea costului de lansare şi a costului de stocaj a serii optimale de fabricaţie.

  • Concepţia neofordistă care prevede costuri de stocuri zero („just in time”). Costurile stocurilor sunt repartizate furnizorilor şi societăţilor de transport. Problema principală o constituie repartizarea cheltuielilor fixe asupra unei cantităţi de producţie cât mai mare posibilă.
  1. Concepţia post-fordistă se caracterizează prin individualizarea fabricaţiilor, lansări flexibile de mici serii, producţie flexibilă.

Economiile de scară se regăsesc în industriile de asamblaj unde procesul de producţie este organizat cu locuri de muncă specializate conform tehnologiilor de fabricaţie. În industriile de flux (de proces), economiile de scară presupun „legea celor două treimi”, adică o dublare a capacităţii de producţie antrenează o reducere a unei treimi din costul unitar de producţie.

Verificarea economiilor de scară de fabricaţie este foarte dificilă, deoarece tehnologiile sunt diferite în timp şi ca durată. Tehnologiile utilizate în epoci diferite presupun condiţii economice diferite, adică productivităţile şi preţurile factorilor diferă.

În evaluarea economiilor de scară trebuie ţinut seama de efectele de experienţă şi de instruire.

Curba de instruire exprimă câştigurile de eficienţă, de dexteritate, de coordonare etc. obţinute în special în producţiile de asamblaj. Cu cât asamblajul este mai complicat cu atât se crează o bază mai solidă pentru efectul de instruire (industriile aeronautica, a ordinatoarelor, a rachetelor).

Se cunosc două tipuri de instruire:

  • instruirea pentru fabricarea produsului (learning by doing);
  • instruirea pentru utilizarea produsului (learning by using).

Efectul de experienţă se referă la avantajele legate de cunoaşterea industriei, furnizorilor, clienţilor, concurenţilor. Economiile de experienţă în materie de preţ, de termene, de convenţii, de schimbările exigenţei clientelei au efecte asupra eficienţei activităţii de producţie.

În funcţie de efectele de scară, se disting:

  • industrii fordiste, axate pe procese de asamblaje (producţie la bandă şi de serie mică). Dincolo de o anumită dimensiune, unitatea tehnică nu prezintă economie de scară de producţie determinantă. Economiile de scară se vor găsi în activitatea de gestiune;
  • industrii bazate pe activitate în flux continuu (petrochimia, cimentul); unitatea tehnică întâmpină probleme de fezabilitate tehnică, de extinderea pieţei, de costuri de extracţie şi de transport;
  • industrii artizanale care nu cunosc economie de scară de producţie. Se lucrează la comandă, chiar cu specificaţiile clientului. Aceste industrii coexistă cu unităţi de mai mari dimensiuni.

În prezent, se poate spune că economiile de scară nu se mai cantonează numai la problemele tehnice. Acestea joacă un rol din ce în ce mai puţin important pentru complexitatea firmei şi a industriilor în raport cu economiile de scară de gestiune.

În ceea ce priveşte economiile de scară de gestiune, acestea corespund economiilor de cost realizate în gestiunea funcţională şi administraţia firmelor, din cauza unei mărimi superioare. Mărimea unei firme se exprimă cu ajutorul indicatorilor cum sunt: efectivele de personal, salariile, cifra de afaceri, active nete etc.

Ideea de bază este că marea firmă capitalistă, gestionată de managerii salariaţi, este nevoită să se orienteze mai mult spre creştere, decât spre maximizarea profitului pentru acţionari. Problema este de a şti dacă această creştere contribuie la sporirea sau reducerea competitivităţii întreprinderii.

O firmă care trece la o mărime superioară beneficiază de costuri inferioare. Argumentul pentru acest tip de economie ţine de o utilizare mai raţională a mijloacelor de producţie şi de comercializare pentru obţinerea de condiţii mai bune din partea furnizorilor de bunuri şi de servicii, de repartiţia cheltuielilor fixe de gestiune, de angajarea unor specialişti din ce în ce mai competenţi, de o motivaţie superioară a salariaţilor, de accesul la noi instrumente de gestiune mai performante. De aici, rezultă tendinţa de reducere drastică a mărimii megaorganizaţiilor.

Economiile de scară administrative sunt cele mai controversate. Marile firme ar fi mai bine administrate dacă s-ar realiza o descentralizare a acestora. Problemele cu care se confruntă hiperfirmele pun în discuţie modalităţile de organizare a acestora. Specializarea indivizilor (diferenţierea sarcinilor, dincolo de o anumită dimensiune a firmei) crează avantaje care sunt diminuate de inconveniente legate de pierderea motivaţiei datorată integrării întreprinderii. În această situaţie, se vor angaja cheltuieli importante pentru remotivarea salariaţilor sau compensarea de motivaţii prin stimulente materiale şi morale care sunt întotdeauna mai costisitoare. În teoria modernă a firmei se pune problema costurilor de agenţie: salariaţii doresc să fie plătiţi din ce în ce mai bine pentru munca prestată.

