Pieţele de concurenţă imperfectă, se caracterizează prin absenţa atomicităţii ofertei şi a cererii, nu se mai găsesc decât un număr mic de ofertanţi şi uneori de solicitanţi sau cumpărători pe aceste pieţe unde se instaurează o stare de monopol  sau oligopol.

Mărimea întreprinderii este influenţată de structurile pieţelor pe care se schimbă bunurile şi serviciile. Din punct de vedere teoretic se disting două mari tipuri de piaţă, cea a concurenţei pure şi perfecte, existentă doar în teorie pentru că o mare parte din condiţiile de puritate şi perfecţiune sunt greu de îndeplinit în practică şi pieţele cu concurenţă imperfectă. În această ultimă categorie, distingem diferite pieţe dintre care cele mai cunoscute sunt: monopolul pur, monopsonul pur, diferite tipuri de concurenţă de tip oligopol sau oligopson şi, în sfârşit, pieţele contestabile. Cu excepţia pieţelor contestabile, diferitele structuri de piaţă sunt rezumate în tabelul 2.4.1:

Tabelul 2.4.1 Principalele tipuri de structuri de piaţă

                    Ofertă

 

Cerere

Unitate

Număr mic

Multitudine

 

Unitate

Monopol bilateral

Monopson contrariat

Monopson

Număr mic

Monopol contrariat

Oligopol bilateral

Oligopson

Multitudine

Monopol

Oligopol

Concurenţă pură şi perfectă

Monopolul

Un prim caz de concurenţă imperfectă se poate referi la poziţia de monopol a unui ofertant pe piaţă, întreprindere sau alt actor pe piaţă. Întreprinderea în poziţie de monopol este singurul vânzător în faţa unei multitudini de cumpărători cărora le vinde un produs sau un serviciu pentru care este singura producătoare şi pentru care nu există substituenţi sau preţul acestora nu îl face accesibil pentru mulţi solicitanţi.

În acest caz, cererea pieţei se confundă cu cererea adresată întreprinderii aflată în poziţie de monopol. Întreprinderea, ca singur ofertant, are libertatea de a fixa preţul şi deci de a determina cantitatea pe care o va oferi pe piaţă. Se demonstrează că întreprinderea în poziţie de monopol îşi maximizează profitul atunci când curba încasărilor marginale (Im) intersectează curba costului marginal (Cm).

Pe termen mediu şi lung întreprinderea monopolistă va trebui să găsească alte soluţii de păstrare a monopolului care să-i aducă şi profit, să se protejeze împotriva eventualilor noi veniţi şi va tinde în mod natural către maximizarea profiturilor totale Căutarea câştigurilor de productivitate prin introducerea progresului tehnic, avantajele date de economiile de  scară,  economiile de experienţă sunt doar câteva dintre soluţiile posibile.

Monopsonul

Atunci când întreprinderea este singurul cumpărător care se confruntă cu mai mulţi vânzători ai aceluiaşi produs omogen, ne regăsim în situaţie de monopson. Acesta a fost cazul societăţii Conel  pentru cumpărarea curentului electric produs în afara sa (Conelul beneficia de altfel şi de monopolul de distribuţie ceea ce îi conferea o poziţie forte vis a vis de furnizorii de curent electric pe de o parte şi respectiv de consumatorii de curent electric – sau clienţii săi pe de altă parte), sau al SNCFR pentru cumpărarea vagoanelor de cale ferată sau a şinei de cale ferată. Societatea Romgaz este susceptibilă că află în aceeaşi poziţie de monopson pentru cumpărarea gazului de la furnizorii de gaz, producători sau importatori în acest caz manifestându-se şi monopolul pentru distribuţie a gazului pe o anumită zonă. 

Entitatea aflată în poziţie de monopson, profitând de poziţia sa, va tinde în mod natural să impună preţuri de cumpărare foarte mici, la limita de jos a profitabilităţii producătorilor, încercând să îşi însuşească profitul întregii filiere şi exercitând permanent o presiune asupra preţurilor de cumpărare.

