Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  • Alfred Marshall

Alfred Marshall (1842-1924) este considerat autorul teoriei pure a echilibrului parţial care s-a dezvoltat paralel cu cea a echilibrului general gândită de L.Walras. Contribuţia lui A. Marshall la apariţia economiei industriale constă în faptul că teoria sa constituie un instrumentar de analiză şi studiu. Opera sa este considerată „o cutie cu scule care se pot adapta şi folosi în găsirea răspunsurilor la multe probleme cu care se confruntă economia”. Modelul marshallian se constituie ca o normă de referinţă de la care se pleacă în analiză şi se formulează ipoteze.

Principalele sale lucrări sunt:

  • „Principes” (1890), scrisă împreună cu M. P. Marshall, este o contribuţie teoretică la dezvoltarea celor mai acute probleme economice ale vremii;
  • „The economics of industry” (1879), considerat un studiu al istoriei marilor puteri industriale;
  • „Industry and Trade” (1919), un studiu dedicat evoluţiei condiţiilor de producţie şi schimbărilor la marile naţiuni industriale.

Opera lui Alfred Marshall prezintă un dublu interes pentru specialişti: pe de o parte, cel mai bun mijloc de a înţelege opera sa, subliniind existenţa unui aport complementar aplicativ la economia pură şi perfectă, pe de altă parte, un izvor de inspiraţie pentru a sugera noi interpretări ale studiilor sale descriptive. De aici, rezultă dualitatea operei marshalliene: norme de referinţă teoretică, pentru unii, primele elemente de economie industrială, pentru alţii.

Fără a intra în detalii, este important de a prezenta în continuare, câteva din ideile sale care se constituie ca elemente ale economiei industriale.

  1. Teoria pură şi analiza industrială

Aportul lui Alfred Marshall la elaborarea instrumentelor de analiză marginalistă constă în identificarea funcţiilor ofertei şi cererii, preţului de echilibru, randamentelor factoriale şi de scară. A. Marshall a pus pe primul plan noţiunile de întreprindere industrială şi concurenţă.

Teoria marshalliană a firmei se caracterizează prin aceea că:

  • întreprinderea industrială este considerată ca antreprenor individual;
  • descrierea empirică a întreprinderilor industriale este realizată pentru întreprinderile mari;
  • foloseşte noţiunea de întreprindere reprezentativă.

Teoria operează cu instrumente de analiză generală, printre care costurile de producţie ocupă locul principal, realizându-se distincţie între costurile primare şi cele suplimentare. Se ia în considerare variaţia costurilor, autorul insistând asupra tendinţei generale spre randamentele crescătoare. Interpretarea variaţiei costurilor a generat două abordări foarte diferite. Prima datorată lui A. Pigou care a introdus noţiunea de întreprindere în echilibru ale cărei costuri au funcţia în formă de U. Aceasta nu l-a împiedicat pe A. Pigou să afirme că exisă o pluralitate de întreprinderi individuale caracterizate cu curbe de cost diferite. Cea de-a doua este datorată lui E. H. Chamberlin şi J. Robinson care susţin că industria este compusă din firme în echilibru cu curbe de cost identice.

Analiza celor două tipuri de abordări este importantă pentru economia industrială din punctul de vedere al comportamentului firmelor pe piaţă. Teoria marshalliană a firmei conţine germenii teoriei oligopolului de mai târziu, una a teoriei echilibrului static al întreprinderii microeconomice, adică teoria neoclasică a firmei, şi alta este teoria firmei individuale capabilă să facă legătura între întreprinderea individuală şi economia în ansamblul său, dar şi între analiza abstractă şi cea rezultată din observaţiile fenomenelor concrete.

Firmele individuale concepute de A. Marshall acţionează într-un mediu concurenţial. Aportul lui A. Marshall este definirea celor două extreme ale structurii pieţei, şi anume monopolul şi concurenţa pură şi perfectă. Teoria concurenţei şi instrumentele de analiză a structurilor de piaţă se înscriu în explicaţia dinamicii generale a sistemului industrial.

  1. Istoria industrială şi dinamica productivă

Sunt trei aspecte care trebuie reţinute: schimbările datorate progresului tehnic, instituţiile sociale şi caracterul evoluţionist al firmei.

Evoluţia organizării industriale este descrisă în „The economics of industry” în legătură cu utilizarea maşinilor-unelte şi unităţile de producţie de mărime crescătoare. Evoluţia tehnicii devine tema centrală în „Industry and Trade”. Această lucrare se prezintă ca un expozeu istoric al evoluţiei condiţiilor de producţie şi de schimb în cadrul marilor naţiuni industriale. În concepţia lui A. Marshall, tehnologia nu înseamnă constrângerea exterioară pentru acţiunea economică, ea este un produs al dezvoltării economice. Printre cauze se amintesc motivaţia, capacitatea de inovare a indivizilor, mărimea şi structurile unităţilor de producţie şi interacţiunea sistemică a comportamentelor, pe de o parte, şi a constrângerilor, pe de altă parte (dimensiunea pieţei, formele de comunicare, rezultatele obţinute de întreprindere pe piaţă). Dezvoltările tehnicii constituie o interacţiune între tehnologie şi organizarea producţiei, o contribuţie la analiza dinamicii productive.

