ACŢIUNILE

 

Acţiunea este un instrument financiar negociabil şi transferabil ce reprezintă o fracţiune din capitalul social al emitentului. Aceasta conferă deţinătorului dreptul de proprietate asupra unei părţi din paţrimoniul emitentului.

Din definiţia precizată anterior rezultă că acţiunea are următoarele caracteristici:

  • este un titlu fin negociabil şi transferabil, permiţându-i deţinătorului să-l transforme în lichidităţi (bani) atunci când doreşte acest lucru;
  • este o fracţiune din capitalul social al emitentului. Această caracteristică îi conferă deţinătorului statutul de acţionar şi implicit dreptul de proprietate asupra unei părţi din patrimoniul emitentului;
  • este indivizibilă, ceea ce înseamnă că un deţinător de acţiuni nu poate vinde jumătate sau o fracţiune din aceasta. Cu toate acestea legislaţia permite divizarea, splitarea acţiunilor de către emitent, prin hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor. De regulă acest lucru se realizează pentru creşterea lichidităţii acţiunilor ajunse la un curs de piaţă ridicat.

 

Tipologia acţiunilor

 

            După forma de prezentare acţiunile pot fi:

  • materializate – acestea iau forma unor hârtii de valoare.
  • dematerializate – se prezintă sub forma unor înscrisuri în cont pe suport de hârtie sau mai nou pe suport magnetic. Deţinătorul acţiunilor respective probează posesia acestora printr-un extras de cont eliberat de un registru al acţionarilor special autorizat sau de către emitent.

 

 

După modelul de identificare a posesorului:

  • nominative – precizează numele şi datele de identificare ale posesorului. Pot să fie materializate sau dematerializate;
  • la purtător – proprietatea asupra lor se dovedeşte prin posesie. Acestea pot să fie numai materializate.

 

La început toate acţiunile au fost nominative, materializate. Acestea aveau însă un mare dezavantaj legat de costul de emisiune şi tranzacţionare. Odată cu dezvoltarea burselor şi creşterea volumului tranzacţiilor au început să se emită acţiuni la purtător, materializate, reducându-se astfel substanţial costul de emisiune şi de tranzacţionare. Totuşi, acestea aveau un mare dezavantaj legat de riscul pierderii, distrugerii sau furtului. De aceea, în prezent, marea majoritate a acţiunilor sunt nominative, dematerializate. Costul de tranzacţionare şi emisiune al acestora este minim deoarece presupune doar schimbarea în registrul acţionarilor a datelor de identificare a proprietarului. De asemenea, se reduce sau chiar se elimină riscul de distrugere, pierdere şi furt.

 

În funcţie de stadiul ocupat în cadrul ciclului de viaţă, acţiunile comune pot fi:

  • acţiuni autorizate – reprezintă numărul total de acţiuni pe care le poate emite un emitent. Prin hotărârea Adunării Generale a Acţionarilor acest număr se poate majora. În prezent marea majoritate a societăţilor din ţara noastră nu mai precizează în actele constitutive numărul acţiunilor autorizate;
  • acţiuni neemise – reprezintă acţiunile care pot fi emise de societate până la epuizarea acţiunilor autorizate. Reprezintă „rezerva” de acţiuni a firmei, cu care se poate majora capitalul social;
  • acţiuni puse în vânzare – reprezintă acţiunile emise de societate, dar care nu au intrat în posesia investitorilor şi pentru care nu se plătesc dividende;
  • acţiuni aflate în circulaţie – sunt cele emise şi subscrise de acţionari (au intrat în posesia investitorilor), pentru care emitentul plăteşte dividende;
  • acţiunile de trezorerie – sunt cele răscumpărate de către emitent de pe piaţă. Pentru acestea nu se mai plătesc dividende.

O societate îşi poate răscumpăra acţiunile de pe piaţă în următoarele condiţii:

  • dacă Adunarea Generală a Acţionarilor a aprobat acest lucru;
  • dacă s-au alocat fonduri speciale pentru achiziţia respectivă. Fondurile nu trebuie să provină din rezervele legale ale societăţii;
  • dacă totalul acţiunilor de trezorerie nu depăşeşte numărul maxim de acţiuni pe care o societate le poate răscumpăra, conform legislaţiei în vigoare. În ţara noastră numărul acţiunilor de trezorerie nu trebuie să depăşească 10% din totalul acţiunilor emise;
  • dacă acţiunile care urmează să fie răscumpărate sunt subscrise şi integral vărsate.

