Studiul conceptului de firmă, comparativ cu studiul altor concepte, este de dată recentă, adică la începutul secolului al XX-lea, când acesta începe să se realizeze sistematic şi ştiinţific. Este necesar de făcut precizarea că în această lucrare sunt abordate numai organizaţiile ca entităţi lucrative. Din aceste motive, pentru a nu se face confuzii, se va folosi, pur şi simplu, conceptul de firmă.

Se vor face demersuri privind natura, motivele existenţei acestora, diversitatea şi comportamentul acestora pe piaţă. Se cunosc o diversitate de puncte de vedere, realizându-se o adevărată concurenţă de interpretări, având ca rezultat un ansamblu de cunoştinţe care caracterizează, prin caracterul său compozit, ceea ce l-a determinat de G. Koenig să compare întreprinderea cu o cutie neagră.

Firma a cunoscut, în evoluţia istorică, transformări de la dominanţa agricolă la capitalismul industrial şi cel post-industrial. Sursa principală şi determinantă a schimbărilor pe scara producţiei artizanale a constituit-o resursele financiare acumulate. Progresul ştiinţific ce a caracterizat revoluţiile industriale a determinat şi motivat deţinătorii de capitaluri să investească, ceea ce a avut drept consecinţă apariţia sistemelor de uzină cu forme specifice şi variate de organizare. Deţinătorii de capitaluri au devenit proprietari.

Firma constituie un ansamblu de detalii privind activitatea şi organizarea acesteia. Toate modelele de echilibru general şi parţial au abordat firma ca o entitate.

Caracterul ambivalent al firmei este susţinut, în primul rând, prin poziţia pe care o au antreprenorii în deţinerea din capitalul întreprinderii şi, în al doilea rând, prin misiunea firmei. Deciziile sunt luate pe baza input-urilor de informaţii transformate în output-uri de informaţii, având două obiective:

  • Deţinerea de capital de către antreprenor;
  • Maximizarea profitului întreprinderii.

Abordarea întreprinderii ca rezultat al asimilării de capitaluri se realizează prin prisma a trei elemente:

  • drepturile de proprietate ale antreprenorului;
  • costurile implicite ale firmei şi a antreprenorului;
  • însuşirea profitului de către antreprenor.

Antreprenorul se găseşte în diferite ipostaze care intervenind în toate contractele care trebuie încheiate de firmă, pentru ca aceasta să funcţioneze conform misiunii sale (figura 1).

  1. Drepturile de proprietate ale antreprenorului

Antreprenorul posedă următoarele drepturi de proprietate:

  1. Dreptul de a percepe un venit din activitatea de producţie (diferenţa dintre cifra de afaceri şi cheltuieli);
  2. Dreptul de a creşte şi a reduce forţa de muncă; acest drept este limitat de dispoziţii legale sau de angajamente prevăzute în contractele colective de muncă;

Toate aceste drepturi definesc proprietatea întreprinderii capitaliste clasice.

  1. Costuri implicite ale firmei şi contribuţia antreprenorului

Lucrând la firma sa, antreprenorul renunţă să-şi utilizeze propriile-i resurse, fiind pus în situaţia să aleagă între mai multe variante de resurse. El suportă un cost de oportunitate care corespunde câştigului pe care l-ar putea obţine în cea mai bună folosire alternativă a resurselor. Se realizează un sacrificiu căruia îi corespund anumite compensaţii a căror sume constituie, pentru întreprindere, costurile implicite, adică cheltuieli care n-au o origine contractuală.

Componenţa costurilor implicite (Ci) este următoarea:

Ci = Di + Si + Ri                                                                                    (1.1)

unde:

Di - dobânda implicită a capitalului financiar pus la dispoziţia firmei de către antreprenor sub forma de aport direct sau de menţinere a profiturilor în firmă. Antreprenorul renunţă la randamentul monetar pe care l-ar obţine dacă capitalul său ar fi fost utilizat, într-o situaţie mai favorabilă.

Si - salariul implicit pentru munca prestată de către antreprenor, care corespunde celui mai mare salariu pe care acesta l-ar obţine din vânzarea serviciilor sale.

Ri - renta implicită care rezultă din raritatea activelor, cum este pământul. Activele sunt măsurate prin veniturile pe care le-ar putea obţine din închirierea acestor bunuri.

Antreprenorul nu percepe numai venitul normal corespunzător costurilor efectuate, dar el îşi însuşeşte de asemenea şi profitul eventual al firmei.

  1. Însuşirea profitului de către antreprenor

Profitul întreprinderii rezultă din diferenţa între cifra de afaceri şi costurile totale (implicite şi explicite). Costurile explicite provin din necesitatea de a achiziţiona resurse (salarii, cumpărări de materii prime şi materiale etc.), de a menţine aceste resurse (amortismente, provizioane) şi de a se achita de obligaţiile legale (cheltuieli sociale, impozite).

În situaţie de concurenţă perfectă, diferenţa între cifra de afaceri şi costuri este pozitivă pe termen scurt. Ea formează un profit pur a cărui însuşire de către antreprenor poată fi justificată de activitatea inovatoare şi de asumarea riscului de către manageri într-un mediu incert. Atâta timp cât această diferenţă este pozitivă, noii concurenţi doresc să intre pe acea piaţă care determină o reducere a preţurilor pentru un anumit nivel dat al costurilor şi o diminuare a beneficiului pentru fiecare firmă. Acest beneficiu devine nul pentru termen lung, ceea ce împiedică firmele noi să intre pe piaţă. Într-o situaţie de echilibru, antreprenorul individual nu percepe decât venitul normal care corespunde costurilor implicite.

În condiţiile de concurenţă imperfectă, anumite drepturi de proprietate dau antreprenorului o poziţie care evită presiunea concurenţei pe termen scurt. Astfel, se justifică existenţa profiturilor pe termen lung.

Profiturile rezultate din inovaţii rămân firmei şi constituie un venit pentru proprietar. Cu alte cuvinte, profiturile reprezintă o remuneraţie a performanţelor antreprenorului care îndeplineşte, astfel, o funcţie specifică, cea de inovator. Se pot aduce mai multe critici acestei concepţii pentru că profiturile nu se obţin numai din inovaţii. Argumentul adus este activitatea de inovare care se caracterizează prin discontinuitate. Profitul din inovaţii formează un venit mai degrabă rezidual decât funcţional.

În acest context, se disting două tipuri de incertitudine: cea măsurabilă şi cea necuantificabilă.

Incertitudinea măsurabilă este cunoscută sub numele de risc, care se determină prin calcule probabilistice realizate a priori sau pe baze empirice.

Incertitudinea adevărată este cea care nu este probabilistică. Ea este singura sursă de profit pur şi este legată de evenimente care nu sunt previzibile. Astfel, dacă un antreprenor nu are capacitatea de a prevedea importanţa şi momentul unei mişcări speculative internaţionale, nu poate realiza un profit ridicat.

„Incertitudinea nemăsurabilă poate genera profituri nesperate („windfall profits”), dar şi pierderi pe care antreprenorul nu le poate evita pentru că el nu poate să evalueze corect situaţia. Profitul care rezultă este considerat ca o remuneraţie a riscului asumat de către antreprenor. Acest profit este unul rezidual pentru că el se constată după realizarea unei activităţi.

Concurenţa perfectă se caracterizează prin absenţa incertitudinii şi prin libera intrare a firmelor pe piaţă. În această optică, firma nu poate realiza decât un profit tranzitoriu în perioada procesului dinamic de ajustare de la echilibrul pe termen scurt la echilibrul pe termen lung. În cursul acestui proces, sosirea de noi concurenţi reduce progresiv profitul până la zero.

În condiţii de concurenţă incompletă, firma este protejată contra intrării de noi concurenţi în ramură, determinând profitul de monopol. Acest profit este considerat ca o reuşită rezultată din drepturile de proprietate (brevete, marcă, drepturi asupra resurselor productive) care conferă deţinătorului puterea de monopol şi care-l protejează împotriva noilor concurenţi susceptibili să realizeze acest avantaj.

În condiţii de monopson, profiturile pot fi considerate rente care provin din capacitatea unei firme de a plăti anumite resurse la preţuri inferioare celor pe care proprietarii le-ar obţine în concurenţa pură şi perfectă.

  1. Maximizarea profitului întreprinderii

Teoria neoclasică prevede ca obiectiv pentru antreprenor maximizarea profitului. Dacă acesta este proprietarul firmei şi realizează cifre de afaceri superioare costurilor implicite şi explicite, atunci el obţine un venit mai ridicat decât cel pe care l-ar obţine din cea mai bună utilizare alternativă a resurselor sale.

Pentru a realiza acest obiectiv, firma adoptă un comportament de optimizare fondată pe raţionalitatea completă şi obţinerea, pe acestă cale, a unui profit maxim.

Ipotezele raţionalităţii complete sunt:

  1. Capacitatea antreprenorului de a prevedea toate alternativele în realizarea obiectivului final. Timpul reprezintă principalul factor determinant în acest proces.
  2. Cunoaşterea tuturor informaţiilor care-i permit antreprenorului să evalueze consecinţele alegerii fiecărei alternative. Accesul la aceste informaţii poate fi gratuit.
  3. Clasificarea alternativelor prevăzute, după un anumit ordin de preferinţe:

A preferă B sau B preferă A;

A este indiferent faţă de B;

A preferă B, B preferă C, deci A preferă C.

  1. Alegerea alternativelor se realizează la cel mai înalt nivel al preferinţelor. Pentru a răspunde acestor preferinţe, decidentul nu mai este limitat de capacităţile sale de calcul nici de instrumentarul folosit.

Existenţa acestor ipoteze presupune un comportament de optimizare care să-i permită obţinerea celui mai ridicat nivel al profitului. Maximizarea profitului reprezintă un program de optimizare în componenţa căruia se includ:

  • variabilele de alegere;
  • constrângeri;
  • funcţia obiectiv.