Oligopolul 

Oligopolul reuneşte câţiva producători sau ofertanţi în faţa unui mare număr de cumpărători. Este o formă de organizare foarte răspândită în numeroase sectoare puternic capitalizate, respectiv cele care utilizează niveluri ridicate de capital fix. Industria de automobile, industria de transporturi aeriene, companiile petroliere, industria audiovizualului, marea distribuţie sunt industrii cu tendinţe oligopolistice.

O situaţie de oligopol apare într-o ramură atunci când numărul întreprinderilor care vând este mic şi fiecare trebuie să ia în considerare comportamentele celorlalţi pentru a determina politica sa de preţ. Profiturile fiecărei întreprinderi nu depind numai de decizia sa ci şi de cea a  concurenţilor. În aceste condiţii în situaţie oligopolistică, întreprinderile caută să maximizeze profitul colectiv, fiecare întreprindere străduindu-se apoi să crească partea sa de piaţă în detrimentul concurenţilor săi. Există o varietate de situaţii mergând de la înţelegere (situaţie de cartel) de o parte, la confruntare directă prin preţ pe de altă parte. Între aceste două situaţii, există forme intermediare de coordonare cu efecte mai mult sau mai puţin bune pentru cei care formează oligopolul.

Teoria jocurilor permite înţelegerea strategiei fiecărui oligopol. Se recurge la joc în măsura în care deciziile raţionale sunt în mod necesar independente. Fiecare jucător încearcă să-şi maximizeze rezultatul dezvoltând o strategie pentru a-l atinge.

Se consideră două întreprinderi. Fiecare poate alege o strategie de producţie ridicată respectiv de producţie mică. În figura 2.4.3, cifrele indică profiturile fiecărei întreprinderi pentru fiecare din opţiunile pe care ea le face; ele sunt  în caractere ordinare pentru întreprinderea A şi în caractere îngroşate pentru întreprinderea B.

FIG. 2.4 3 Concurenţa de tip oligopol: între înţelegere şi confruntare directă

   

Producţia întreprinderii B

   
Ridicată
Slabă

Producţia

întreprinderii  A

Ridicată

1                   1

    3                 0

Slabă

0                   3

    2                 2

Dacă cele două întreprinderi adoptă o strategie de producţie ridicată, profitul oricăreia dintre întreprinderi este scăzut, egal cu 1 pentru fiecare participant. Când nivelul de producţie este scăzut, profitul creşte şi fiecare întreprindere are un profit mai mare, egal cu 2. Fiecare din cele două întreprinderi obţine rezultatul cel mai ridicat, egal cu 3 atunci când ea singură produce mult iar celălalt are o producţie mică. Producţia scăzută a celuilalt limitează volumul de ofertă şi menţine preţurile la un nivel ridicat. În acest caz întreprinderea cu o producţie slabă nu face profit fiind la limita rentabilităţii (profitul întreprinderii este egal cu zero).

Întreprinderea A, în cazul în care întreprinderea B alege un nivel ridicat de producţie, obţine cel mai bun rezultat alegând o producţie ridicată; profitul este 1 faţă de 0 dacă ea ar alege nivelul slab de producţie. Dacă întreprinderea B alege un nivel slab de producţie, A alege un nivel ridicat căci astfel profitul va fi de 3 faţă de profitul de 2 dacă alege un nivel slab de producţie. Întreprinderea A are o strategie dominantă în acel sector de activitate. În ambele cazuri prezentate, întreprinderea are interesul să aleagă o producţie ridicată.