 

În funcţie de drepturile conferite deţinătorilor, acţiunile pot fi:

  • comune sau ordinare
  • preferenţiale

Acţiunilor comune sunt primele acţiuni emise de către un emitent în sensul că la înfiinţare sau în momentul în care o firmă se transformă în societate pe acţiuni, aceasta are dreptul să emită doar acest tip de acţiuni. Principalele drepturi pe care le are un acţionar care deţine acţiuni comune sunt:

  • dreptul de proprietate asupra unei părţi din patrimoniul emitentului;
  • dreptul de negociere şi transfer al acţiunilor respective;
  • dreptul la dividende;
  • dreptul la vot – fiecare acţiune comună conferă posesorului un vot în Adunarea Generală a Acţionarilor;
  • dreptul de a consulta situaţiile financiar-contabile ale firmei emitente;
  • dreptul de a primi o parte din patrimoniul emitentului în caz de lichidare, proporţional cu participaţia acţionarului respectiv la capitalul social şi numai după ce s-au plătit integral datoriile societăţii emitente;
  • dreptul de preemţiune (dreptul de a achiziţiona preferenţial, adică înaintea altei persoane fizice sau juridice neacţionare acţiunile nou emise) numai dacă în prospectul de emisiune se prevede acest drept sau dacă AGA votează ca pentru noile emisiuni de acţiuni să fie stipulat acest drept pentru acţiunile vechi;
  • dreptul de a fi înscris în registrul acţionarilor.

 

Acţiunea preferenţială acordă deţinătorului anumite drepturi suplimentare. Pe plan internaţional în funcţie de drepturile suplimentare acordate acţiunile preferenţiale pot fi:

  1. cu preferenţialitate asupra dividendului
  2. cu preferenţialitate asupra dreptului de vot
  3. cu preferenţialitate asupra dreptului la lichidare
  4. acţiuni care combină în anumite măsuri drepturile preferenţiale menţionate.

 

  1. Acţiunile preferenţiale cu preferenţialitate asupra dividendului conferă deţinătorului dreptul de a încasa un dividend fix, plătibil înaintea dividendului aferent acţiunilor comune. Dividendul fix se stabileşte prin prospectul de emisiune şi poate fi exprimat în valoare absolută sau ca procent din valoarea nominală a acţiunii. În general aceste acţiuni nu dau drept de vot posesorilor sau suspendă dreptul de vot cu privire la repartizarea profitului societăţii emitente. În unele ţări se limitează prin lege numărul maxim de acţiuni preferenţiale pe care le poate emite o societate. Aceste restricţii urmăresc protejarea intereselor acţionarilor cu acţiuni comune, deoarece în situaţia în care acţionarii cu acţiuni preferenţiale ar deveni majoritari, aceştia ar putea vota tot timpul să se repartizeze o sumă din profitul net al societăţii care să permită doar plata dividendului fix. Astfel, acţionarii cu acţiuni comune nu ar mai încasa niciodată dividend.

 

  1. Acţiunile preferenţiale cu preferenţialitate pe drept de vot presupun acordarea unui număr suplimentar de voturi în Adunarea Generală a Acţionarilor pentru fiecare acţiune, conform prevederilor stipulate în prospectul de emisiune.

 

  1. Acţiunile preferenţiale cu preferenţialitate la lichidare dă dreptul posesorului de a participa la repartiţia patrimoniului societăţii emitente, în caz de lichidare, înaintea deţinătorilor de acţiuni comune dar după ce s-au plătit creditorii.

Cele mai răspândite acţiuni preferenţiale pe plan internaţional sunt cele cu preferenţialitate pe dividend. De aceea, în general atunci când nu se precizează tipul de preferenţialitate se consideră că aceasta este pe dividend.

În România ponderea acţiunilor preferenţiale în capitalul social nu trebuie să depăşească ¼.