Al doilea aspect se referă la instituţiile sociale. Atât în „The economics of industry” şi „Industry and Trade”, Alfred Marshall a abordat problema sindicatelor şi a evidenţiat, în funcţie de conjunctură, rolul pozitiv sau negativ al acestora. Alfred Marshall a avut în vedere că acţiunea umană nu este a unui individ izolat, ci a unui individ ce acţionează în cadrul unei instituţii şi că efectele economice ale existenţei acestor instituţii nu sunt intangibile. Alte instituţii sociale, pe care A. Marshall le-a luat în considerare, sunt cele din cadrul sistemului educativ de a căror existenţă pot beneficia firmele industriale.

Cel de-al treilea aspect al teoriei marshalliene este caracterul evoluţionist al acesteia. Critica care i-a fost adusă este aceea că A. Marshall a neglijat rolul major al inovaţiilor, el punând accent pe substituţiile tehnice lente şi progresive.

Obiectivul lui A. Marshall era să elaboreze o biologie economică. Problemele economice rămân prezentate imperfect dacă sunt tratate ca probleme de echilibru static şi nu în creştere organică. Din această perspectivă, A. Marshall este considerat un autor de referinţă şi de viitor.

  • Jean Baptiste Say

Contribuţia lui J. B. SaY la dezvoltarea economiei industriale nu trebuie subestimată. În anul 1830, el a publicat cele trei volume ale cursului „Economie politique”. În volumul al doilea al acestui curs se regăseşte contribuţia lui J. B. SaY la dezvoltarea economie industriale, el fiind considerat un pionier al curentului industrialist în Franţa. Entuziasmat de avântul industrial al Angliei, J. B. SaY a militat pentru aplicarea principiilor economiei politice la diverse industrii. Opera lui J. B. SaY este considerat momentul naşterii economiei industriale, cu mai mult de un secol înaintea lui E. Mason, eroul momentului Harvard în dezvoltarea economiei industriale.

Ideile lui J.B. SaY relevă o analiză pertinentă a morfologiei industriale. Este o abordare care ţine cont de condiţiile specifice ale primei revoluţii industriale. El a identificat activităţile ce constituie sistemul productiv şi a descris operaţiile tehnice pe care acestea le presupuneau. Inventarierea diferitelor arte manufacturiere l-a condus pe J. B. Sav să prevadă noile fenomene legate de viitorul noului mod de producţie industrială (standardizarea produselor, modificarea profundă a principiilor care determină alegerea localizărilor amplasamentelor industriale. Accentul pus de J. B. Sav pe industrie se va regăsi în secolul al XIX-lea şi la alţi autori francezi, precum Saint Simon (necesitatea reorganizării producţiei care permite industriaşilor să joace rolul de novator), Charles Dunover („Traite d’Economie Politique sociale ou industrielle” - 1863), A. Blanqui („Cours d’Economie industrielle”- 1837), J. G. Courcelle Seneuil („Traite des Entreprises industrielles commerciales et agricolei” - 1865), P. E. Levasseur („L’Histoire des classes ouvrieres et de l’industrie en France de 1784 ă 1870” şi „Cours d’Economie rurale industrielle et comerciale” - 1869).

Trebuie subliniată contribuţia lui A. Blanqui la dezvoltarea economiei industriale ca ştiinţă prin introducerea unei analize comparative a sistemelor productive din Franţa, Anglia şi SUA. Metoda de abordare este una istorică şi inductivă. A. Blanqui analizează, în acelaşi timp, condiţiile în care cele trei industrii funcţionau, amintind, printre altele, aparatul monetar şi bancar, starea drumurilor şi comunicaţiilor, nivelul industriei publice. Apărut în urma revoluţiei industriale, cursul lui A. Blanqui a descris ramurile care au jucat un rol important în timpul acesteia, şi anume extracţia cărbunelui, metalurgia şi textilele.

  • Alte contribuţii franceze

După primul război mondial, eforturile de organizare a industriilor se multiplică ceea ce determină apariţia de noi abordări teoretice, printre care cele mai importante sunt cele ale C. Gide, F. Simiand şi C. Colson.

Continuator al gândirii lui J. B. Sav, C. Gide a amendat liberalismul şcolii franceze clasice, susţinând necesitatea instaurării economiei de piaţă şi a proprietăţii private, a cooperării sub toate formele. Din punct de vedere economic, C. Gide prefera libera-concurenţă monopolului, în care vedea un stimul pentru competitivitate şi scăderea preţurilor în final.

O altă problemă abordată de C. Gide a fost cea a concentrării economice. Demersul său este asemănător cu cel al Şcolii Germane. El a făcut un inventar istoric al modurilor de producţie şi al caracteristicilor acestora. Evoluţia lentă a acestor moduri a determinat, pe termen lung, concentrarea şi centralizarea capitalurilor. C. Gide a identificat avantajele şi dezavantajele acestei tendinţe în constituirea marilor firme.

Demersul lui F. Simiand este tributar empirismului radical al acestuia, caracterizat prin descompunere, opoziţie, alternative. Analizând sistemul productiv a încercat să evite orice ipoteză a priori. Descrierea funcţionării firmelor este însoţită de o trecere de la nivelul macroeconomic la nivelul microeconomic. Din acest motiv, punctul de plecare pentru autor l-a constituit întreprinderea particulară.

