Preţul se defineşte ca valoarea de schimb a bunurilor şi a serviciilor pe piaţă (Dictionaire d’économie – C.D. Echaudemaison). În accepţiunea generală a cuvântului, preţul se referă la suma de bani pe care o plăteşte cineva pentru a intra în posesia unei unităţi de produs sau suma pe care o primeşte pentru a ceda posesia unei unităţi de produs. Dacă ne referim la servicii, similarul preţului este tariful: el reprezintă suma plătită pentru a beneficia de un serviciu sau suma încasată sau pentru a oferi un serviciu. Preţul este expresia bănească a valorii bunurilor sau serviciilor iar în ceea ce priveşte  categoria economică preţ, aceasta a apărut odată cu introducerea monedei sau a banilor ca element de mijlocire a schimburilor şi de tezaurizarea a valorilor.

În prezent, noţiunea de preţ nu se limitează numai la bunuri sau servicii ci şi-a extins sfera la care se referă putând vorbi în egală măsură de preţul capitalului (de obicei dobânda pentru capitalul împrumutat dar şi dividendele pentru capitalul sub formă de acţiuni sau primele la obligaţiuni), preţul forţei de muncă (salariul orar ca element care stabileşte preţul real), preţul concesiunilor, preţul acţiunilor sau al obligaţiunilor etc.

Ca mărime preţul se stabileşte în strânsă corelaţie cu etalonul în care se măsoară respectiv cu moneda şi de asemenea cu valoarea mărfurilor la care se referă. Relaţia dintre monedă şi preţ este invers proporţională: cu cât valoarea monedei este mai mică (cursul de schimb în raport cu alte monede este mai mic sau acoperirea ei în metal preţios este mai mică) cu atât preţul este mai mare.

Devalorizarea monedei duce la mărirea preţurilor cu efect direct asupra deteriorării nivelului de viaţă al consumatorilor. Deprecierea sau aprecierea unei monede (valute) în raport cu altă monedă (valută) reprezintă un important instrument de politică monetară cu efecte asupra schimburilor comerciale dintre state şi nu de puţine ori se apelează la acest instrument pentru echilibrarea balanţei comerciale. Astfel, un stat care îşi depreciază moneda în raport cu o altă monedă poate urmări “ieftinirea” produselor naţionale la export, ceea ce încurajează exporturile către terţe ţari şi descurajează importurile din acele ţari. Prin raţionament similar, aprecierea monedei naţionale în raport cu moneda altor state duce la “ieftinirea” importurilor din ţările respective şi “scumpirea” exporturilor către aceste state. În cel de al doilea caz efectul este de descurajare a exporturilor şi de încurajare a importurilor.

Deprecierea monedei are efecte directe şi asupra masei monetare provocând mărirea masei monetare în circulaţie ajungându-se în acest mod la scăderea puterii de cumpărare; la nivelul întreprinderilor, instabilitatea monetară complică şi mai mult planificarea activităţilor, mai ales a acelora pe termen lung, prin introducerea unui element de risc suplimentar care este riscul monetar. În mod indirect instabilitatea monetară are efect şi asupra investiţiilor. În situaţiile de instabilitate monetară, capitalul se dirijează către valorile sigure (aur, proprietăţi imobiliare, bunuri de folosinţă îndelungată), se comprimă investiţiile productive (valoarea globală a lor) şi chiar şi pentru investiţiile care încă se mai fac, se micşorează orizontul de timp în care investitorul doreşte să-şi recupereze investiţia fiind preferate investiţiile care se recuperează cât mai repede (pragul de rentabilitate considerat în timp sau termenul de recuperare este scurt). Un alt element care afectează investiţiile în perioadele de instabilitate monetară este rentabilitatea aşteptată a investiţiei. Datorită instabilităţii monetare, disponibilitatea de a accepta alte categorii de risc scade dacă acceptăm ipoteza potrivit căreia disponibilitatea totală privind toate categoriile de risc este relativ constantă. În consecinţă, vor fi favorizate doar investiţiile cu o rentabilitate mare şi foarte mare şi vor fi refuzate investiţiile cu rentabilitate medie sau submedie chiar dacă acestea, în condiţii de stabilitate monetară sunt investiţii rentabile.

