Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Economiile de scară se realizează când reducerea pe termen lung a creşterii costului se datorează producţiei.

Cauzele economiilor de scară sunt legate, pe de o parte, de factori interni de natură tehnologică, managerială, financiară sau de dispersare a riscurilor, iar pe de altă parte, de unii factori externi, cum sunt expansiunea industriei datorată dezvoltării informaticii, accesul la informaţie şi la instruire care duc în final la reducerea costurilor.

Economiile de scară se evaluează cu ajutorul raportului care se stabileşte între producţie şi costul necesar pentru obţinerea acesteia.

Originea economiilor de scară se regăseşte în delimitarea de către                A. Marshall a costurilor

pe termen lung şi termen scurt. Decizia pe termen scurt priveşte alegerea de preţ şi de cantitate în cadrul unei tehnologii date. Decizia pe termen lung priveşte alegerea unei tehnologii în funcţie de productivitatea muncii şi a capitalului şi de preţul factorilor de producţie (legea randamentelor neproporţionale, curba posibilităţilor de producţie).

Foarte mulţi specialişti au fost preocupaţi de avantajele economiilor de scară, de aceea acestea au fost abordate pe două planuri: al producţiei şi al gestiunii.

Joan Woodward a clasificat tehnicile de producţie în trei grupe: producţia de unicat şi serie mică, producţia de serie mare şi producţia în flux continuu.

Există trei concepţii privind economiile de scară:

  1. Concepţia fordistă care are la bază, ca noţiune fundamentală, seria optimală de produse, determinată prin combinarea a două variabile:
  • costul unitar de lansare în fabricaţie, independent de mărimea seriei lansate, care se diminuează;
  • costul de stocaj, în sens larg, care sporeşte în funcţie de mărirea seriei.

Fordismul s-a caracterizat prin standardizarea produselor şi proceselor de producţie care avea ca efect reducerea costului de lansare şi a costului de stocaj a serii optimale de fabricaţie.

  • Concepţia neofordistă care prevede costuri de stocuri zero („just in time”). Costurile stocurilor sunt repartizate furnizorilor şi societăţilor de transport. Problema principală o constituie repartizarea cheltuielilor fixe asupra unei cantităţi de producţie cât mai mare posibilă.
  1. Concepţia post-fordistă se caracterizează prin individualizarea fabricaţiilor, lansări flexibile de mici serii, producţie flexibilă.

Economiile de scară se regăsesc în industriile de asamblaj unde procesul de producţie este organizat cu locuri de muncă specializate conform tehnologiilor de fabricaţie. În industriile de flux (de proces), economiile de scară presupun „legea celor două treimi”, adică o dublare a capacităţii de producţie antrenează o reducere a unei treimi din costul unitar de producţie.

Verificarea economiilor de scară de fabricaţie este foarte dificilă, deoarece tehnologiile sunt diferite în timp şi ca durată. Tehnologiile utilizate în epoci diferite presupun condiţii economice diferite, adică productivităţile şi preţurile factorilor diferă.

În evaluarea economiilor de scară trebuie ţinut seama de efectele de experienţă şi de instruire.

Curba de instruire exprimă câştigurile de eficienţă, de dexteritate, de coordonare etc. obţinute în special în producţiile de asamblaj. Cu cât asamblajul este mai complicat cu atât se crează o bază mai solidă pentru efectul de instruire (industriile aeronautica, a ordinatoarelor, a rachetelor).

Se cunosc două tipuri de instruire:

  • instruirea pentru fabricarea produsului (learning by doing);
  • instruirea pentru utilizarea produsului (learning by using).

Efectul de experienţă se referă la avantajele legate de cunoaşterea industriei, furnizorilor, clienţilor, concurenţilor. Economiile de experienţă în materie de preţ, de termene, de convenţii, de schimbările exigenţei clientelei au efecte asupra eficienţei activităţii de producţie.

În funcţie de efectele de scară, se disting:

  • industrii fordiste, axate pe procese de asamblaje (producţie la bandă şi de serie mică). Dincolo de o anumită dimensiune, unitatea tehnică nu prezintă economie de scară de producţie determinantă. Economiile de scară se vor găsi în activitatea de gestiune;
  • industrii bazate pe activitate în flux continuu (petrochimia, cimentul); unitatea tehnică întâmpină probleme de fezabilitate tehnică, de extinderea pieţei, de costuri de extracţie şi de transport;
  • industrii artizanale care nu cunosc economie de scară de producţie. Se lucrează la comandă, chiar cu specificaţiile clientului. Aceste industrii coexistă cu unităţi de mai mari dimensiuni.

În prezent, se poate spune că economiile de scară nu se mai cantonează numai la problemele tehnice. Acestea joacă un rol din ce în ce mai puţin important pentru complexitatea firmei şi a industriilor în raport cu economiile de scară de gestiune.

În ceea ce priveşte economiile de scară de gestiune, acestea corespund economiilor de cost realizate în gestiunea funcţională şi administraţia firmelor, din cauza unei mărimi superioare. Mărimea unei firme se exprimă cu ajutorul indicatorilor cum sunt: efectivele de personal, salariile, cifra de afaceri, active nete etc.

Ideea de bază este că marea firmă capitalistă, gestionată de managerii salariaţi, este nevoită să se orienteze mai mult spre creştere, decât spre maximizarea profitului pentru acţionari. Problema este de a şti dacă această creştere contribuie la sporirea sau reducerea competitivităţii întreprinderii.

O firmă care trece la o mărime superioară beneficiază de costuri inferioare. Argumentul pentru acest tip de economie ţine de o utilizare mai raţională a mijloacelor de producţie şi de comercializare pentru obţinerea de condiţii mai bune din partea furnizorilor de bunuri şi de servicii, de repartiţia cheltuielilor fixe de gestiune, de angajarea unor specialişti din ce în ce mai competenţi, de o motivaţie superioară a salariaţilor, de accesul la noi instrumente de gestiune mai performante. De aici, rezultă tendinţa de reducere drastică a mărimii megaorganizaţiilor.

Economiile de scară administrative sunt cele mai controversate. Marile firme ar fi mai bine administrate dacă s-ar realiza o descentralizare a acestora. Problemele cu care se confruntă hiperfirmele pun în discuţie modalităţile de organizare a acestora. Specializarea indivizilor (diferenţierea sarcinilor, dincolo de o anumită dimensiune a firmei) crează avantaje care sunt diminuate de inconveniente legate de pierderea motivaţiei datorată integrării întreprinderii. În această situaţie, se vor angaja cheltuieli importante pentru remotivarea salariaţilor sau compensarea de motivaţii prin stimulente materiale şi morale care sunt întotdeauna mai costisitoare. În teoria modernă a firmei se pune problema costurilor de agenţie: salariaţii doresc să fie plătiţi din ce în ce mai bine pentru munca prestată.

În acelaşi context, se discută şi despre avantajele constituirii unei ierarhii structurate care sunt diminuate de tarele fenomenului birocratic. Firmele sunt constrânse să efectueze costuri ridicate de coordonare şi de control ale activităţilor interne. Mai mult, tranzacţiile interne întâmpină din ce în ce mai mult obstacole prin creşterea numărului de niveluri ierarhice, oportunismului indivizilor sau serviciilor, incertitudinii (absenţei de informaţii pertinente), competenţelor din ce în ce mai complexe care devin din ce în ce mai dificil de controlat. Din aceste motive firmele sunt nevoite să apeleze tranzacţii externe.

Загрузка...