Revoluţia industrială a constituit un moment important în evoluţia societăţii prin impactul puternic asupra structurilor acesteia, prin bulversările politice care au acompaniat acest impact.

Începutul primei revoluţii industriale l-a dat Anglia, în ultimele două decenii ale secolului al XVIII- lea şi primele trei decenii ale secolului al XIX-lea, urmată în anii ulteriori de Franţa, SUA, Germania, Japonia.

Prima revoluţie industrială s-a caracterizat prin trecerea producţiei de la stadiul manufacturier la stadiul marii industrii mecanizate, la fabrică, de la tehnica manuală la tehnica maşinistă. Revoluţia industrială trebuie abordată sub patru aspecte:

  • tehnic, adică revoluţia în domeniul tehnicii de producţie, inventarea şi folosirea unor procedee care permit accelerarea şi sporirea continuă a producţiei;
  • social, respectiv schimbările radicale în relaţiile sociale. Din punct de vedere social, revoluţia industrială a avut consecinţe atât de vaste şi de profunde, încât nu ne-am putea încumeta să le cuprindem într-o formulă succintă. Dacă ea nu a schimbat, ca revoluţiile politice, forma juridică ale societăţii, ea a înnoit însă substanţa ei. Ea a dat naştere unor clase sociale a căror dezvoltare şi antagonisme cuprind istoria timpului nostru;
  • economic, referitor la desfăşurarea proceselor de producţie pe baza principiilor de raţionalitate economică, concentrarea capitalurilor şi apariţia primelor întreprinderi mari; dezvoltarea industriei a fost însoţită de dezvoltarea comerţului şi creditului;
  • structural, prin modificările pe care le-au adus în structura economiei naţionale a fiecărei

ţări.

Revoluţia industrială a avut consecinţe ce a marcat evoluţiile viitoare ale dezvoltării industriale, din care putem reţine câteva:

  • depăşirea ponderii agriculturii în PIB de către industrie;
  • sunt identificate mişcări ciclice (de scurtă durată: Juglar, de lungă durată: Kondratieff);
  • creşterea ponderii populaţiei care lucrează în industrie.

Astfel, H. G. Wells scria în „Istoria omenirii” următoarele: „Revoluţia în mecanică, procesul de descoperiri şi invenţii în mecanică a adus ceva nou în experienţa omenirii: revoluţia începuse, dar nimeni nu bănuia deocamdată care vor fi urmările ei sociale, politice, economice şi industriale. Pe de altă parte, ca majoritatea problemelor omenirii, revoluţia industrială a fost şi este tot mai mult transformată şi influenţată de schimbările continue ale condiţiilor de trai, provocate de revoluţia din mecanică. Revoluţia din mecanică a adus cu sine un mod de muncă cu totul nou. Forţa de muncă a lumii vechi era forţa omenească, totul depindea, în ultimă instanţă, de forţa motrice a muşchilor, de muşchii unor oameni neştiutori şi înrobiţi, precum şi de muşchii animalelor, forţa de tracţiune a boilor şi a cailor. Când trebuia ridicată o greutate, omul o ridica, când trebuia sfărâmată o stâncă, omul o sfărâma, când trebuia arat un ogor, omul şi boii îl arau. În locul vaporului cu aburi, romanii foloseau galera, la care vâsleau sclavii. În timpul primelor civilizaţii, o mare parte a omenirii era folosită la munca grea pur mecanică. La început, maşina pusă în funcţiune de forţa mecanică nu părea să promită eliberarea de munca abrutizantă. Un mare număr de bărbaţi era folosit la săparea canalelor, la construcţia de căi ferate sau la alte munci asemănătoare. Numărul minerilor creştea extraordinar. Mult mai puternic a fost însă procesul de continuă uşurare a muncii şi de creştere cantitativă a producţiei de mărfuri. În secolul al XIX-lea, noua stare de lucruri a devenit evidentă. Fiinţele umane nu mai erau necesare ca simplă forţă de muncă mecanică. Ceea ce putea realiza un om prin muncă pur mecanică, maşina executa mai bine şi mai repede...

Acest lucru era valabil atât pentru străvechea muncă din agricultură şi exploatări miniere, cât şi pentru cele mai noi procedee din metalurgie. Pentru arat, semănat şi secerat au fost inventate maşini care prestau munca a zeci de oameni. La baza civilizaţiei romane a stat munca ieftină a unor oameni oprimaţi, la baza civilizaţiei moderne stă munca mecanică ieftină. De o sută de ani încoace forţa mecanică devine tot mai ieftină, iar munca tot mai scumpă. Dacă timp de câteva decenii maşinile n-au fost încă folosite în exploatările miniere, aceasta s-a datorat numai faptului că a fost o perioadă când oamenii au fost mai ieftini decât maşinile.

