Paradigma SCP este produsul şcolii de la Harvard (Joe Bain şi Eduard Masson). Conform acestei paradigme, structura pieţei (numărul de vânzători pe piaţă, gradul de diferenţiere a produsului, structura costurilor, gradul de integrare verticală a vânzătorilor etc.) determină comportamentele între­prinderilor (referitor la preţ, cercetare şi dezvoltare, investiţie, publicitate etc.) care la rândul lor determină performanţa pieţei (eficacitate, raport preţ-cost marginal, varietatea produselor, profit etc.)

Metoda economiei industriale presupune o construcţie abstractă, o teorie, un lanţ de raţionamente cunoscut în lumea specialiştilor sub denumirea de paradigma SCP:

  1. Structura (S), factorii care determină competitivitatea unei pieţe;
  2. Comportamente (C), maniera de acţiune a firmelor pe piaţă;
  3. Performanţa (P), capacitate de a satisface consumatorii.

Paradigma SCP reprezintă un demers metodologic şi un ansamblu de idei, concepte, teze însuşite de majoritatea specialiştilor care au rezultat din necesitatea unui aparat teoretic propriu analizei sectoriale.

Metoda economiei industriale este în acelaşi timp:

  1. esenţialistă prin paradigma sa;
  2. pozitivă prin importanţa dată realităţii observate.

Părintele paradigmei SCP este considerat Joe Bain. Au existat două curente majore care se

opun:

  1. Curentul structuralist, al economiei industriale. Structurile industriale au un caracter determinist privind performanţele; structurile existente determină strategia întreprinderilor şi nivelul lor de performanţă care trebuie să ţină seama de consecinţele jocului concurenţei.
  2. Curentul comportamentalist, al organizaţiei industriale. Industria este o structură organizaţională compusă din actori care-şi elaborează şi urmează propria lor strategie şi care, împreună, formează elementele structurale ale industriei.

Structurarea industriei se realizează prin decizii strategice privind:

  • inovaţia;
  • modurile de dezvoltare;
  • alegerea nivelurilor de performanţă.

Şi se concretizează în:

  • decizii de investiţii;
  • alegeri de tehnologii, de pieţe şi de produs.

Fiecare întreprindere îşi formează un câmp strategic care constă în relaţii în amonte şi în aval, la nevoie sub diferite forme - de alianţe informale sau formale cu partenerii lor.

Relaţiile care se stabilesc între actorii economici sunt relaţii de interese care derivă din strategiile promovate, dar în anumite situaţii aceste relaţii converg pentru menţinerea poziţiilor concrete de fiecare actor pe piaţă. Aceste interese legate de păstrarea segmentelor de piaţă devin interese comune. Se realizează astfel o politică industrială mai mult sau mai puţin deliberată care se caracterizează printr-o gestionare mai mult sau mai puţin voluntaristă a barierelor la intrare, a noilor concurenţi şi care privesc:

  • economiile de scară, de varietate, de integrare;
  • modurile şi nivelurile de concentrare;
  • costurile de intrare, de ieşire, de menţinere pe piaţă;
  • modurile şi tipurile de diferenţiere a activităţilor şi produselor.

Paradigma SCP are la bază forţele pieţei (cererea şi oferta) şi oferă informaţii privind structura pieţei, comportamentul firmelor pe piaţă şi performanţele obţinute de acestea (figura 1).

Divergenţele privind paradigma SCP sunt:

  • unii specialişti consideră paradigma SCP săracă în capacitatea sa de prezicere, de aceea ei preferă teoria pieţelor şi folosesc analiza structurilor;
  • alţi specialişti acordă un rol fundamental întreprinderilor în dinamica sectoarelor, fie datorită strategiilor lor, fie datorită

Există două abordări în conceptualizarea economiei industriale: una mecanicistă alta sistemică:

  • în ceea ce priveşte abordarea mecanicistă, putem spune că firmele care compun industria acţionează şi iau decizii într-un mediu imuabil, insensibil la strategii. O acţiune care se repetă va avea aceleaşi consecinţe. Este o manieră formalizată de a prezenta industria, de a face previziuni şi prospecţii.
  • în cea de-a doua, abordarea sistemică, firmele care compun industria sunt considerate ca un sistem care posedă următoarele caracteristici:
  • un ansamblu de unităţi şi de relaţii;
  • organizat în funcţie de anumite finalităţi;
  • cu autonomie dinamică;
  • deschis oricărui alt sistem.

Industria este un ansamblu de firme de mărimi diferite care nu adoptă acelaşi obiectiv, care nu au aceleaşi reguli de funcţionare, aceeaşi organizare internă, dar care stabilesc între ele relaţii privilegiate pentru că ele propun bunuri şi servicii comparabile, substituibile. Ele formează spaţiul concurenţial care oferă condiţiile de bază pentru funcţionarea a unei firme (figura 1.2). Comportamentul firmelor şi spectrul concurenţial este definit de trei dimensiuni:

  • limitarea resurselor şi folosirea lor alternativă, ceea ce reduce realizarea intereselor sau maximizarea satisfacţiei proprii agenţilor economici în raport cu problema accesului la resurse;
  • interactivitatea deciziilor pe care le iau participanţii pe aceeaşi piaţă în mod autonom, independent dar care depinde concomitent şi de deciziile pe care le iau ceilalţi;
  • rivalitatea dintre actorii vieţii economice, ceea ce determină ca interesele lor să devină contradictorii.

Fiecare actor al vieţii economice îşi va construi un anumit comportament, în acest context, pentru a-şi atinge obiectivele.