Ideile lui F. Simiand sunt următoarele:

  • funcţionarea întreprinderii este legată de mediul său, obiectivele sale şi mijloacele de realizare a acestora;
  • prezentarea acţiunii şi organizării diferiţilor agenţi ai producţiei: omul, agenţii mecanic, chimic, fizic, partea comercială, partea financiară, partea contabilă şi statistică şi de conducere.
  • delimitarea tipurilor de activităţi: industrii extractive şi primare, producţia agricolă,

industrii de transformare, comerţul, banca şi bursa;

  • funcţionarea globală a producţiei, descriind caracteristicile sale istorice, geografice (comparaţii internaţionale) şi diferitele regimuri concurenţiale care o constrâng (monopolul, concurenţa bilaterală, libera concurenţă, concurenţa imperfectă, monopsonul);
  • prezentarea actului de producţie în legătură cu condiţiile sale istorice, juridice sau geografice; F. Simiand a caracterizat întreprinderea prin combinarea specifică de operaţii de transformare a materiilor prime, utilizând agenţii menţionaţi, în vederea obţinerii de bunuri destinate pieţei. Combinarea factorilor de producţie tradiţionali constituie interpretarea acestui substrat tehnologic;
  • prezentarea marilor ramuri industriale folosind, în acest sens, date statistice şi evidenţiind importanţa lor atât în Franţa, cât şi în principalele ţări occidentale;
  • efectuarea unui inventar istoric al modurilor de producţie şi a folosirii forţei de muncă în diferite societăţi din trecut;
  • folosirea de criterii legate de norme juridice în delimitarea diferitelor forme pe care le pot avea unităţile moderne de producţie.

Economia industrială promovată de C. Colson se bazează pe tipul de sinteză combinat, şi anume: folosirea metodei inductive specifică curentului liberal şi a metodei deductive specifică curentului marginalist, pe de o parte, folosirea aparatului teoretic de inspiraţie marginalistă în cadrul unei economii pure considerată ca o primă aproximare abstractă a realităţii economice, pe de altă parte.

Se poate spune, deci, că economia industrială este concepută ca o ramură a economiei aplicate. Astfel, C. Colson definea economia industrială sau economia rurală „economie aplicată studiată de oameni care-şi îndreaptă atenţia, în special, asupra prosperităţii industriei sau agriculturii. Dar nici una din ramurile Economiei politice aplicate nu poate fi studiată serios de cineva care nu cunoaşte principiile ştiinţei”.

Ceea ce caracterizează economia industrială, în concepţia lui C. Colson, este analiza globală, descriptivă, instituţională şi normativă. El preia de la J. B. Sav ideea existenţei celor două tipuri de economie „naturală” şi „de piaţă” şi defineşte întreprinderea, în acest context, ca „orice organizaţie care foloseşte ca factor de producţie resurse naturale, munca şi capitalurile pentru a produce bunuri şi servicii destinate vânzării”.

Acest mod de a defini întreprinderea reprezintă firul conducător al analizei globale a societăţii, în sensul că studiul producţiei şi a consecinţelor sale permite obţinerea unei imagini complete a societăţii. Astfel, pe lângă temele tradiţionale (repartiţia, circulaţia şi consumul produselor), C. Colson pune în discuţie aspecte privind etatismul, liberalismul, socialismul, probleme sociale (mizeria, instrucţia publică, asistenţa publică şi privată), formele de proprietate.

Întreprinderea este definită sub aspectul formelor juridice de proprietate, iar activitatea este analizată din perspectiva legislaţiei care o constrânge. El nu neglijează aspectele sociologice, precum rolul antreprenorilor, proprietarilor şi salariaţilor, făcând distincţia economică între interes, profit şi salariu.

  1. Colson propune două tipuri de decupaje ale sistemului de producţie şi anume:
  2. unul care ţine seama de natura activităţilor desfăşurate:
  • agricultura, industria, comerţul;
  1. altul care ţine seama de:
  2. gradul de concentrare:
  • carteluri, trusturi, fuziune completă ;
  1. natura concentrării:
  • orizontală, verticală, integrare.

La nivel macroeconomic, C. Colson propune o analiză mai dinamică a structurilor industriale, abordând probleme, precum modificările de natură instituţională (modificarea statutului judiciar al întreprinderilor), transformările aparatului de producţie - intervenţia statului în restructurările industriale. Toate acestea C. Colson le analizează în cadrul diferitelor forme de concurenţă care joacă un rol important în dinamica economică şi care atestă superioritatea liberalismului.

  • Economia industrială în concepţia specialiştilor germani

Bazele economiei industriale în Germania datează încă de la începutul secolului al XIX-lea, prin operele lui F. List. Şcoala germană de economie industrială a cunoscut apogeul în anii 1880, prin W. Roscher şi R. Liefman.

În lucrarea „Economia industrială”, W. Roscher a realizat o analiză completă şi detaliată a fenomenelor şi sistemului de producţie. La rândul său R. Liefman şi-a adus aportul la clarificarea multor probleme ale economiei industriale, prin lucrările „Die unternehmen verbănde, ihr vessen und ihre bedeutung’ (1879), „Cartels et Trusts” (1903) şi „Les formes d‘entreprises” (1924).

În operele celor doi autori germani, se regăsesc cinci teme mari care caracterizează aportul acestora la dezvoltarea economiei industriale:

  1. Descrierea conţinutului industriilor - ordinea istorică a apariţiei şi clasificarea acestora;
  2. Prezentarea formelor întreprinderilor. R. Liefman a consacrat o carte în exclusivitate acestei probleme (Les formes d‘entreprises) în care sunt prezentate caracteristicile economice şi juridice, propunând o analiză pertinentă asupra funcţionării, evoluţiei şi eficienţei economice a acestora.
  3. Concentrarea industrială şi formarea cartelurilor cu avantajele şi dezavantajele ce decurg din existenţa acestora. Printre avantaje sunt menţionate:
  • diminuarea cheltuielilor de producţie şi exploatare;
  • influenţa poziţiei de monopol pe piaţă asupra aprovizionării şi realizării producţiei;
  • regularizarea pieţei prin procesul de concentrare economică; se evită o concurenţă puternică între firme şi permite o previziune mai uşoară a nevoilor pieţei şi o capacitate de adaptare mai mare a ofertei la cerere, ceea ce diminuează riscurile în folosirea capitalului. Se demonstrează astfel superioritatea trusturilor asupra cartelurilor.