 

Clauze speciale care se pot atribui acţiunilor cu preferenţialitate pe dividend

 

            Motivul pentru care se emit acţiuni preferenţiale este de atragere a investitorilor ca să cumpere acţiunile nou emise, participând astfel la majorarea capitalului social şi implicit la finanţarea emitentului respectiv. În condiţiile în care o societate este rentabilă, aceasta nu emite acţiuni preferenţiale, deoarece cele comune (ordinare) sunt cerute de piaţă. Totodată acţionarii vechi nu sunt interesaţi să acorde noilor veniţi drepturi suplimentare.

            Pentru ca acţiunile preferenţiale să fie şi mai atractive sau pentru a proteja emitentul împotriva unor riscuri care apar pe piaţă, prin prospectul de emisiune se pot prevedea următoarele clauze suplimentare:

  • clauza de cumulativitate – permite deţinătorului acţiunii respective să cumuleze dividendele pentru anii în care, datorită lipsei profitului acestea nu s-au plătit. Această clauză conferă deţinătorului un avantaj foarte important prin faptul că i se garantează dividendul fix. Practic această acţiune este transformată într-un instrument financiar cu venit fix garantat (un fel de obligaţiune) cu precizarea că în anumite condiţii veniturile se pot amâna;
  • clauza de răscumpărare – este pusă în prospectul de emisiune pentru a proteja emitentul în situaţiile în care emite acţiuni preferenţiale cu un dividend fix mare. Această clauză permite societăţii să răscumpere acţiunile respective la un preţ prestabilit prin prospectul de ofertă publică. Pentru a proteja investitorul, la emisiunea unor astfel de acţiuni prin prospectul de emisiune se stabileşte o anumită perioadă minimă în care societatea nu poate să răscumpere acţiunile respective. Decizia cu privire la momentul răscumpărării îi revine emitentului, bineînţeles, cu respectarea prevederilor prospectului de emisiune;
  • clauza de convertibilitate – conferă dreptul investitorului de a converti acţiunile preferenţiale convertibile cu acţiuni comune la un raport de conversie specificat în prospectul de emisiune (ex. La un raport de conversie 2-1 rezultă că la o acţiune preferenţială convertibilă se primesc 2 acţiuni comune);
  • clauza de returnare – conferă dreptul investitorului de a returna acţiunea respectivă emitentului primind în schimb o anumită valoare precizată în prospectul de emisiune. Este o clauză simetrică cu cea de răscumpărare. La aceasta decizia cu privire la momentul returnării îi revine investitorului. Avantajul oferit este important deoarece garantează acţionarului o valoare minimă a acţiunii;

clauza de variabilitate a ratei dividendului. Prin această clauză dividendul poate fi legat de evoluţia ratei medii a dobânzii pe piaţă sau de evoluţia inflaţiei. Spre exemplu se poate preciza în prospectul de emisiune că rata dividendului „fix” este de două puncte procentuale peste rata inflaţiei. Această clauză are menirea de a proteja atât interesele investitorului căt şi pe cele ale emitentului de variaţii importante ale inflaţiei sau rentabilităţii depozitelor bancare. În condiţiile în care o societate emitea acţiuni preferenţiale cu preferenţialitate pe dividend în România în anii 1994-1997, când rata inflaţiei era ridicată, pentru a le face atractive pentru investitori trebuia să ofere o rată a dividendului fix crescută. Începând cu anul 2004 rata inflaţiei s-a redus substanţial. Dacă în prospectul de emisiune emitentul nu introducea clauza de variabilitate a ratei dividendului atunci era nevoit să suporte în continuare un cost ridicat pentru acţiunile respective, oferind o rentabilitate mult peste cea a pieţei. De regulă la acţiunile preferenţiale care dau dreptul emitentului de a modifica rata dividendului se atribuie şi clauza de returnare permiţând astfel investitorului să opteze dacă mai păstrează sau nu acţiunea respectivă în funcţie de randamentul adus;

  • clauza de participare – conferă deţinătorilor acţiunilor respective dreptul de a încasa un dividend fix precizat în prospectul de emisiune şi în plus de a participa la distribuţia finală a profitului, alături de acţionarii cu acţiuni comune, cu o rată de participare precizată de asemenea în cadrul prospectului de emisiune.

Se poate observa faptulcă întodeauna se face trimitere la prospectul de emisiune, deoarece acesta reprezintă practic un contract care se încheie între emitent şi acţionari. În momentul în care un investitor s-a hotărât să subscrie la o emisiune înseamnă că a acceptat clauzele prospectului de emisiune. De aceea, emitentul are obligaţia să facă public prospectul de emisiune, astfel încât orice investitor interesat de titlurile respective să poată să-l consulte.

 

OBLIGAŢIUNILE

 

Reprezintă un titlu negociabil care conferă deţinătorului un drept de creanţă asupra emitentului. Astfel, investitorul prin achiziţionarea acestor instrumente financiare devine creditar al emitentului.

Obligaţiunile, fiind un titlu de creanţă, conferă deţinătorului următoarele drepturi:

  • dreptul de a i se rambursa suma pe care a împrumutat-o emitentului;
  • dreptul de a primi dobânda cuvenită împrumutului respectiv, precizată prin prospectul de emisiune;
  • în cazul lichidării emitentului obligatarii au dreptul de a participa la repartizarea patrimoniului înaintea acţionarilor;
  • dreptul de a constitui o Adunare Generală a Obligatarilor, care însă nu se poate implica în procesul de adoptare a deciziilor cu privire la gestiunea economico-financiară a emitentului. Aceast organism poate doar să vegheze la respectarea drepturilor deţinătorilor de obligaţiuni.

 

Tipologia obligaţiunilor

 

După forma de prezentare, obligaţiunile, ca şi acţiunile pot fi:

  • materializate
  • dematerializate

 

Din punct de vedere al modului de identificare a proprietarului, obligaţiunile pot fi:

  • nominative
  • la purtător

 

Din punct de vedere al modului de rambursare şi de plată a dobânzii, obligaţiunile pot fi:

  • cu rambursare dintr-o dată la scadenţă sau cu rambursare la final - presupun plata anuală a dobânzii şi rambursarea integrală a împrumutului la scadenţă;
  • cu cupon unic – presupun plata dobânzii capitalizate şi a împrumutului la scadenţă;
  • cu rate anuale constante – presupun rambursarea împrumutului prin sume anuale constante.

Rata de rambursare reprezintă practic „amortizarea” împrumutului sau suma de bani pe care emitentul o restituie investitorului (deţinătorului de obligaţiuni) anual pentru stingerea împrumutului respectiv;

  • cu anuităţi constante – presupun plata către investitor a unei sume anuale constante reprezentând dobănda şi rambursarea anuală a împrumutului.

 

Din punct de vedere al riscului pe care îl generează, obligaţiunile pot fi:

  • garantate;
  • negarantate.

Obligaţiunile garantate sunt emise de societăţi care nu au o situaţie economico-financiară foarte bună şi/sau nu sunt cunoscute în piaţă. Ca urmare, pentru a atrage investitorii aceste companii sunt nevoite să garanteze împrumutul. De regulă, garantarea se face cu activele finanţate prin împrumutul respectiv sau cu alte active ale emitentului. Deţinătorii de obligaţiuni primesc gaj de rangul întâi asupra bunurilor respective. În cazul în care emitentul nu rambursează împrumutul şi/sau nu plăteşte dobânzile potrivit prevederilor din prospectul de emisiune obligatarii execută gajul respectiv. De aceea acest tip de obligaţiuni sunt considerate cu risc minim. Practic riscul deţinătorilor de obligaţiuni este dat de întârzierea recuperării banilor până la vânzarea bunurilor gajate sau de pierderile datorate vânzării sub preţul pieţei a activelor respective. Pentru acoperirea ultimului tip de risc precizat anterior, uneori se garantează cu active a căror valoare depăşete valoarea împrumutului.

Obligaţiunilenegarantate au un grad de risc mai ridicat. Acestea de regulă sunt emise de societăţi cu o situaţie economico-financiară bună şi cu un bun renume în piaţă, care se bucură de încrederea investitorilor.