Indiferent de moneda în care se măsoară, tendinţa generală a preţurilor este de creştere pe termen mediu şi lung iar ritmul de creştere este mai lent sau mai accelerat fiind în strânsă relaţie cu inflaţia înregistrată pentru moneda respectivă. Adoptarea unei politici monetare cu o monedă al cărui curs este fluctuant este numai la îndemâna statelor cu o economie dezvoltată, stabilă şi/sau cu rezerve de aur. Statele cu economie în tranziţie sau care traversează perioade de criză economică sunt nevoite să adopte o politică monetară inflaţionistă care are ca efect principal o creştere continuă a preţurilor. Ritmul de creştere a preţurilor este dependent de mai mulţi factori dintre care amintim doar câţiva: cursul de schimb, balanţa comercială, preţul inputurilor cu utilizare generală (petrol, energie, materii prime, produse agricole), conjunctura economică, gradul de dependenţă economică, gardul de deschidere economică, capacitatea de a răspunde provocărilor sau supleţea economiei, etc.

Cel de al doilea element de determinare a mărimii preţurilor, valoarea produsului sau serviciului se află în relaţie direct proporţională cu preţul. Cu cât valoarea produsului sau serviciului este mai mare cu atât preţul este mai mare. În ceea ce priveşte baza sau factorii de formare a valorii, în istoria ştiinţelor economice s-au dezvoltat mai multe curente sau teorii: teoria valorii muncă, teoria utilităţii marginale, teoria obiectivă, teoria subiectivă.

Dacă ne gândim la tipologia preţurilor se mai întâlnesc şi alte noţiuni precum:

  • Preţul relativ - reprezintă valoarea de schimb a unei mărfi A în raport cu marfa B sau, invers, cantitatea de marfă B care se schimbă contra unei unităţi din marfa A. Preţul relativ este prima categorie de preţ care a apărut în istorie fiind preţul care a fost folosit pentru primele schimburi de produse. Preţul relativ este preţul folosit în schimburile de tip troc sau barter. Expresia „plin pe plin” utilizată în schimburile de produse în mediul rural putând fi tradusă ca „un plin de cereale contra unui plin de mere sau cartofi” aparţine schimburilor de tip troc. În economiile moderne, de piaţă, bunurile sunt vândute sau cumpărate pe bani. În acest caz, preţul apare ca expresia monetară a valorii de schimb a bunurilor iar când obiectul schimbului îl formează un serviciu, valoarea de schimb sau de tranzacţionare a acestuia este tariful.

Legat de preţul relativ este interesant de urmărit maniera în care evoluează preţul relativ în timp între anumite produse şi cum intervine de multe ori aşa numita foarfece a preţurilor (evoluţia preţului petrolului faţă de preţul grâului poate fi un exemplu).

  • Preţul real se calculează prin raportarea preţului nominal de la un moment dat la preţul unui bun, al unui serviciu sau al unui venit ales ca etalon. Cel mai frecvent etalon este salariul oral sau salariul zilnic. De exemplu, preţul nominal al unui calculator portabil este de 3000 UM şi pentru un salariu mediu zilnic de 60 UM, preţul real este de 3000 / 60 = 50 zile salariu. Preţul real este folosit atunci când se compar două economii: în economia ţării X este necesar să se muncească 50 de zile pentru a cumpăra un calculator portabil pe când în economia ţării Y sunt necesare doar 30 de zile muncă pentru a cumpăra acelaşi produs. De asemenea, preţul real serveşte pentru a identifica avantajele comparative pe care le au diferite economii.