În acelaşi timp, R. Liefman a identificat dezavantajele formării cartelurilor şi trusturilor: riscurile creşterii preţurilor pentru cumpărare, concentrarea excesivă financiară a capitalurilor şi riscurile de speculaţie bursieră.

  1. Localizarea industrială („avantajele de consum” - cercetarea pieţei stabile este o primă motivaţie pentru localizare; „avantajele de producţie” şi condiţiile de aprovizionare şi de acces la mâna de lucru devin primordiale pentru firme).
  2. Intervenţia statului în dezvoltarea industriei. W. Roscher subliniază necesitatea rolului puterii publice în domeniul politicilor concurenţiale şi sociale. Rolul statului este acela de a crea condiţiile unei concurenţe loiale, promulgând proceduri tehnice privind produsele şi protecţia mărfurilor de fabricaţie. W. Roscher a propus existenţa unei legislaţii sociale a industriei pentru a asigura o protecţie eficace muncitorilor.

La rândul său, R. Liefman a propus în „Cartels et Trusts” reglementarea publică a cartelului care nu trebuia să împiedice fenomenul concentrării economice pe care o considera indispensabilă pentru dezvoltarea economică. R. Liefman a militat pentru o transparenţă mai bună a informaţiilor privind cartelurile şi pentru o politică vamală adecvată în vederea încurajării investiţiilor industriale. R. Liefman a apărat teza superiorităţii trusturilor asupra cartelurilor. Progresele realizate atât la nivel micro cât şi la nivelul macro sunt legate de fenomenul concentrării căruia R. Liefman îi identifică trei efecte negative:

  • riscul creşterii de preţuri pentru cumpărători;
  • concentrarea excesivă financiară a capitalurilor;
  • riscurile de speculaţie bursieră.
    • Concepţia americană privind economia industrială
      • Structuralismul marginalist

Cercetările de economie industrială în SUA datează încă din anii 1880, prin lucrările lui A. T. Hadley: „Railwav transportation” (1885), „Interstate Commerce Act” (1887) şi „Sherman Anti-Trust Act” (1890). Ceea ce caracterizează gândirea lui A. T. Hadlev este influenţa germană. Concepţia sa îmbină două tendinţe teoretice: marginalismul şi istoricismul care au constituit două etape decisive în elaborarea legislaţiei americane în materie de control al concentrării.

  1. Ekelund şi M. Cross au creat o adevărată teorie a cartelurilor, prin care îşi  manifestau

ostilitatea faţă de monopolul în căile ferate şi cereau intervenţia regulatoare        a statului. Problemele cele

mai dezbătute în lucrările acelor vremuri au fost:

  • concentrarea economică;
  • caracterul natural al monopolurilor;
  • avantajele şi dezavantajele constituirii de trusturi;
  • necesitatea reglementării publice a infracţiunilor datorate încălcării regulilor concurenţei.

Formarea, în anul 1885, a „American Economic Association” a constituit un bun prilej de

dezbatere a ideilor referitoare la economia industrială şi a problemelor cu care era confruntată industria americană. Principalii reprezentanţi ai acestei asociaţii au fost J. B. Clark, R. Elv, J. M. Clark şi T. Veblen.

  1. B. Clark era considerat un teoretician marginalist, partizan al regimului de liberă concurenţă. În prima sa lucrare, „Philosophv of wealth” (1885), J. B. Clark a realizat o critică severă a ipotezelor comportamentale neoclasice. El era un sceptic privind libera funcţionare a concurenţei. În lucrările sale ulterioare, J. B. Clark va reveni asupra dispreţului faţă de cercetarea marginalistă şi va considera că tendinţa dominantă nu va fi cea a liberei concurenţe, ci a monopolului. El vedea în concurenţă marele regulator. Obiectivul era de a transforma monopolurile „de fapt” în monopoluri „fără putere”, adică un monopol supus unei concurenţe virtuale.

Instaurarea concurenţei virtuale s-a realizat de către unităţile sistemului de producţie şi prin politica concurenţială promovată de stat. Existenţa acestei concurenţe se constituie, în final, într-o barieră la intrarea într-o ramură. J. B. Clark vede în concentrare un factor de progres dacă aceasta era controlată de puterea publică.

  1. Ely a fost puternic influenţat de Şcoala Germană, în special de J. Schumpeter. Obiectivul lui R. Elv era acela de a învăţa economiştii americani metoda Şcolii Germane. R. Elv era un „reformist conservator” cu multe rezerve fată de filozofia economică a sistemului liberal american. Începând cu anul 1889, R. Elv a devenit avocatul reglementării publice privind eliminarea abuzurilor monopolurilor „artificiale” şi a sprijinirii de către stat a monopolurilor „naturale”, astfel încât să protejeze interesele acţionarilor societăţilor anonime contra abuzurilor de putere eventuale din partea managementului.