În acelaşi context, se discută şi despre avantajele constituirii unei ierarhii structurate care sunt diminuate de tarele fenomenului birocratic. Firmele sunt constrânse să efectueze costuri ridicate de coordonare şi de control ale activităţilor interne. Mai mult, tranzacţiile interne întâmpină din ce în ce mai mult obstacole prin creşterea numărului de niveluri ierarhice, oportunismului indivizilor sau serviciilor, incertitudinii (absenţei de informaţii pertinente), competenţelor din ce în ce mai complexe care devin din ce în ce mai dificil de controlat. Din aceste motive firmele sunt nevoite să apeleze tranzacţii externe.

  • Economiile de varietate

Marile firme, hiperfirme cum le numea A. Chandler, şi-au axat creşterea lor, până la gigantism, pe economiile de scară, apoi pe economiile de variate cunoscute şi sub numele de economii de câmp sau de diversificare. Marile firme cu ierarhie omogenă (forma H) sunt nevoite să adopte forma M (multidivizională, multiprodus, multiţară etc.) şi să-şi dezvolte activităţi multiple: tehnologii - produse - pieţe.

Igor Ansoff, părintele managementului strategic, a identificat trei tipuri de creştere:

  • omogenă (aceleaşi meserii, aceleaşi misiuni);
  • concentrică (dezvoltare pornind de la noi meserii şi noi misiuni);
  • conglomerat (intrări în noi industrii cu meserii şi misiuni diferite).

Avantajele diversificării sunt următoarele:

  1. se trece de la pieţe în curs de saturare la activităţi în dezvoltare;
  2. se beneficiază, în caz de creştere omogenă sau concentrică, de efecte de instruire şi de experienţă;
  3. se reduc riscurile, în caz de organizare conglomerat prin dezvoltarea de activităţi care nu sunt supuse fenomenelor aleatorii;
  4. se beneficiază de efectele de sinergie între funcţii şi activităţi; performanţa globală este superioară simplei însumări a efectelor factorilor care o influenţează;
  5. se beneficiază de oportunităţi de promovare pentru membrii organizaţiei, ceea ce-i motivează.

Economiile de varietate au constituit una din cauzele pentru care marile întreprinderi                    au

desfăşurat,    cu          intensitate, activităţi de cercetare sistematică şi    diversificare a portofoliului lor    de

activităţi.

Începând cu anii 1970 şi în plină criză a capitalismului industrial, apar o serie de inconveniente care au condus la dezeconomii de varietate:

  • dezechilibrarea portofoliilor de activitate care generează acele „puncte moarte” („câinii râioşi”) din matricea BCG;
  • efectul de sinergie nu s-a mai produs cu intensitatea anilor anteriori; se realizează de sinergii (produse de larg consum introduse în portofoliul de activităţi de lux);
  • se beneficiază puţin de efectele de instruire şi de experienţă, mai ales în activităţi care

nu ţin de obiectul de bază de activitate al firmei;

  • apariţia efectului de domino (căderea unei activităţi antrenează căderea altora); costurile de control şi de coordonare vor creşte mult.

Exemple:

  • IBM (SUA) şi-a reconsiderat meseria sa de constructor şi conceptor;
  • Provigo (Quebec) şi-a vândut filialele în domeniul articolelor de sport sau de aparate de uz casnic pentru a se reîntoarce la misiunea iniţială: comerţul cu zahăr, cafea, mirodenii etc.;
  • Danone (Franţa) şi-a reconsiderat activitatea orientându-se spre domeniul agroalimentar.
    • Economii de integrare

Integrarea activităţilor în amontele şi în avalul întreprinderii constituie o altă modalitate de dezvoltare. Argumentele aduse în acest sens sunt următoarele:

  • gestionarea de către întreprinderi a propriilor surse („forarea de puţuri interne”);
  • obţinerea de venituri (rente şi profit) în diferite stadii ale activităţii;
  • gestionarea mai bună a activităţilor logistice;
  • reducerea costurilor de tranzacţie internalizându-le.

Criza industrială a scos în evidenţă inconvenientele integrării când multe firme, precum IBM, au început să se dezintegreze:

  • integrarea sporeşte efectele de domino, în caz de criză;
  • pe diferitele stadii de filieră se formează cupluri meserie - misiune ceea ce face necesară instruirea şi dobândirea unei experienţe speciale;
  • integrarea necesită costuri de control de coordonare şi de tranzacţie interne, foarte ridicate;
  • integrarea este o sursă de rigiditate, de blocaj la inovare.

Ultimele trei decenii ale secolului trecut au repus în discuţie strategiile de dezvoltare a firmelor, inclusiv legitimitatea marii firme manageriale. S-au elaborat noi strategii industriale:

  • reducerea dimensiunii (downsizing);
  • reducerea varietăţii (recentrare de activităţi);
  • reengineering;
  • reducerea integrării (specializarea şi externalizarea).

Загрузка...