Dacă întreprinderea A alege o producţie ridicată întreprinderea B are interesul să-şi crească producţia pentru a obţine un profit egal cu 1; dacă A adoptă o strategie de producţie slabă, B are interes să producă mult pentru a obţine profitul 3. Se constată că atunci când fiecare întreprindere alege să producă mult, profitul fiecăreia este  egal cu 1, în timp ce ele ar fi obţinut un rezultat mai bun (2 fiecare) dacă ele se înţelegeau pentru a fixa amândouă un nivel scăzut de producţie. Dar este dificil pentru fiecare dintre întreprinderi să aleagă să producă puţin. Dacă unul produce puţin, A de exemplu, B va produce mai mult şi va face un profit de 3. În loc să aibă fiecare profitul 2, unul va avea un profit de 3, celălalt un profit nul. În măsura în care A anticipează această reacţie, strategia sa va consta în a produce mai mult. Profitul pentru fiecare va fi deci egal cu 1.

Este relativ dificil de a pune în operă un cartel care să limiteze în mod durabil producţia căci înţelegerea riscă să fie foarte rapid repusă în cauză prin comportamentul unuia dintre participanţi, care sunt oricând tentaţi să producă mai mult pentru a-şi maximiza profitul. Numai un angajament prealabil al celor două părţi, specificând condiţiile în care vor produce (autolimitare) permite dezvoltarea unui joc cooperativ ce conduce la un rezultat optimal pentru cele două părţi, cu un profit de 2 pentru fiecare dintre jucători. Acest tip de înţelegere este ilegală în majoritatea ţărilor dezvoltate iar în România, Consiliul Concurenţei este autoritatea care are atribuţii în supravegherea pieţelor pentru formarea situaţiilor de tip oligopol şi lupta împotriva înţelegerilor de tip trust sau oligopol.

Un sector de activitate care se poate regăsi într-o situaţie de formare a unui potenţial oligopol, situaţie la care asistăm în zilele noastre în România, este marea distribuţie. Marea distribuţie câştigă din ce în ce mai mult teren în România, în martie 2008 se vorbeşte de 35-38% parte de piaţă din comerţul en detail şi cu siguranţă lucrurile nu se vor opri aici. Implantarea de noi hyper şi super magazine este în plină desfăşurare iar companiile naţionale sau multinaţionale care activează în marea distribuţie au planuri de implantare pentru următorii câţiva ani. În general, orientarea comerţului en detail spre zona super şi hiper magazine a avut efecte multiple în diferite sectoare de activitate. Printre efectele pozitive putem aminti: au fost create mii de locuri de muncă, a crescut preţul terenului la periferia marilor oraşe, zonele în care s-au implantat centrele comerciale au înflorit, au atras după sine şi venirea altor investitori, au reprezentat „bulgărele de zăpadă” care a declanşat dezvoltarea unei zone, s-a exercitat o presiune constantă pentru controlul preţurilor, obiectivul urmărit fiind maximizarea vânzărilor în primul rând pe termen scurt iar pe termen lung se are în vedere maximizarea profitului. Se poate adăuga la efectele pozitive faptul că o bună parte din comerţul en detail care înainte era făcut în zona „gri” a economiei poate chiar „la negru” a ieşit la suprafaţă regăsindu-se în contabilitatea naţională şi în creşterea produsului intern brut. Sunt voci care afirmă că o parte din creşterea economică susţinută a României din primul deceniu al mileniului trei se datorează şi „albirii” comerţului en detail prin dezvoltarea lanţurilor de mari magazine.

La capitolul efecte negative putem cita: dispariţia a mii de locuri de muncă prin „uciderea” micilor afaceri, relocarea comerţului din zonele tradiţionale către noile centre comerciale cu toate consecinţele negative datorate acestui fapt pentru zonele comerciale tradiţionale, noile zone comerciale au devenit inaccesibile pentru afacerile de mică anvergură datorită creşterii preţului pământului, concentrarea comerţului en detail în câteva lanţuri de mari magazine şi manifestarea tendinţei de orientare spre oligopol, repatrierea profiturilor din marea distribuţie către ţările de origine ale companiilor multinaţionale.

