Conceptul de industrie se defineşte ca un sistem de producţie, constituit dintr-un ansamblu de activităţi de producţie independente în cadrul firmelor care acţionează conform unor interese individualizate. Nu se poate vorbi de industrie numai ca activitate de transformare a resurselor din diverse sectoare economice, ci şi ca activităţi în domeniul agricol (industrii agricole), în domeniul extractiv (industrii extractive), industrii de servicii etc.

Industria poate fi definită ca un ansamblu de firme în concurenţă, producând bunuri sau servicii substituibile, oferite pe aceeaşi piaţă.

Industria a rămas un concept teleologic, în sensul că definirea sa a fost realizată în funcţie de interesul pe care-l prezintă utilizarea sa într-o anumită situaţie. Astfel, industria a fost considerată o abstracţie destinată nu să explice sau să descrie funcţionarea unui anumit sector de activitate sau să servească ca instrument de previziune, pentru funcţionarea acestei entităţi, ci să explice funcţionarea economiei în general.

  1. La început, conceptul de industrie a fost definit în sensul de piaţă. Principalele momente ale evoluţiei conceptului de piaţă au fost următoarele:
  • Teoria concurenţei perfecte
  • Piaţa este un loc ipotetic de întâlnire a cererii şi ofertei unui produs ideal „X”. Produsele sunt omogene şi nediferenţiate ( A. A. Cournot - 1840);
  • Piaţa este un concept logico - matematic F.L. Walras (1860). El introduce noţiunea de concurenţă pură şi perfectă care se caracterizează prin:
  1. fluiditate şi atomicitate;
  2. previziune perfectă;
  3. raţionalitatea perfectă a actorilor (cercetarea alocării optimale a resurselor rare în vederea maximizării satisfacţiei cu costuri cât mai mici).
  • Omogenitatea pieţei este dată de faptul că firmele vând pe aceeaşi piaţă. Industria este un instrument pentru teoria schimbului şi alocării armonioase a resurselor (A. Marshall - 1890). El opune concurenţei perfecte situaţia de monopol natural în care ofertantul unic este confruntat nu cu preţul de echilibru, ci cu curba cererii pe piaţă a cărei pantă este funcţia elasticităţii (capacitatea de reacţie) în raport cu preţul.
  • Teoria marxistă
  • Industria este înţeleasă din punctul de vedere al       producţiei şi           al      valorizării                                                 capitalului:

producătorii dintr-o anumită industrie       realizează o rată de profit      medie în    funcţie  de

cerere şi ofertă, de importanţa capitalurilor angajate în procesul de producţie, de intensitatea concurenţei între producători. Potrivit teoriei marxiste industriile se disting după ratele de profit. K. Marx a introdus următorul decupaj:

  • industria producătoare de bunuri de producţie;
  • industria producătoare de bunuri de consum.

Între aceste două tipuri de industrii, se stabilesc relaţii de interdependenţă şi se realizează, din punct de vedere static, un echilibru. În dinamică, se manifestă legea acumulării de capital care se concretizează prin supraacumulare de capital şi subconsum determinând în final criza economică.

  • Teoria microeconomică a echilibrului marginalist (1920)
  • se introduce conceptul de concurenţă monopolistică, ca formă a concurenţei imperfecte (J. Robinson). Preţurile nu sunt determinate numai de confruntarea cererii şi a ofertei, ci şi de deciziile producătorilor;
  • firmele se diferenţiază între ele. Cu cât produsul „X” al unei întreprinderi este diferenţiat, cu atât consumatorii vor accepta un preţ superior celui pe care l-ar fi determinat jocul ipotetic al concurenţei pure şi prefecte, iar întreprinderea va primi o rentă de monopol. Diferenţierea produselor este dată şi de costurile de vânzare.
  • Se identifică factorii puterii de monopol:
  1. poziţia geografică;
  2. notorietatea întreprinderii şi a reputaţiei sale;
  3. calitatea serviciului direct sau al service-ului post vânzare etc.
  • Galbraith introduce termenul de „filieră inversă”: producătorul este cel care condiţionează

preferinţele consumatorului prin publicitate şi persuasiune clandestină   (consumatorul este

un rege detronat). Teoria clasică prevede că preferinţele consumatorului determină produsul, preţul şi cantitatea acestuia.

  • Analiza mediului concurenţial

5

  • Anii 1940 se promovează ideea de interdependenţe între firme situate în acelaşi

ansamblu de pieţe; Interdependenţa are un caracter conjunctural            în sensul în care

strategia unui actor este în funcţie de strategia actorilor concurenţi.

  • Anii 1950 se lansează teoria jocurilor (anii 1950).
  • Lansarea paradigmei S.C.P. (anii 1960)

Rolande Barrellv propune o definiţie a industriei astfel: fiecare industrie este o grupare conştientă sau inconştientă a producătorilor care obţin acelaşi produs în procese de producţie comparabile.

Alain Desrosieres explică dinamica economică pe baza relaţiilor care unesc şi opun cele trei sectoare de bunuri de producţie, bunuri de consum şi bunuri intermediare.

Conceptul de industrie poate fi definit şi în funcţie de gruparea actorilor pieţei între care se stabilesc relaţii de interdependenţă (grupuri strategice, filiere, sector şi ramură).

  1. Conceptul de industrie poate fi definit şi într-un sens pragmatic, adică în funcţie de obiectivele cercetate: dezvoltarea tehnologică, rentabilitatea şi performanţa, puterea şi jocul actorilor, comparaţii internaţionale, politici industriale, organizarea profesională. Principalele criterii de clasificare sunt:
  • produsele şi activităţile substituibile la un nivel organizaţional (strategiile de diversificare, de inovare, de comercializare);
  • produsele şi activităţile conectate între ele, în cadrul unui ansamblu sau sistem productiv (strategii de integrare şi cvasiintegrare);
  • sistemul de nevoi satisfăcute (industria de loisir, industria comunicării).
  1. Conceptul de industrie poate fi definit şi în funcţie de regruparea şi de decupajul sistemului de producţie (în cadrul contabilităţii naţionale se poate vorbi de ramură şi sector). Apariţia conceptului de bunuri substituibile ceea ce a determinat conceptul de grup de produse:
  • largi (număr mare de firme);
  • mici (situaţie de oligopol) care implică trei strategii diferite:
  • conflict direct (războiul preţurilor);
  • coluziune (înţelegere pentru a evita intrarea de noi concurenţi sau pentru a împărţi pieţele);
  • cooperarea cu filiale comune.
  • intermediare (oligopol) care aplică strategii de specializare, creneluri sau de nişă; apar monopolurile interstiţiale: pentru a se evita concurenţa cu nucleul dur de mari firme oligopolistice. Se creează o multitudine de IMM-uri specializate în producţia nucleului dur şi care constituie o barieră la intrare pe piaţă.