În funcţie de emitent, obligaţiunile pot fi:

  • obligaţiuni corporative;
  • obligaţiuni municipale;
  • obligaţiuni de stat.

Obligaţiunile corporativesunt emise de societăţi comerciale. Acestea au un grad ridicat de risc dacă nu sunt garantate. Riscul se reduce substanţial dacă acestea sunt garantate. Pentru emitenţi reprezintă o formă avantajoasă de finanţare. Din păcate în Romănia încă sunt puţin utilizate.

Obligaţiunile municipale sunt emise de organeale administraţiei publice locale (comune, oraşe, municipii etc.). Acestea reprezintă o sursă ieftină de finanţare. În anumite ţări au un regim fiscal preferenţial (sunt scutite de la impozitare veniturile generate de obligaţiunile respective) crescând astfel gradul de atractivitate pentru investitori. Obligaţiunile municipale pot fi:

  • generale;
  • cu venit.

Obligaţiunile generale sunt garantate de veniturile municipalităţii. Acestea au risc minim deoarece în cazul nerambursării împrumutului, creditorul poate face apel la colectarea de impozite şi taxe sau alocarea de fonduri pe cale legislativă.

Obligaţiunile cu venit sunt rambursate dintr-o sursă de venit specificată prin prospectul de emisiune.

Principalele surse de rambursare a obligaţiunilor municipale sunt:

  • taxele şi impozitele generale;
  • taxe şi impozite speciale;
  • profiturile viitoare opţinute din investiţia finanţată cu banii din împrumutul obligatar;
  • veniturile din chirii, caracteristice împrumuturilor realizate pentru construcţia de locuinţe, spaţii comerciale, parcuri industriale etc.

Obligaţiunile de stat sunt emise de organele administraţiei publice centrale pe termene lungi de circa 10-25 ani. De regulă se emit pentru finanţarea unor investiţii importante pe care le realizează statul (hidrocentrale, centrale atomice, autostrăzi etc.). Acestea au cel mai redus grad de risc deoarece beneficiază de garanţia statului.

 

TIPURI SPECIALE DE OBLIGAŢIUNI

           

Pe plan internaţional, pe lângă obligaţiunile clasice au apărut şi alte tipuri de obligaţiuni care prezintă o serie de trăsături caracteristice. Dintre acestea putem aminti:

  • obligaţiuni cu bonuri de subscriere – au ataşat un titlu financiar care permite deţinătorului să achiziţioneze la un anumit preţ prestabilit acţiuni comune ale emitentului respectiv;
  • obligaţiuni de participaţie – pe lângă faptul că oferă o anumită dobândă da posibilitatea deţinătrului să participe la distribuirea profitului înregistrat de emitentul respectiv. Având în vedere această caracteristică de regulă dobânda aferentă obligaţiunilor respective este mai mică decât dobânda pieţei. Ca urmare, pentru societatea emitentă finanţarea prin intermediul unor astfel de obligaţiuni prezintă o serie de avantaje; principalul avantaj este dat de reducerea costurilor de finanţare. Acest tip de obligaţiune combină caracteristicile unei emisiuni de obligaţiuni (împrumut) cu cele ale unei emisiuni de acţiuni eliminând principalul dezavantaj al emisiunii de acţiuni legat de pierderea controlului asupra companiei. Preia avantajul specific emisiunii de acţiuni legat de costuri de finanţare reduse. Ca urmare plăţile suplimentare faţă de dobânda stabilită prin prospectul de emisiune se realizează de către deţinătorii obligaţiunii respective doar dacă societatea înregistrează profit;
  • obligaţiunile convertibile – dau posibilitatea deţinătorului să le schimbe (convertească) în acţiuni comune ale emitentului respectiv la o anumită rată de conversie precizată prin prospectul de emisiune. De regulă aceste obligaţiuni au o rată a dobânzii variabilă până la expirarea termenului de conversie. Aceast în general se află sub dobânda pieţei deoarece investitorul are posibilitatea să schimbe acea obligaţiune cu acţiuni comune. După expirarea perioadei de conversie de regulă dobânda se plasează peste dobânda medie a pieţei.
  • obligaţiunile indexabile – permit realizarea indexării dobânzilor, a valorii de rambursare sau a ambelor variabile, în funcţie de precizările din prospectul de emisiune;
  • obligaţiunile cu cupon reinvestibil (OSCAR) – permit investitorului ca din dobânda cuvenită pentru obligaţiunile deţinute la emitentul respectiv să achiziţioneze obligaţiuni de acelaşi tip emise de emitentul respectiv.

