Teoria valorii muncă a fost emisă şi elaborată de reprezentanţii economiei politice engleze: William Pety, Adam Smith, David Ricardo. Cu toate că în detalii intervin deosebiri, în opinia acestora, valoarea mărfurilor şi serviciilor este dată de două elemente: raritatea şi cantitatea de muncă. De asemenea, utilitatea este considerată esenţială pentru a se manifesta valoarea de schimb a mărfurilor sau serviciilor. Deosebirile constau în faptul că pentru Adam Smith valoarea este egală cu cantitatea de muncă pe care mărfurile sau serviciile o pot cumpăra sau comanda (“valoarea muncă comandată”); pentru David Ricardo, valoarea este egală cu cantitatea de muncă încorporată în respectivele mărfuri sau servicii (“valoarea muncă încorporată”).

Teoria valorii muncă a fost preluată şi de Karl Marx care a absolutizat contribuţia muncii abstracte, omogene, nediferenţiate, socialmente recunoscute ca necesară. Din punct de vedere calitativ valoarea mărfurilor sau serviciilor nu conţine decât muncă omenească iar din punct de vedere calitativ valoarea este dată de timpul de muncă socialmente necesar. Prin teoria sa, Karl Marx neagă contribuţia utilităţii la determinarea valorii mărfurilor sau serviciilor, utilitatea fiind doar o premiză necesară manifestării valorii şi considerând apriori că se realizează o marfă utilă. Singura măsură reală a valorii este considerată munca, acesta constituind şi preţul real iar suma de bani este preţul nominal al mărfii.

Şcoala economică contemporană privilegiază teoria utilităţii marginale.

Teoria utilităţii marginale privilegiată de şcoala economică contemporană, a fost emisă de reprezentanţii scolii neoclasice (C. Menger, W. Jevons, L. Walras) şi este ulterioară teoriei valorii muncă. Conform acestei teorii valoarea mărfurilor sau serviciilor este dată de utilitatea lor marginală, de raritate şi de preferinţele individuale. În fundamentarea teoriei lor, reprezentanţii şcolii neoclasice pornesc de la întrebarea următoare: dacă valoarea unui bun este dată doar de muncă, de ce două bunuri care au încorporată aceeaşi cantitate de muncă nu au aceeaşi valoare? Există mai multe origini posibile ale utilităţii mărfurilor sau serviciilor. Astfel, utilitatea poate să-şi afle originea în proprietăţile obiective ale bunurilor: grâul este folosit pentru obţinerea pâinii, lemnul pentru mobilă, cărbunele pentru încălzit, etc. De asemenea, utilitatea poate să fie dată de relaţia dintre un individ şi respectivul lucru: în această situaţie utilitatea are o origine de natură subiectivă individul considerând că respectivul lucru satisface nevoia pe care o resimte.

Teoria utilităţii marginale are la bază principiul utilităţii marginale descrescătoare. Acest principiu a fost enunţat de Bernouilli în 1738 şi poate fi rezumat astfel: dacă se consumă cantităţi succesive din acelaşi produs, utilitatea ultimei unităţi consumate respectiv utilitatea marginală este inferioară utilităţii unităţii precedente.

După această teorie, valoarea unei mărfi este dată exclusiv de utilitatea marginală şi de raritatea acesteia. Stabilirea preţului se supune acţiunii legii cererii şi a ofertei: cererea este o funcţie de utilitate iar oferta este o funcţie de raritate. Conform acestei teorii, utilitatea este principalul factor de determinare a valorii bunurilor iar producţia trebuie să se subordoneze obiectivului de satisfacere a nevoilor umane. Rolul muncii în determinarea valorii bunurilor este egal cu al celorlalţi factori de producţie (capital, cunoaştere, experienţă, resurse naturale etc.). Valoarea unei mărfi este proporţională cu utilitatea marginală a acesteia: cu cât acesta este mai mare, cu atât valoarea este mai mare.

Alţi economişti vorbesc de teoria obiectivă şi teoria subiectivă în determinarea valorii mărfurilor. Prin prisma teoriei obiective, valoarea este dată de munca încorporată în marfă dar şi de utilitatea mărfii. Cantitatea de muncă încorporată în marfă se referă la munca recunoscută de societate şi nu la cantitatea de muncă efectiv consumată. Utilitatea se referă la satisfacţia pe care o obţine consumatorul în funcţie de însuşirile produsului, de cantitatea şi de calităţile acestuia dar şi de nevoile efective ale consumatorului ca şi de dorinţele acestuia care la rândul lor sunt determinate de tradiţii, educaţie, modă, statut social, etc. Utilitatea este condiţia necesară a recunoaşterii valorii dar nu constituie măsura ei.

În procesul de schimb, intervine valoarea de schimb a mărfurilor care este dată atât de munca consumată pentru obţinerea mărfurilor cât şi de performanţele mărfii (sub aspectul caracteristicilor), de importanţa şi de raritatea acestora.

Conform teoriei obiective, munca este singura măsură reală care serveşte la aprecierea şi compararea valorii mărfurilor. Munca constituie preţul natural sau real al mărfii. Cantitatea de bani, de monedă care o măsoară la un moment dat defineşte preţul nominal al mărfii. Această teorie reia conceptele teoriei valorii muncă.

După teoria subiectivă a valorii, valoarea mărfii este apreciată sau este estimată de individ în funcţie de aptitudinile bunurilor şi/sau a serviciilor de a satisface nevoile consumatorului, calitatea şi raritatea acestora, dificultăţile de procurare a acestora.

Susţinătorii teoriei obiective se află pe poziţia ofertanţilor, în timp ce cumpărătorii sunt susţinători ai teoriei subiective. În realitate, fiecare dintre participanţii la un schimb pe piaţă sunt atât ofertanţi cât şi solicitanţi în acelaşi timp. Această afirmaţie este corectă dacă se consideră moneda ca o marfă. Ofertanţii  unui produs sau ai unui serviciu particular sunt în acelaşi timp solicitanţi de monedă. În mod analogic, solicitanţii unei mărfi sau serviciu sunt ofertanţi de monedă. Iată deci că din acest punct de vedere există o identitate de statut între participanţii la un schimb.