Oligopsonul

Atunci când sunt numai câţiva cumpărători în faţa unei multitudini de vânzători, suntem în situaţie de oligopson. Acesta este cazul, de exemplu, centralelor de cumpărare pentru marile magazine, fabricile de zahăr pentru sfecla de zahăr, colectorii de lapte pentru lapte, (în general cumpărătorii de produse agricole faţă de producătorii acestora). În aceeaşi situaţie de relativ monopson regional sau eventual oligopson ne regăsim cu cumpărarea sau depozitarea cerealelor în anumite zone din ţară. Pe o regiune dată nu există decât un singur sau un număr restrâns de potenţiali cumpărători de produse agricole (cereale şi oleaginoase în special) sau depozitari care pot impune preţul de cumpărare producătorilor cu consecinţe negative asupra profiturilor acestora întrucât vor exercita o presiune continuă pentru a obţine preţuri scăzute.

Marile magazine se află în poziţie de oligopson faţă de furnizorii lor iar prin faptul că achiziţionează mărfurile prin centrale de cumpărare (demers de altfel justificat pentru reducerea costurilor de achiziţie) îşi întăresc această poziţie şi îşi măresc puterea de negociere în faţa furnizorilor.

Producătorii agricoli în general sunt mici ca dimensiune, au putere de negociere mică, iar dacă nu se unesc pentru a-şi mări puterea, le va fi greu să se impună.

Monopolul bilateral

Monopolul bilateral este situaţia unui vânzător unic în faţa unui cumpărător unic, un producător de cuve pentru centralele nucleare faţă de Nuclear Electrica Cernavodă sau sindicatul angajaţilor faţă de sindicatul patronilor.

Pieţele contestabile

Definiţie. Teoria pieţelor contestabile este recentă. Ea s-a dezvoltat în Statele Unite în paralel cu dezvoltarea, în anii 70, a politicilor de liberalizare a anumitor activităţi ca transporturile aeriene sau telecomunicaţiile. O piaţă este contestabilă atunci când intrarea şi ieşirea sunt libere şi nu există mici bariere la intrare (de exemplu un nivel ridicat al investiţiilor iniţiale) nici costuri irecuperabile (cele pe care nu le putem recupera când se părăseşte o industrie). De exemplu, este posibil, odată cu dereglementarea transporturilor aeriene, de a intra pe această piaţă cu un cost de intrare slab (închirierea avioanelor, negocierea dreptului de decolare şi de aterizare) şi de ieşire (rezilierea contractelor de închiriere, a celor de muncă). În aceste condiţii, orice întreprindere, poate să intre pe această piaţă sau să o părăsească foarte rapid. Piaţa este la echilibru, sau sustenabilă când cea mai mare parte a condiţiilor de echilibru ale concurenţei pure şi perfecte sunt îndeplinite. Singura ipoteză care dispare aici este cea a atomicităţii ofertei, o întreprindere oligopolistică putând să intre pe piaţă. În aceste condiţii, cu cât ieşirea va fi mai uşoară – adică ea nu va antrena pierderi semnificative – cu atât piaţa va fi cunoscută drept contestabilă.

Consecinţe. Contestabilitatea unei pieţe produce consecinţe asupra strategiei întreprinderilor care au o poziţie de monopol sau oligopol: în fapt, intrarea unui concurent poate avea ca efect creşterea volumului producţiei, scăderea preţurilor şi deci a profiturilor. În aceste condiţii, faţă de ameninţarea care o constituie intrarea eventuală a unei întreprinderi concurente, întreprinderea instalată poate fi constrânsă să crească nivelul producţiei sale şi să caute un profit care să acopere cu puţin costurile de producţie, ca pe o piaţă concurenţială. Această teorie are o implicaţie importantă: efectele aşteptate de la concurenţa pură şi perfectă nu depind de numărul de concurenţi pe piaţă ci de condiţiile concurenţei, ceea ce trebuie să conducă guvernanţii să păstreze condiţiile ce o fac contestabilă, mai ales facilitând condiţiile de intrare pe piaţă prin punerea în aplicare a politicilor de liberalizare. Trebuie notat că, totuşi această teorie nu este aplicabilă în industriile cu nivel ridicat al investiţiilor iniţiale, adesea irecuperabil în caz de ieşire de pe piaţă, ca în industria siderurgică, de exemplu.