Avem aici de-a face cu o schimbare de o importanţă hotărâtoare survenită în viaţa oamenilor. Principala strădanie a bogătaşului sau a stăpânului în vechile civilizaţii era de a poseda un număr cât mai mare de sclavi. In cursul secolului al XlX-lea, conducătorii inteligenţi şi-au dat din ce în ce mai bine seama de faptul că omul simplu trebuie să fie mai mult decât un simplu muncitor care efectuează munca grea. Era necesar ca el să fie instruit, chiar şi numai în vederea calificării pentru munca în industrie. El trebuia să priceapă ceea ce făcea”.

În acelaşi context, Pierre Mantoux scria în „La revolution industrielle au XVIII-e siecle”: „Marea industrie modernă a luat naştere în Anglia, în ultima treime a secolului al XVIII-lea. De la început, ea a luat un asemenea avânt şi a avut asemenea consecinţe, încât a putut fi comparată cu o revoluţie...

La baza întregului sistem al marii industrii se găseşte, pe lângă energia furnizată de maşini, o imensă acumulare de muncă omenească, în timp ce în vârful lui se ridică, strâns concentrată, o îngrămădire tot mai mare, formidabilă, de capitaluri. Producătorii se împart şi ei în două clase: una, care dă munca sa şi nu posedă nimic altceva, care îşi vinde munca braţelor şi timpul pe toată vieţii pentru un salariu; cealaltă, care posedă capitalul, căreia îi aparţin uzinele, materiile prime, maşinile şi îi revin profiturile şi beneficiile; în fruntea acestei din urmă clase stau marii conducători de întreprinderi, căpitanii de industrie, cum îi numea Carlyle, organizatorii, dominatorii, cuceritorii.

Din această diviziune s-a născut orânduirea socială.care formează un întreg tot atât de complet şi de coerent pe cât a putut fi orânduirea feudală în secolul al zecelea. Dar în timp ce aceasta din urmă a fost consecinţa necesităţilor militare şi a primejdiilor care ameninţau viaţa omenească în Europa, pradă unei anarhii barbare, orânduirea capitalistă provine dintr-un ansamblu de cauze pur economice, grupate în jurul elementului central, marea industrie...

In sfârşit, marea industrie a fost cea care a pus problema socială, în forma pe care o îmbracă ea în zilele noastre la toate popoarele de civilizaţie europeană. Creşterea simultană a numărului populaţiei şi a bogăţiei, fără ca de această bogăţie să profite, pare-se masa populaţiei, proporţional cu efortul depus pentru a o crea, opoziţia celor două clase dintre care una creşte, în timp ce cealaltă se îmbogăţeşte, dintre care prima nu este remunerată pentru munca ei necontenită decât în mod precar, în timp ce a doua se bucură de toate binefacerile unei civilizaţii rafinate, se manifestă concomitent pretutindeni şi pretutindeni determină acelaşi curent de idei şi pasiuni...

A existat deci în Anglia, încă de pe vremea Tudorilor, o dezvoltare spontană a capitalismului industrial, destul de puternică pentru ca mica producţie să se teamă că va fi absorbită sau distrusă. Se poate spune din această cauză, că marea industrie datează dinainte de secolul al XVI-lea? Nu, trebuie mai curând să recunoaştem că un lung şir de fapte, dintre care încercările lui Colbert nu constituie decât un episod, au anunţat şi pregătit de mult revoluţia industrială?.

Un singur cuvânt cuprinde şi caracterizează aceste fapte: manufactura. Il datorăm lui Karl Marx, care, în unele pagini ale marii sale lucrări teoretice, a făcut operă de istorie.

După Marx, evoluţia capitalismului modern a început în perioada Renaşterii şi a descoperirii Lumii Noi, când expansiunea bruscă a comerţului şi sporirea numerarului şi a bogăţiei au transformat viaţa economică a popoarelor occidentale. Dar evoluţia aceasta se împarte în două perioade: până la jumătatea secolului al XVIII-lea, producţia este supusă regimului de manufactură. Spre anul 1760, începe epoca marii industrii...

La sfârşitul secolului al XVIII-lea, apare un element nou, însă, maşinismul şi apariţia lui marchează o etapă în istoria economică a lumii .”