Unul din cei mai importanţi teoreticieni şi practicieni în domeniul economiei industriale a fost J. M. Clark. El a publicat „The Economics of overhead costs”, în care se propun o serie de inovaţii conceptuale prin care se lărgeşte, astfel, analiza tradiţională. Se introduce conceptul de „costuri generale” definite ca fiind „costurile care nu se regăsesc în mod direct şi evident pe unitatea de produs determinată”. Cu alte cuvinte, aceste costuri nu pot fi influenţate de creşterea sau descreşterea producţiei. Pe măsură ce tehnicile de producţie au devenit din ce în ce mai complexe şi mai sofisticate (capital intensiv), a crescut ponderea costurilor generale în defavoarea costurilor cu materii prime, semifabricate şi salarii. Această tendinţă s-a manifestat la marile firme capabile să realizeze investiţii mari de capital fix.

Natura costurilor generale a generat probleme noi faţă de abordarea tradiţională a concurenţei şi a preţurilor. Aşa de pildă ideea că randamentele de scară descrescătoare ar constitui regula în industrie nu mai este considerată ca valabilă. Firmele decid asupra imputării costurilor generale pe una sau alta din părţile producţiei, ceea ce determină ca randamentele să devină constante sau crescătoare. Existenţa acestor costuri multiplică fenomenele de invizibilitate şi împiedică reprezentarea funcţiei lor sub forma de funcţie continuă. Astfel, J. M. Clark a sesizat că, pe perioadă scurtă, curba costurilor corespunde diferitelor grade de utilizare a capacităţilor de producţie.

Introducându-se termenii de marjă de costuri şi zone de costuri, s-a pus în discuţie determinarea de noi forme de preţuri şi de comportamente concurenţiale. În unele ramuri industriale, preţurile pot fi determinate conform principiului costului complet şi care au la bază mai degrabă costurile medii decât cele marginale. În alte ramuri industriale, dimpotrivă, se aplică principiul discriminării preţurilor conform căruia costurile generale se impută activităţilor firmei care sunt capabile să suporte aceste costuri şi să vândă restul producţiei, neţinând seama de costurile variabile individualizate. Această stare de lucru nu poate fi considerată o anomalie, ea „a existat dintotdeauna şi, departe de a fi considerată o violare a legilor economice naturale ale concurenţei, ea nu poate fi considerată decât una din formele naturale ale concurenţei”. J. M. Clark a prezentat această stare de lucruri ca un aspect al războiului preţurilor care poate determina dispariţia de firme. În faţa acestei situaţii, firmele, pentru a rezista pe piaţă, deci pentru a supravieţui, sunt obligate să vândă anumite bunuri în pierdere. Acest mod de funcţionare a firmelor şi ponderea costurilor generale au favorizat concentrarea economică, ceea ce explică existenţa de firme mari care deţin capitaluri importante. S-a schimbat, astfel, jocul pieţei care a transformat concurenţa loială şi stimulatorie într-o concurenţă „coupe- gorge” („cu sufletul la gură”).

Ca urmare, a acestei situaţii, J. M. Clark a lansat ideea restabilirii regulilor de funcţionare a pieţei care permit egalizarea şanselor diferiţilor producători şi a propus ca necesitate un „control social” al marilor firme, care au devenit „întreprinderi de interes public”. „The Control of Trusts” este o altă lucrare a lui J. M. Clark care se constituie ca o dovadă a preocupărilor acestuia în domeniul economiei industriale.

Lucrările lui T. Veblen - „Theory of business enterprise” şi „Industrial Commission” - propun un studiu al genezei transformărilor care au condus, în SUA, la apariţia unui sistem economic în care predomină întreprinderile concentrate şi încearcă să prefigureze eventualele evoluţii viitoare. Sistemul de producţie modern se caracterizează printr-o contradicţie, producerea de bunuri utile consumatorilor, pe de o parte (obiectivul productiv, social), şi obţinerea de profit cât mai mare, pe de altă parte (obiectivul practic). Firmele care sunt în situaţia de monopol sau oligopol, din dorinţa de a obţine profit maximal vor vinde produse la preţuri mai mari în cantităţi mai mici, chiar dacă interesul colectivităţii este altul.

  1. Veblen a identificat două categorii de profesii:
  2. industriale, specifice agenţilor economici care îşi utilizează competenţa şi priceperea lor pentru a produce bunuri;
  3. pecuniare, specifice activităţilor comerciale, contabile şi de conducere a marilor firme.

Într-o altă lucrare, „The engineers and the price svstem” (1921), T. Veblen a reluat aceleaşi idei care i­au permis identificarea a două categorii de instituţii:

  1. tehnologice:
  • tehnicienii;
  • inginerii;
  • personalul de execuţie.

Obiectivul: obţinerea unui volum mare de producţie.

  1. ceremoniale:
  • proprietarii „absenteişti”;
  • conducătorii unităţilor industriale;
  • bancherii;
  • oamenii de afaceri.

Obiectivul: obţinerea de profituri maximale.

În ultima sa lucrare, „Absentee ownership and business enterprise in recent times”(1923), T. Veblen a descris ceea ce el a numit „noua ordine a afacerilor” (figura 1).

Figura 1 - Caracteristicile noii ordini a afacerilor

 

  1. Veblen a sesizat că societatea se schimbă devenind dintr-o societate productivă o societate a intereselor financiare. Sistemul propus de T. Veblen este o etapă suplimentară în procesul de centralizare şi birocratizare a sistemului industrial şi amplifică distorsiunea între obiectivul productiv social şi cel practic.
  • Şcoala de la Harvard

Şcoala de la Harvard a constituit, în epocă, un catalizator al gândirii şi cercetării în domeniul economiei industriale. În anii 1930, economiştii acordau o atenţie deosebită realităţilor industriale şi fenomenului de concentrare economică. Şcoala de la Harvard a fost marcată de trei mari momente principale:

Abordarea instituţionalistă, înainte de anii 1930 (W. Z. Riplev, A. Berle şi G. Means);

Revoluţia chamberliană (E. Chamberlin);

Conturarea economiei industriale ca disciplină autonomă (E. Mason).

