Tipărire
Categorie: Economie
Accesări: 33

Marile firme, hiperfirme cum le numea A. Chandler, şi-au axat creşterea lor, până la gigantism, pe economiile de scară, apoi pe economiile de variate cunoscute şi sub numele de economii de câmp sau de diversificare. Marile firme cu ierarhie omogenă (forma H) sunt nevoite să adopte forma M (multidivizională, multiprodus, multiţară etc.) şi să-şi dezvolte activităţi multiple: tehnologii - produse - pieţe.

Igor Ansoff, părintele managementului strategic, a identificat trei tipuri de creştere:

Avantajele diversificării sunt următoarele:

  1. se trece de la pieţe în curs de saturare la activităţi în dezvoltare;
  2. se beneficiază, în caz de creştere omogenă sau concentrică, de efecte de instruire şi de experienţă;
  3. se reduc riscurile, în caz de organizare conglomerat prin dezvoltarea de activităţi care nu sunt supuse fenomenelor aleatorii;
  4. se beneficiază de efectele de sinergie între funcţii şi activităţi; performanţa globală este superioară simplei însumări a efectelor factorilor care o influenţează;
  5. se beneficiază de oportunităţi de promovare pentru membrii organizaţiei, ceea ce-i motivează.

Economiile de varietate au constituit una din cauzele pentru care marile întreprinderi                    au

desfăşurat,    cu          intensitate, activităţi de cercetare sistematică şi    diversificare a portofoliului lor    de

activităţi.

Începând cu anii 1970 şi în plină criză a capitalismului industrial, apar o serie de inconveniente care au condus la dezeconomii de varietate:

nu ţin de obiectul de bază de activitate al firmei;

Exemple: