Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)
  • Originea cuvântului industrie

Problema etimologiei, semanticii şi folosirii cuvântului „industrie”, din punctul de vedere al lexicologiei istorice, este de dată relativ recentă şi anume sfârşitul anilor 1930. Astfel, în revista „Annales d’histoire economique et sociale”, P. Harsin se întreba „de când datează cuvântul «industrie»”?

Cuvântul „industrie” este preluat din limba latină, însemnând activitate intensă, depunere a unor eforturi susţinute pentru obţinerea unor bunuri.

Dicţionarul „Larousse” defineşte industria ca „ansamblul activităţilor economice care produc bunuri materiale prin transformarea şi prelucrarea materiilor prime”.

În secolul al XV-lea, cuvântul „industrie” era folosit în sensul de activitate, ingeniozitate sau de savoir - faire. Până în secolul al XIX-lea, acest cuvânt desemna ansamblul activităţilor economice (agricultura, comerţul, activităţile artizanale şi manufacturiere). Fiziocraţii au extins folosirea cuvântului „industrie” la orice fel de activitate. Astfel, în „L’Enciclopedie” (1751 - 1771), cuvântul „industrie” semnifică două lucruri: simpla muncă manuală sau invenţiile spiritului în maşini utile exercitării diferitelor arte şi meserii... ”. În continuare, se arată că „industria îmbrăţişează totul, tonifică totul, animă totul în natură; ea munceşte pentru cultură, ea elaborează pentru manufacturi, ea încurajează comerţul”. Începând cu secolul al XVIII-lea, cuvântul „industrie” este folosit şi în sensul pe care-l folosim azi, făcându-se distincţie între activităţile din agricultură şi industrie. Jean Baptiste Say, preocupat de stabilirea terminologiei economice franceze, a definit industria ca activitate umană desfăşurată în scopul producerii de mărfuri utile de orice fel, distingând trei categorii de sectoare: industria agricolă, industria manufacturieră şi industria comercială. Aceeaşi clasificare o regăsim şi în „De l‘industrie fran9aise” (1819) de Chaptal, dar la care se adaugă administrarea industriei. Mai târziu, în anul 1852, „Dictionnaire de l’economie politique” include în structura sa două cuvinte „Industrie” şi „Industrie manufacturiere”. În ceea ce priveşte primul termen, există trei accepţiuni ale acestuia:

  1. industria ca entitate manufacturieră; se folosesc noţiunile de comerţ şi industrie pentru a opune conceptele de butic atelierului, de magazin fabricii; se folosesc conceptele de agricultură şi industrie pentru a opune exploatările rurale celor urbane;
  2. industria formează o antiteză cu tot ceea ce se înţelege prin profesiuni liberale;
  3. în limbaj economic, industria înseamnă munca umană, în contextul combinării factorilor de producţie; din acest punct de vedere industria este adevăratul obiect de investigaţie al economiei politice.

„Le Nouveau dictionnaire de l’economie politique” (1891) restrânge termenul de industrie la toate activităţile, în afară de agricultură. Se poate concluziona că industria este un termen contemporan al economiei politice şi acceptarea acestui termen de către specialişti a făcut din economia industrială o manieră de a defini ansamblul ştiinţei economice, în sensul că aceasta, în devenirea ei, a făcut apel la economia politică.

  • Definirea conceptului de industrie

Conceptul de industrie se defineşte ca un sistem de producţie, constituit dintr-un ansamblu de activităţi de producţie independente în cadrul firmelor care acţionează conform unor interese individualizate. Nu se poate vorbi de industrie numai ca activitate de transformare a resurselor din diverse sectoare economice, ci şi ca activităţi în domeniul agricol (industrii agricole), în domeniul extractiv (industrii extractive), industrii de servicii etc.

Industria poate fi definită ca un ansamblu de firme în concurenţă, producând bunuri sau servicii substituibile, oferite pe aceeaşi piaţă.

Industria a rămas un concept teleologic, în sensul că definirea sa a fost realizată în funcţie de interesul pe care-l prezintă utilizarea sa într-o anumită situaţie. Astfel, industria a fost considerată o abstracţie destinată nu să explice sau să descrie funcţionarea unui anumit sector de activitate sau să servească ca instrument de previziune, pentru funcţionarea acestei entităţi, ci să explice funcţionarea economiei în general.

  1. La început, conceptul de industrie a fost definit în sensul de piaţă. Principalele momente ale evoluţiei conceptului de piaţă au fost următoarele:
  • Teoria concurenţei perfecte
  • Piaţa este un loc ipotetic de întâlnire a cererii şi ofertei unui produs ideal „X”. Produsele sunt omogene şi nediferenţiate ( A. A. Cournot - 1840);
  • Piaţa este un concept logico - matematic F.L. Walras (1860). El introduce noţiunea de concurenţă pură şi perfectă care se caracterizează prin:
  1. fluiditate şi atomicitate;
  2. previziune perfectă;
  3. raţionalitatea perfectă a actorilor (cercetarea alocării optimale a resurselor rare în vederea maximizării satisfacţiei cu costuri cât mai mici).
  • Omogenitatea pieţei este dată de faptul că firmele vând pe aceeaşi piaţă. Industria este un instrument pentru teoria schimbului şi alocării armonioase a resurselor (A. Marshall - 1890). El opune concurenţei perfecte situaţia de monopol natural în care ofertantul unic este confruntat nu cu preţul de echilibru, ci cu curba cererii pe piaţă a cărei pantă este funcţia elasticităţii (capacitatea de reacţie) în raport cu preţul.
  • Teoria marxistă
  • Industria este înţeleasă din punctul de vedere al       producţiei şi           al      valorizării                                                 capitalului:

producătorii dintr-o anumită industrie       realizează o rată de profit      medie în    funcţie  de

cerere şi ofertă, de importanţa capitalurilor angajate în procesul de producţie, de intensitatea concurenţei între producători. Potrivit teoriei marxiste industriile se disting după ratele de profit. K. Marx a introdus următorul decupaj:

  • industria producătoare de bunuri de producţie;
  • industria producătoare de bunuri de consum.

Între aceste două tipuri de industrii, se stabilesc relaţii de interdependenţă şi se realizează, din punct de vedere static, un echilibru. În dinamică, se manifestă legea acumulării de capital care se concretizează prin supraacumulare de capital şi subconsum determinând în final criza economică.

  • Teoria microeconomică a echilibrului marginalist (1920)
  • se introduce conceptul de concurenţă monopolistică, ca formă a concurenţei imperfecte (J. Robinson). Preţurile nu sunt determinate numai de confruntarea cererii şi a ofertei, ci şi de deciziile producătorilor;
  • firmele se diferenţiază între ele. Cu cât produsul „X” al unei întreprinderi este diferenţiat, cu atât consumatorii vor accepta un preţ superior celui pe care l-ar fi determinat jocul ipotetic al concurenţei pure şi prefecte, iar întreprinderea va primi o rentă de monopol. Diferenţierea produselor este dată şi de costurile de vânzare.
  • Se identifică factorii puterii de monopol:
  1. poziţia geografică;
  2. notorietatea întreprinderii şi a reputaţiei sale;
  3. calitatea serviciului direct sau al service-ului post vânzare etc.
  • Galbraith introduce termenul de „filieră inversă”: producătorul este cel care condiţionează

preferinţele consumatorului prin publicitate şi persuasiune clandestină   (consumatorul este

un rege detronat). Teoria clasică prevede că preferinţele consumatorului determină produsul, preţul şi cantitatea acestuia.

  • Analiza mediului concurenţial

5

  • Anii 1940 se promovează ideea de interdependenţe între firme situate în acelaşi

ansamblu de pieţe; Interdependenţa are un caracter conjunctural            în sensul în care

strategia unui actor este în funcţie de strategia actorilor concurenţi.

  • Anii 1950 se lansează teoria jocurilor (anii 1950).
  • Lansarea paradigmei S.C.P. (anii 1960)

Rolande Barrellv propune o definiţie a industriei astfel: fiecare industrie este o grupare conştientă sau inconştientă a producătorilor care obţin acelaşi produs în procese de producţie comparabile.

Alain Desrosieres explică dinamica economică pe baza relaţiilor care unesc şi opun cele trei sectoare de bunuri de producţie, bunuri de consum şi bunuri intermediare.

Conceptul de industrie poate fi definit şi în funcţie de gruparea actorilor pieţei între care se stabilesc relaţii de interdependenţă (grupuri strategice, filiere, sector şi ramură).

  1. Conceptul de industrie poate fi definit şi într-un sens pragmatic, adică în funcţie de obiectivele cercetate: dezvoltarea tehnologică, rentabilitatea şi performanţa, puterea şi jocul actorilor, comparaţii internaţionale, politici industriale, organizarea profesională. Principalele criterii de clasificare sunt:
  • produsele şi activităţile substituibile la un nivel organizaţional (strategiile de diversificare, de inovare, de comercializare);
  • produsele şi activităţile conectate între ele, în cadrul unui ansamblu sau sistem productiv (strategii de integrare şi cvasiintegrare);
  • sistemul de nevoi satisfăcute (industria de loisir, industria comunicării).
  1. Conceptul de industrie poate fi definit şi în funcţie de regruparea şi de decupajul sistemului de producţie (în cadrul contabilităţii naţionale se poate vorbi de ramură şi sector). Apariţia conceptului de bunuri substituibile ceea ce a determinat conceptul de grup de produse:
  • largi (număr mare de firme);
  • mici (situaţie de oligopol) care implică trei strategii diferite:
  • conflict direct (războiul preţurilor);
  • coluziune (înţelegere pentru a evita intrarea de noi concurenţi sau pentru a împărţi pieţele);
  • cooperarea cu filiale comune.
  • intermediare (oligopol) care aplică strategii de specializare, creneluri sau de nişă; apar monopolurile interstiţiale: pentru a se evita concurenţa cu nucleul dur de mari firme oligopolistice. Se creează o multitudine de IMM-uri specializate în producţia nucleului dur şi care constituie o barieră la intrare pe piaţă.
    • Incursiune în problematica industrializării

Industrializarea, ca fenomen economic şi social, trebuie înţeleasă în contextul progresului factorilor de producţie. Aceasta s-a caracterizat prin trecerea de la manufactură la sistemul de fabrică bazat pe tehnica maşinistă. Utilizarea pe scară largă a maşinilor în procesele de producţie a constituit baza tehnică a marii producţii industriale (în Anglia la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea, după care s-a dezvoltat mai târziu în Franţa, Germania, SUA). Producţia maşinistă a impulsionat dezvoltarea forţelor de producţie, accelerarea progresului tehnic.

Progresul tehnic, ca acumulări cantitative, şi progresul economic, ca premisă a progresului tehnic, au dat procesului de dezvoltare a industriei un caracter complex şi variat.

Pentru înţelegerea rolului industriei în cadrul sistemului economiei naţionale, este necesară cunoaşterea concepţiilor clasicilor economiei politice privind industria şi industrializarea.

Deşi a trăit în timpul apariţiei maşinismului şi a revoluţiei industriale, Adam Smith (1723-1790) nu s-a ocupat de această problemă. El s-a limitat a arăta avantajele maşinii: „Această mare creştere a cantităţilor de producţie este datorată, în sfârşit, unui mare număr de maşini care uşurează munca, făcând pe un singur om să producă cât mai mulţi oameni împreună. Apariţia şi dezvoltarea maşinismului au fost favorizate de progresul manufacturii şi adâncirea diviziunii muncii”. Adam Smith a înţeles importanţa acumulării capitalului pentru progresul factorilor de producţie şi a militat pentru folosirea productivă a economiilor, înlăturarea risipei şi reducerea cheltuielilor neproductive. În acest context, Adam Smith nu poate fi considerat precursorul teoriei industrializării.

Nici despre David Ricardo (1772 - 1823) nu se poate spune că a pus bazele teoriei industrializării. În Anglia, revoluţia industrială era deja un fapt împlinit, industria maşinistă şi fabrica luau locul manufacturii. David Ricardo a analizat şi stabilit trăsăturile şi consecinţele maşinismului:

  • formarea „preţului natural” (costul de producţie) la un nivel mai înalt în ramurile în care sunt investiţii mai mari de capital şi care stimulează pătrunderea maşinilor în industrie;
  • lipsa de cointeresare materială, ca un obstacol în calea progresului industriei şi perfecţionării maşinilor; această situaţie se datora nivelului scăzut al salariilor;
  • progresul industrial a fost considerat un mijloc de luptă împotriva suprapopulaţiei etc.; în gândirea lui David Ricardo, introducerea şi perfecţionarea maşinilor este o cerinţă a progresului;
  • avantajele pe care o ţară industrializată le are în schimburile cu alte ţări; în acest sens David Ricardo a elaborat teoria costurilor comparative;
  • existenţa infrastructurii industriale create de manufactură pe care industria trebuia să o modernizeze.

În asemenea condiţii, în Anglia, nu putea apărea o teorie a industrializării.

Revoluţia industrială a constituit un proces complex de trecere de la producţia bazată pe tehnica manuală la cea întemeiată pe folosirea sistematică a maşinilor, de la stadiul manufacturilor la stadiul marilor producţii mecanizate (fabrica).

Tezele şi concluziile lui F. List au constituit izvorul curentelor industriale din Europa Occidentală.

Ca urmare, gândirea economică a lui F. List despre economia politică a naţiunii, statul şi politica guvernamentală ocupă locul central şi nu homo economicus. Conform concepţiei lui List, statul este singurul în măsură să facă ordine în haosul acţiunilor individuale.

Critica care i se poate aduce concepţiei lui List este exclusivismul acestuia, în sensul existenţei numai a câtorva popoare - naţiuni din Europa şi America care sunt capabile a realiza industrializarea, restul naţiunilor urmând a rămâne în stadiul de subdezvoltare. Susţinând o asemenea teorie, F. List a fundamentat protecţionismul economiei germane în raport cu economiile dezvoltate din acea perioadă, în special cu Anglia.

Загрузка...