Abordarea instituţionalistă

Un grup de şase specialişti, C. J. Bullock, E. F. Gav, W. Z. Riplev, F. J. Sprague, F. W. Taussig şi T. Carver, a constituit „coloana vertebrală a celui mai puternic departament din ţară” în domeniul economiei industriale -„Departamentul de Economie” al Universităţii de la Harvard.

Cel mai important dintre aceştia, W. Z. Ripley, s-a situat pe linia continuării curentului instituţionalist. În acest sens, W. Z. Riplev a valorificat literatura americană dedicată concentrării economice care s-a dezvoltat la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. W. Z. Riplev, alături de alţi specialişti - L. Brendeis, H. Metcalf, L. Hanev, J. B. Clark, J. M. Clark etc. - a acordat o atenţie deosebită problemei disocierii crescânde a controlului şi a proprietăţii capitalului care caracterizează marile firme. Astfel, lucrarea lui W. Z. Riplev „Main Street and Wall Street”, publicată în anul 1927, „prefigura, din multe puncte de vedere, studiul efectuat de Berle şi Means cinci ani mai târziu”.

  1. Berle şi G. Means au publicat lucrarea „The Modern Corporation and Private Propertv”, care este considerată geneza economiei industriale din trei motive:
  2. lucrarea este voluminoasă şi aduce o cantitate mare de informaţii statistice, juridice şi financiare referitoare la concentrarea crescândă a puterii economice;
  3. se evidenţiază tendinţa de separare a proprietăţii şi a controlului întreprinderii, schimbându-se astfel conţinutul proprietăţii. În acest context, acţionarii au o participare descrescândă la gestiunea întreprinderii, responsabilităţile lor fiind din ce în ce mai mici. Acţionarii îşi pierd puterea economică efectivă în beneficiul unui grup de acţionari cheie sau în beneficiul managerilor;
  4. se evidenţiază noul mod de reglare economică, denumit de G. Means „capitalism colectiv”, în care concurenţa monopolistică este predominantă şi care nu poate fi analizată ca o deviaţie în raport cu concurenţa perfectă şi pură.

Se renunţă la abordarea atomicistă a problemei ordonării pe piaţă a agenţilor economici. Din această perspectivă, noul mod de reglare nu mai era rezultatul exclusiv al ofertei pe piaţă. Acest mod corespundea acum apariţiei relaţiilor inter şi intra întreprinderi. Întreprinderile erau supuse unui control administrativ şi nu comercial. Preţurile nu mai erau flexibile, ci administrate; pieţele nu mai sunt libere, dar controlate. Preţurile vor înceta să-şi mai joace rolul de semnal al pieţei, conducând astfel, progresiv, la egalizarea ofertei şi cererii. În asemenea condiţii, se vorbeşte de echilibrul de scurtă durată.

 

  1. Chamberlin a scris „Theorie de la Concurrence Monopolistique” care este „o orientare spre analiza concurenţei de piaţă”. Sursa de inspiraţie a studiului este o controversă între C. Pigou şi F. Taussig referitoare la multiplicitatea tarifelor de cale ferată:
  • C. Pigou: concepţie bazată pe situaţia de monopol şi capacitatea de discriminare prin preţuri de către căile ferate;
  • F. Taussing: concepţie bazată pe faptul că sectorul căilor ferate prezintă capacitate de a diferenţia produsele sale, şi ca urmare, de a controla preţurile - situaţie de concurenţă monopolistică
  1. Chamberlin introduce o teorie nouă a preţurilor, prin care se elimină dilema dintre concurenţa pură şi perfectă şi monopol, în sensul că acestea nu mai sunt categorii economice exclusiviste şi lasă loc unor forme diverse de situaţii oligopolistice. Această teorie este susţinută de importanţa pe care o acordă autorul publicităţii în procesul de diferenţiere a produselor şi în stabilirea unei concurenţe monopolistice. E. Chamberlin îşi argumentează teoria prin negarea superiorităţii normative a concurenţei perfecte asupra concurenţei monopolistice.

Concurenţa monopolistică, în concepţia autorului, poate, singură, să determine creşterea diversităţii produselor şi, astfel, prosperitatea colectivă.

Important pentru economia industrială este faptul că E. Chamberlin a realizat prima clasificare ştiinţifică a structurilor de piaţă, bazată pe gradul de concentrare al vânzătorilor şi de diferenţiere a produselor (figura 2).

  1. Chamberlin a adăugat la numărul de variabile tradiţionale (preţurile, costurile de producţie, cantitatea produsă), care acţionează asupra comportamentului firmelor în procesul de concurenţă, şi alte variabile - natura produsului şi cheltuielile de comercializare.

Mai departe, E. Chamberlin a propus un ansamblu de criterii de performanţă care include indicele calităţii produselor, ca şi suma totală socialmente optimă a cheltuielilor de comercializare.

 

Figura 2 - Tipurile de structuri pe piaţă, în concepţia lui E. Chamberlin

  1. Mason a considerat lucrarea lui E. Chamberlin, „Theorie de la concurence monopolistique”, una din rarele lucrări care au jucat un rol esenţial în geneza economiei industriale.

Critica adusă de E. Mason lui E. Chamberlin a fost aceea că acesta nu şi-a ţinut promisiunile făcute în demersul său, în sensul că logica sa, deşi magnifică, nu are nici o aplicabilitate operaţională.