În funcţie de momentul de manifestare preţurile pot fi:

  • Preţul nominal sau preţul curent reprezintă preţul monetar înscris, observat (înregistrat) la un loc şi la o dată anume. Imediat ce se doreşte compararea preţurilor la date diferite se pune problema deprecierii unităţii monetare datorată inflaţiei: un leu 2008 nu mai are aceeaşi valoare ca un leu 2000. Pentru a depăşi această problemă, se folosesc tehnici de actualizare a valorilor care trebuiesc comparate. Astfel, prin actualizare, valoarea actuală Va se multiplică dacă valoarea iniţială Vi s-a manifestat în trecut faţă de momentul de referinţă: Va = Vi ( 1 +i)t       unde:         i = rata de actualizare pe perioadă;t =  numărul de perioade pentru care se face actualizarea;

Atunci când valoarea iniţială urmează să se manifeste în viitor faţă de momentul de referinţă, valoarea actuală se demultiplică: Va = Vi / ( 1 +i)t   

Prin actualizare, practic sunt „transportate” în timp valorile pe care dorim să le actualizăm pentru a putea compara valori comparabile, admiţând anumite ipoteze legate de rata de actualizare. Tehnica actualizării este utilizată mai ales în calculele de eficienţă a investiţiilor atunci când se calculează Valoarea actuală netă VAN, Indicele de rentabilitate IR, Termenul de recuperare TR şi Rata internă de rentabilitate RIR.

Preţul nominal sau preţul curent are aceeaşi semnificaţie cu preţul en detail sau preţul cu amănuntul şi reprezintă preţul plătit de consumatorul final pentru a achiziţiona o unitate de produs sau serviciu.

Prin contrast, preţul en gros sau cu ridicata este preţul plătit de cumpărătorul intermediar atunci când se cumpără o cantitate mai mare de produse în vederea revânzării sau comercializăriii en detail.

  • Preţul constant reprezintă preţul exprimat în monedă constantă, de exemplu, preţul de referinţă al unui an sau al unei perioade de bază. Preţurile constante servesc la calcularea indicatorilor valorici privind dezvoltarea economiei unei ţări pe o perioadă mai lungă (5-10 ani) şi de asemenea, cu ajutorul preţurilor constante se fac comparaţiile în timp.
  • Preţul la termen este preţul stabilit în avans pentru livrarea mărfii la o dată ulterioară. Preţul la termen se stabileşte în cadrul tranzacţiilor la termen, pe aşa-numitele pieţe futures sau pieţe la termen. Există două tipuri de contracte la termen: forward şi futures şi fiecare dintre acestea duc la formarea unor preţuri specifice. Contractul forward reprezintă un acord între vânzător şi cumpărător de a livra o marfă, valută sau activ financiar (obligaţiuni sau acţiuni în special) la o dată viitoare şi la un preţ stabilit în momentul încheierii contactului. Contactul forward este ferm, nu este în mod necesar încheiat în cadrul bursei şi este caracterizat prin obiect, preţul forward şi termenul de scadenţă. De asemenea, contractele forward se execută la scadenţă prin livrarea mărfii respectiv plata acesteia.

Contactele futures se deosebesc de contactele forward prin faptul că se încheie în cadrul burselor, prin mecanisme de tranzacţionare specifice, se referă la un produs, valută, activ financiar standardizat atât din punct de vedere calitativ cât şi cantitativ (cantităţile sunt standardizate), valoarea sa se actualizează zilnic pe baza diferenţelor dintre preţul curent al zilei şi preţul zilei precedente, poate fi executat la scadenţă sau lichidat în bursă (cumpărătorul îşi poate ceda opţiunea de cumpărare iar vânzătorul îşi poate transfera sau transmite opţiunea de vânzare).

  • Preţ flat sau preţ net. Preţul flat este preţul la care se negociază cerealele pe piaţa internaţională. Preţul flat este similar cu preţul net şi reprezintă suma plătită în momentul livrării mărfii cu standardul corespunzător in totalitate cu preţul stabilit. În Franţa, operatorii negociază indiferent de momentul negocierii, preţuri de bază luna iulie. La acestea se vor adăuga majorări comerciale lunare, în funcţie de luna livrării pentru a forma preţul flat. Majorările comerciale sunt stabilite anterior de organismul de reglementare a pieţei (ONIC – Office national Interprofessionnel des Céréales) şi sunt menite să remunereze finanţarea stocurilor şi costul stocării propriu zise pe perioada de o lună, ulterioară recoltării; majorările comerciale pot fi aplicate pe luni întregi sau pe fracţii de jumătate de lună în funcţie de data stabilită a livrării. De exemplu, dacă se convine prin negociere în luna august la un preţ bază luna iulie de 135,3 euro/tonă pentru livrarea a 1000 tone grâu de un anumit standard în a doua jumătate a lunii octombrie admiţând că majorarea comercială lunară este de 0,95 euro/tonă, la livrarea mărfii la sfârşitul lunii octombrie se va plăti preţul flat sau preţul net de: 135,3 + 0,95 . 3 = 138,15 euro/tonă.

