Obiectul de studiu al economiei industriale îl constituie funcţionarea dinamică a industriei sub influenţa mediului său concurenţial şi al comportamentelor strategice ale firmelor care o compun. Cu alte cuvinte, economia industrială studiază structura întreprinderilor şi a pieţelor, precum şi relaţiile de intercondiţionare între ele. Industria reprezintă ansamblul ofertanţilor pe piaţa unui bun sau serviciu dat, între care se stabilesc relaţii de concurenţă. „Faţă de un mediu economic complex şi internaţional, marcat de incertitudini şi riscuri, reflexia strategică este globală: câmpul de acţiune este mondial şi alegerea mijloacelor de acţiune se face într-o formă din ce în ce mai largă, care înglobează demersurile realizate de către întreprinderi de culturi diferite. Mutaţiile mediului impun amânări de răspunsuri rapide. Timpul este astfel un factor de competitivitate”.

Dualismul metodologic al economiei industriale constă în:

  1. Luarea în considerare a faptelor proeminente.

Se pleacă de la observaţiile asupra realităţii, se caută recurgerea la legi de funcţionare simple şi puţin numeroase, susceptibile a fi generalizate (metoda inductivă şi pasivă).

  1. Abordarea teoretică a faptelor.

Se pleacă de la ipoteze convenţionale, se stabileşte un raţionament speculativ susceptibil să stimuleze studiul în ceea ce priveşte funcţionarea acestei realităţi (metoda esenţialistă şi normativă).

Economia industrială dezvoltă un demers realist şi detaliat a funcţionării firmelor şi pieţelor, completând astfel teoria microeconomică. Economia industrială completează modelul concurenţei perfecte prin introducerea imperfecţiunilor lumii reale: informaţia limitată, costurile tranzacţionale, costurile de ajutare a preţurilor, intervenţia puterii publice, barierele la intrarea pe piaţă a noilor întreprinderi.

Economia industrială foloseşte instrumente de analiză aparţinând ştiinţelor exacte. Pe de o parte, economia industrială este o schemă de descriere şi explicare a comportamentelor firmelor şi, pe de altă parte, un instrument de previziune şi acţiune care să servească diferiţilor actori ai vieţii economice:

  • întreprinderea, pentru a cunoaşte cadrul restricţionat şi cota sa de piaţă în care se realizează calcule economice şi se iau deciziile strategice;
  • puterea publică, pentru a aprecia contribuţia unei industrii date la realizarea echilibrelor macroeconomice;
  • băncile şi purtătorii de capital, pentru a se realiza o imagine privind rentabilitatea şi

solvabilitatea firmelor din diferite domenii de activitate;

  • furnizorii de bunuri şi servicii, pentru a aprecia raportul de forţe în comparaţie cu

clienţii lor, precum şi potenţialul de creştere a debuşeelor lor de activitate;

  • sindicatele profesionale, pentru a estima eficacitatea funcţionării industriei lor, capacitatea acesteia de a rezista concurenţei străine;
  • sindicatele salariaţilor, pentru a aprecia crearea şi repartiţia de venituri rezultate din activitatea industrială.

 

Economia industrială este abordată din perspectiva strategiilor întreprinderilor. Conceptele şi instrumentele de analiză ale economiei industriale pot să servească mai bine înţelegerii şi definirii strategiilor întreprinderilor. Astfel, economia industrială este folosită ca un ghid pentru manageri în definirea finalităţilor şi obiectivelor firmelor şi, prin aceasta, poziţia firmei pe piaţă. Ca urmare, putem afirma că economia industrială este, în acelaşi timp, un formator şi modelator de comportamente. Putem vorbi, citându-l pe P. Drucker, de o profesionalizare a managementului şi la nivel de piaţă, nu numai la nivel de întreprindere.