Conturarea economiei industriale ca disciplină autonomă

  1. Mason este autorul a cărui operă a contribuit, în mod esenţial, la conturarea economiei industriale ca disciplină autonomă. Principalele sale lucrări sunt: „Economic Concentration and the monopolv problem”, „The Harvard department of economics from the beginning to World War II”, „Price and production policies of large-scale enterprises” şi „Saint-Simonism and the rationalisation of industry”. Gândirea lui E. Mason este o critică adusă microeconomiei teoretice şi abordărilor empiriste şi instituţionaliste dezvoltate în literatura americană (figura 3).

Figura 3 - Caracteristicile microeconomiei tradiţionale

 

Caracteristicile microeconomiei tradiţionale, în optica lui E. Mason, sunt:

  1. Microeconomia tradiţională şi teoria oligopolului adoptă o abordare prea speculativă şi subiectivistă. Se acordă un rol important conjuncturilor perfect arbitrare pe care agenţii economici le iau în considerare la stabilirea comportamentelor pe piaţă.
  2. Microeconomia tradiţională se bazează pe modelul echilibrului static, ceea dovedeşte ineficienţă atunci când politicile de preţ şi de producţie trebuie să se încadreze în dinamica de ansamblu a sistemului productiv.
  3. Microeconomia tradiţională adoptă un cadru de echilibru general ţinând seama numai de punctul de vedere al consumatorului. Trebuie luat în considerare, de asemenea, şi punctul de vedere al producătorului.
  4. Microeconomia tradiţională nu explică fenomenele de rigiditate de preţ şi nici alte forme de concurenţă care nu ţin seama de preţ.

Modelul lui E. Mason este un amestec curios de teorie şi empirism. „Teoria poate să devină utilă identificând variabilele structurale şi comportamentale pertinente, dar relaţiile între variabile ar deveni stabile prin analiza empirică”. Pentru E. Mason, economia industrială este un câmp de cercetare în care recursul la analiza economică trebuie să fie combinat cu utilizarea datelor statistice sau de anchete prin chestionare. El recunoaşte, totuşi, că acest câmp de cercetare este „mlăştinos, dar nu lipsit de interes”.

  1. Mason considera că operaţionalitatea conceptelor folosite de teoria microeconomică, pentru a ţine seama de puterea şi gradul de monopol, presupune cunoaşterea de către economistul industrial a formei sau a pantei curbelor, atât a curbei cererii cât şi cea a costului marginal. E. Mason considera, în acest sens, că relaţiile structurilor industriale de piaţă şi ale comportamentelor firmelor, în domeniul fixării preţurilor şi nivelurilor producţiei, nu pot face obiect al unei teorii generale şi abstracte. El a fost de acord cu realizarea unui studiu minuţios şi sistematic al diferenţelor care să permită operarea de distincţii în cadrul ansamblului structurilor de piaţă posibile. Din acest punct de vedere, E. Mason nu

 

conferă nici un conţinut normativ economiei industriale şi o defineşte ca „studiu al structurii şi funcţionării pieţelor şi ca studiu al structurii şi comportamentului firmelor”.

Aportul lui E. Mason la definirea economiei industriale constă în aceea că el pleacă de la ideea că „problema economică este de a explica diferenţele în practicile concurenţiale privind politicile de preţ, de producţie şi de investiţii, printr-o examinare a structurilor de piaţă şi a comportamentelor firmelor”. Se subliniază că E. Mason nu include termenul de performanţă în această definire a economiei industriale. Acest lucru implică o clasificare a structurilor de piaţă care să permită ordonarea datelor şi informaţiilor numeroase şi eterogene pentru formularea unor reguli de piaţă generale privind relaţia dintre structurile şi comportamentele firmelor. Criteriile care au stat la baza clasificării structurilor de piaţă sunt:

  • similitudinea între procesele de producţie şi între produse;
  • situaţia vânzătorilor:
  • natura economică a produsului;
  • specificitatea procesului şi costurilor de producţie;
  • numărul şi mărimea agenţilor;
  • importanţa barierelor la intrare.
  • situaţia consumatorilor:
  • numărul şi mărimea agenţilor;
  • ciclurile sezoniere sau mai lungi ale produselor;
  • cunoaşterea informaţiilor de către consumatori privind calitatea şi caracteristicile produsului.
    • Problematica economiei industriale în Anglia

În anii 1930, în Anglia, numărul lucrărilor destinate obiectului economiei industriale era mic. Cauzele acestei situaţii presupun trei explicaţii:

  1. Starea structurilor industriale englezeşti din ultimul secol.

Economia engleză, datorită particularităţilor sale, n-a cunoscut fenomenul concentrării. Legislaţia şi jurisprudenţa engleze au combătut orice fenomen care îngrădea libertatea industrială. Factorii care au contribuit la inexistenţa cartelurilor şi trusturilor, la început de secol, în Anglia au fost:

  • absenţa vămilor care ar fi limitat posibilităţile de manifestare şi de exploatare a fenomenelor

de rentă în cadrul situaţiilor monopolistice şi cvasimonopolistice;

  • vecinătatea mării şi absenţa unui teritoriu constituit ca debuşeu natural, care ar fi expus

Anglia unei concurenţe dure din partea altor ţări.

Aceasta explică interesul scăzut pentru autorii britanici privind economia industrială.