Sfârşitul secolului al XIX-lea cunoaşte o bulversare a industriilor prin utilizarea electricităţii, a petrolului, dezvoltarea chimiei etc., ceea ce a determinat creşterea producţiei din agricultură spre industrie şi un sector de activitate care s-a dovedit de la început eterogen: funcţionari, comercianţi, băncile etc. aceasta constituie începutul celei de-a doua revoluţii industriale.

Prima jumătate a secolului al XX-lea este marcată de dezvoltarea fără precedent a industriei, punându-se accent pe latura calitativă a activităţii de producţie.

Referindu-se la procesul de creare a societăţii mondiale a informaţiei, cu un impact deosebit asupra structurilor industriale, Bertrand Schneider, secretarul general al Clubului de la Roma, ziarului „Naţional”: ,„Apariţia bruscă şi rapidă în vieţile noastre a ordinatorului, a televiziunii, a sateliţilor şi a microcipurilor, combinaţia dintre ele sunt tot atâţia factori care ne bulversează existenţa. Aceste tehnologii modifică în profunzime modul nostru de a gândi, de a vorbi, de a munci, de a ne distra, precum şi relaţiile cu semenii noştri, tehnologiile informaţiei nu sunt numai un factor accelerator al mondializării; ele joacă un rol major, dar nu şi unic în cadrul acestei revoluţii mondiale.

Asistăm la apariţia, la scară mondială, a acestor noi interacţiuni care reunifică existenţele cetăţenilor planetei. Această creştere a interdependenţelor nu mai cunoaşte frontiere datorită abolirii obstacolelor ce ţineau de spaţiu şi timp. Nu numai economia s-a globalizat, dar chiar şi culturile ancestrale sunt date peste cap de fluxul de informaţii care asaltează spiritul uman datorită progreselor incredibile ale tehnicii.

Mondializarea nu este decât o manifestare, printre multe altele, ale unei transformări sociale care constituie o veritabile ruptură. Trăim în mijlocul unei adevărate metamorfoze a relaţiilor dintre oameni, în fapt, o reală mutaţie a civilizaţiei.

Trebuie să repet acum un adevăr fundamental: globalizarea nu înseamnă dominarea tuturor de către o singură ţară. Statele Unite au un avans de care suntem conştienţi în domeniul tehnologiilor informaţiei. Avem de învăţat de la ei, dar şi americanii trebuie să înţeleagă că, la rândul lor, au ce învăţa de la fiecare ţară de pe planeta noastră, oricât ar fi ea de mică. Intr-o lume care nu-şi poate găsi echilibrul decât dacă este cu adevărat multipolară, toate ţările sunt invitate la construirea acestei noi societăţi şi a locului care va reveni acestor noi tehnologii.

In haosul actual, lipsiţi de reperele care ne serveau drept referinţă, apar nenumărate noi probleme.

Vom fi oare actorii sau victimele acestei societăţi mondiale a informaţiei?

Care sunt condiţiile ce trebuie reunite pentru ca tehnologiile informaţiei să permită ca ţările în curs de dezvoltare să-şi recupereze întârzierea?

Informatizarea societăţii, ducând la dispariţia unor locuri de muncă, va fi oare în stare (şi în ce perioadă) să creeze locuri de muncă ce vor necesita specializări diferite şi la un nivel mai înalt?

Cum trebuie folosite tehnologiile pentru a permite un proces educaţional şi formarea de cadre mai bine adaptate la necesitatea de a fi mereu mai competenţi, asigurând indispensabila reînnoire a cunoştinţelor, oferind posibilitatea celor excluşi social să se integreze în societate?

Cum vor putea oare întreprinderile, mai ales cele mici şi mijlocii, să-şi asigure echipamentul necesar, pentru a fi în competiţia mondială?

Cum vor putea face din aceste tehnologii un mijloc de a reduce birocraţia şi de a introduce relaţiile mai normale între administraţie şi cetăţeni?

Cum să găsim un echilibru la participarea la spaţiile virtuale şi legăturile sociale şi coeziunea socială, acestea din urmă devenite atât de fragile şi totuşi atât de necesare pentru a putea trăi împreună?

De fapt, ne aflăm la începutul unui proces în care tehnologia însăşi nu încetează să se transforme, să se modernizeze, să devină din ce în ce mai performantă”.

Ceea ce a diferenţiat o revoluţie industrială de alta au fost modificarea surselor de energie utilizate, schimbarea mijloacelor de producţie, schimbarea structurii populaţiei active.