În funcţie de locul de livrare preţurile pot fi:

  • Preţuri franco depozitul furnizorului …. – marfa se livrează de la depozitul indicat al furnizorului unde se regăseşte iar clientul sau cumpărătorul suportă cheltuielile legate de încărcarea, manipularea, transportul şi asigurarea mărfii de la depozitul furnizorului la locul de destinaţie;
  • Preţuri franco staţia de expediţie…. – cheltuielile legate de încărcarea şi transportul mărfii până la staţia de expediţie (gară sau port) indicată sunt în sarcina furnizorului iar cumpărătorul suportă restul cheltuielilor de încărcare, transport, manipulare, asigurare;
  • Preţuri franco destinaţie – marfa este livrată cumpărătorului şi toate cheltuielile de manipulare, încărcare, transport şi asigurare cad în sarcina furnizorului;
  • Preţuri franco frontiera română (mai rar) cheltuielile de transport până la frontiera română sunt suportate de cel care livrează marfa: partea română în cazul exporturilor din România sau partea străină în cazul importurilor în România;

În comerţul internaţional se practică preţurile externe care la rândul lor pot fi:

  • Preţuri CIF – (de la iniţialele cuvintelor englezeşti cost, insurance, freight – cost, asigurare, navlu); în acest caz preţul cuprinde cheltuielile de transport, asigurare şi navlu până la portul de destinaţie;
  • Preţuri FOB – (de la iniţialele cuvintelor englezeşti free on board – liber la bord); în această situaţie, în preţurile mărfurilor sunt incluse cheltuielile legate de transportul până la portul de livrare şi încărcare a mărfii în vapor, clientul suportând toate cheltuielile din momentul în care mărfurile sunt încărcate la bordul navei.
  • Preţuri CIP- (de la iniţialele cuvintelor englezeşti cost, insurance paid to… - cost şi asigurare plătit până la … ). Preţul CIP reprezintă preţul fără a include taxele aferente vânzării către consumatorul final – de regulă fără taxe vamale şi fără taxa pe valoarea adăugată.
  • Preţuri DDP (de la iniţialele cuvintelor englezeşti duty delivered paid to… - toate taxele plătite până la … ). Preţul DDP reprezintă preţul care include toate taxele aferente vânzării către consumatorul final, (taxe vamale, taxa pe valoarea adăugată…)

Produsul agricol care pleacă de la fermă pentru a ajunge la procesatorul intern sau pentru a fi exportat unui procesator extern, trece în circuitul său, prin mai multe preţuri reprezentate în mod schematic în figura 2.1. Cele două segmente de dreaptă reprezintă preţurile produselor agricole din intern cât şi a celor care vin de pe terţe pieţe

Zona de dublură a celor două segmente de dreaptă este zona în care se va manifesta concurenţa prin preţ între produsele cu provenienţă diferită.

Valoarea de schimb a mărfurilor (preţul nominal, preţul la un moment dat şi într-un loc anume) se stabileşte în raportul liber dintre ofertă şi cerere iar agenţii economici, atât ofertanţii cât şi solicitanţii, în funcţie de cât de bine cunosc regulile jocului şi cât de iscusit folosesc aceste cunoştinţe, dispar de pe piaţă dacă nu corespund unor cerinţe minime de gestiune, reuşesc să supravieţuiască pe termen scurt şi eventual să-şi revină pe termen lung fie ajung să îşi asigure câştiguri care vor duce pe termen mediu şi lung la prosperitate şi expansiunea afacerii. Aşa cum s-a mai arătat deja, preţul se formează ca urmare a realizării schimbului de mărfuri pe piaţă şi este strâns legat de procesul de vânzare - cumpărare. Pentru ca piaţa însăşi să existe este necesară îndeplinirea  simultană a următoarelor condiţii:

  • existenţa unui număr important de agenţi economici care acţionează liber pe piaţă, independenţi unii faţă de alţii;
  • existenţa legăturilor directe de schimb, de vânzare - cumpărare între aceşti agenţi economici, cu un număr semnificativ de schimburi comerciale, fără intermediari sau dacă aceştia se interpun să o facă strict pe baze comerciale;
  • stabilirea preţului de manieră liberă, în strânsă legătură cu raportul dintre ofertă şi cerere, în cadrul negocierilor sau direct pe piaţă;
  • manifestarea concurenţei economice loiale care este liberul arbitru (mâna invizibilă a pieţei).

În economia de piaţă liberă, agenţii economici sunt în majoritatea lor în proprietate privată şi utilizează atât  elemente de piaţă cât şi elemente de planificare prin îndeplinirea funcţiei conducerii de previziune planificare care este esenţială din acest punct de vedere. Întreprinderea îşi elaborează planul de producţie pe baza propriilor previziuni şi analize, îşi stabileşte preţurile de ofertă în funcţie de obiectivele vizate şi de propriile calcule, îşi stabileşte costurile ţintă şi urmăreşte cu încrâncenare să se încadreze în ele, stabileşte nivelul de producţie pentru a atinge pragul de rentabilitate (toate acestea ca elemente de planificare) dar gestionează liber resursele proprii (capitalul, forţa de muncă), hotărăşte care anume sursă de capital va fi utilizată cu prioritate (credite, emisiune de obligaţiuni sau de acţiuni),  adoptă decizii privind extinderea sau comprimarea activităţii, lansarea unui produs, intrarea pe o piaţă sau într-un sector de activitate, ieşirea de o piaţă sau chiar încetarea activităţii.

În economia de piaţă, autoritatea centrală care este statul, direct sau prin intermediul autorităţilor regionale şi al celor locale poate interveni în viaţa întreprinderii prin nivelul taxelor şi al impozitelor, prin diferite reglementări care urmăresc încurajarea unui sector de activitate sau dezvoltarea anumitor tipuri de activităţi, crearea de noi locuri de muncă, crearea de anumite tipuri de întreprindere sau pur şi simplu de întreprinderi noi, încurajarea exporturilor sau descurajarea importurilor prin politica comercială practicată sau prin politica monetară, uneori prin introducerea unor bariere netarifare etc. Politica fiscală, politica comercială şi politica monetară sunt însă principalele mijloace prin care autorităţile centrale sau locale intervin în viaţa întreprinderilor în economiile de piaţă.

În economia planificată, agenţii economici sunt în proprietatea statului sau în proprietatea comunităţii locale, răspund direct cerinţelor planului unic la rândul său stabilit din birou, marja lor de acţiune  este mult limitată, relaţiile dintre întreprinderi sunt impuse de la centru şi sunt relativ stabile, rigide, în orice caz puţin flexibile, libertatea de acţiune a conducerii întreprinderii este mult diminuată, mâna invizibilă a pieţei nu mai acţionează, întreprinderile sunt prinse în capcană în cadrul legăturilor clienţi - furnizori  iar acest tip de relaţii conduc pe termen mediu şi lung la rigidizarea, la anchilozarea economiei în general. Cointeresarea întreprinderii şi a personalului acesteia dispar în mod treptat, preţul nu mai este stabilit pe piaţă ci este stabilit fie la nivelul producătorului fie la nivel centralizat, în mod birocratic pe baza unor calcule normative care nu mai au nici o legătură cu piaţa. Adesea se ajunge în situaţia când preţul nu mai este acoperitor faţă de costurile de producţie (care nu sunt competitive dar nu există nici interesul muncitorilor şi nici al întreprinderilor de a le face competitive), agentul economic devine falimentar iar prin extensia situaţiei, economia întreagă devine falimentară.