  1. Numărul mic de lucrări destinate sistemului de producţie şi concentrării industriale.

Mult timp, autorii britanici au considerat tendinţa de concentrare ca un fenomen străin de realitatea Angliei şi de concepţia libertăţii industriale şi a individualismului economic: „credinţa în libera concurenţă orbea ochii indivizilor şi-i împiedica să vadă lucrurile altfel decât sunt. In industria britanică, cartelurile şi trusturile erau considerate ca simple excepţii datorate unor anumite circumstanţe şi condiţii considerate mai mult sau mai puţin anormale. Coaliţiile industriale nu erau considerate decât monopoluri dăunătoare şi niciodată ca schimbări structurale esenţiale”.

De aici, se explică refuzul intelectual de a acorda concentrării industriale locul pe care-l ocupa în realitatea economică.

  1. Gândirea lui A. Marshall a stat la baza lucrărilor autorilor englezi.

Studiile privind producţia şi industria s-au înscris în direcţii divergente:

  1. fenomenele producţiei au fost analizate cu ajutorul metodei deductive, în cadrul microeconomiei neomarshaliene şi, apoi, în al concurenţei imperfecte;
  2. autorii au abordat problemele industriei folosind metoda inductivă şi lăsând loc abordării realităţilor instituţionale.

Cele două direcţii s-au manifestat şi dezvoltat distinct, până în anii 1940, în cadrul Şcolii istorice britanice care sublinia necesitatea elaborării, alături de economia politică tradiţională, a unei discipline complementare care se numea „business economics” - figura 4.

Figura 2.4 - Elementele disciplinei „Business Economics”

 

Şcoala istorică britanică îşi pierde progresiv importanţa, în timp ce analiza neo-marshaliană câştiga teren. Datorită acestor condiţii nu se putea vorbi de o economie industrială britanică înainte de anii 1930.

Deşi nu putem vorbi de „economie industrială”, în prima jumătate a secolului XX, totuşi, este necesar să evidenţiem doi autori englezi care s-au remarcat pentru contribuţia lor în acest domeniu: D. MacGregor şi J. Hobson.

Primul dintre aceştia este D. MacGregor care, în prima sa lucrare - „Industrial combination”, - aborda problema coaliţiilor industriale, în care scop s-a inspirat din ideile lui A. Marshall.

  1. MacGregor a abordat următoarele aspecte ale coaliţiilor industriale:
  • formele;
  • cauzele;
  • funcţionarea;
  • consecinţele.

El a definit coaliţia ca o „metodă de organizare economică prin care un control comun, mai mult sau mai puţin complet, se exercită asupra unui anumit număr de firme care au funcţionat până atunci sau ar putea funcţiona într-o manieră autonomă”.

  1. MacGregor şi-a construit cartea în trei părţi.

Prima parte a fost consacrată modului în care coaliţiile industriale pot modifica „factorii forţei concurenţiale”: eficienţa productivă, riscul, puterea de negociere şi resursele firmelor. În acest context, el a analizat economiile de scară care sunt rezultatul fenomenului de concentrare economică.

Cea de-a doua parte dezbate cauzele concentrării economice pe care D. MacGregor le-a împărţit în cauze subiective (motivaţia de a obţine un profit sau de a evita o pierdere) şi cauze obiective considerate cele mai importante şi care se referă la mecanisme reale de funcţionare a coaliţiilor. De exemplu la formarea unui trust sau cartel condiţiile necesare sunt: numărul mic, relaţiile dintre firme, o anumită egalitate de putere şi mărime ale firmelor, un anumit grad de omogenitate a produselor, existenţa oportunităţilor de comunicare între părţile care se coalizează. În continuare, D. MacGregor a realizat un studiu comparativ internaţional al cauzelor şi formelor naţionale de coaliţii.

Partea a treia se constituie ca o corecţie asupra legitimităţii şi formei de intervenţie a statului în problema concentrării industriale. El a respins orice teză de naţionalizare a întreprinderilor monopolistice. De aceea, D. MacGregor a susţinut o intervenţie limitată a statului care trebuia să asigure cadrul juridic şi condiţiile desfăşurării unei concurenţe loiale.

Cel de-al doilea autor la care ne referim este J. Hobson care, în anul 1889, în colaborare cu A. Mummerv, publica „The Phvsiologv of Industry”. Cei doi autori n-au reuşit să realizeze o concordanţă între titlul lucrării şi conţinutul acesteia care, de fapt, era o analiză economică.

În anul 1909, J. Hobson a publicat „The Industrial Svstem”, care se remarcă prin trei aspecte privind economia industrială:

  1. propunerea unei tipologii de întreprinderi în funcţie de sectorul lor de activitate, de mărimea lor şi de părţile constitutive ale acesteia;
  2. realizarea unui studiu al diferitelor ramuri de activitate şi relaţiilor care se stabilesc în cadrul sistemului industrial;
  3. clasificarea principalelor sectoare industriale şi analiza gradului de concentrare.

Concluzia lui J. Hobson a fost: „Condiţiile moderne ale activităţii industriale-capitaliste au condus, în anumite ramuri dominante, la creşteri atât de mari şi continue a mărimii întreprinderilor, ceea ce a reprezentat o viziune populară răspândită, conform căreia o tendinţă generală, dacă nu universală, există şi permite întreprinderilor să crească puţin câte puţin fără limită şi care va determina dispariţia întreprinderilor mici”. În continuare J. Hobson afirma că, totuşi, în pofida acestei evidenţe, în mai multe domenii de activitate industrială, întreprinderile mici şi mijlocii continuă să

existe şi chiar în ramurile în care întreprinderile mari sunt dominante, întreprinderile mici şi mijlocii supravieţuiesc câteodată”.

Загрузка...