 

Statul pe lângă obligaţiuni poate să mai emită bilete de trezorerie şi bonuri de tezaur.

Biletele de trezorerie – sunt emise pe termen scurt (mai puţin de 1 an) pentru finanţarea îmrumuturilor pe termen scurt. Acestea sunt emise la intervale regulate şi nu sunt purtătoare de dobânzi, câştigul investitorului fiind dat de diferenţa între valoarea de rambursare şi valoarea de achiziţie. Vânzarea lor se face numai către investitorii instituţionali, care participă la licitaţiile organizate de trezoreria statului. De regulă se foloseşte procedeul „licitaţiei olandeze”. Acesta presupune pornirea licitaţiei de la o valoare mare şi preţul coboară până ce întraga ofertă este subscrisă.

Bonurile de tezaur – sunt emise pe perioade cuprinse între 1 şi 10 ani şi urmăresc finanţarea unor deficite ale bugetului de stat. Aceatea pot fi achiziţionate atât de investitori instituţionali cât şi de investitori individuali.

 

TITLURI FINANCIARE AFERENTE EMISIUNILOR DE ACŢIUNI ŞI OBLIGAŢIUNI

 

În categoria valorilor mobiliare primare, pe lângă acţiuni şi obligaţiuni intră titlurile aferente emisiunilor acestor instrumente financiare. Aceste titluri sunt:

  • dreptul de subscriere;
  • dreptul de atribuire;
  • warantul.

 

Dreptul de subscriere permite unui acţionar vechi al emitentului să achiziţioneze, într-o perioadă şi la o valore precizate prin prospectul de emisiune, acţiuni nou emise. Prin intermediul dreptului de subscriere se urmăreşte protejarea intereselor acţionarilor vechi, permiţându-le să-şi conserve cota de participare la capitalul social. Se evită astfel pierderile potenţiale înregistrate de acţionarii vechi datorită diluţiei patrimoniului, diluţiei dreptului de vot, diluţiei profitului şi reducerii cursului acţiunilor vechi (vezi cap. 3). Drepturile de subscriere se acordă gratuit acţionarilor vechi, în funcţie de numărul de acţiuni nou emise şi de cota de participare a acţionarilor la capitalul social al emitentului înainte de majorare. Treptat dreptul de subscriere a început să fie tranzacţionat pe piaţă transformându-se intr-o valoare mobiliară. Acţionarii vechi au astfel posibilitatea să utilizeze drepturile de subscriere în perioada de preemţiune, pentru achiziţionarea unor acţiuni nou emise sau să le vândă pe piaţă, transformându-le în lichidităţi. Perioada de preemţiune este intervalul de timp în care nu au dreptul să achiziţioneze acţiuni nou emise decât acţionarii vechi, utilizând dreptul de subscriere. De regulă această perioadă durează de la câteva săptămâni până la câteva luni.

Dreptul de atribuire este un titlu financiar negociabil şi transferabil care conferă unui acţionar vechi al emitentului dreptul de a primi în mod gratuit un anumit număr de acţiuni nou emise, proporţional cu ponderea deţinută în capitalul social înainte de majorarea. Acestea se emit atunci când Adunarea Generală a Acţionarilor hotărăşte majorarea capitalului social prin înglobarea rezervelor. Majorarea se poate realiza fie prin creşterea valorii nominale a acţiunilor şi pastrarea în circulaţie a acţiunilor existente în piaţă fie prin emiterea de noi acţiuni şi menţinerea constantă a valorii nominale. Drepturile de atribuire se emit doar în cazul în care majorarea capitalului se face conform celei de-a doua variante. Numărul de drepturi de atribuire primite de un acţionar vechi este în funcţie de cota de participare la capitalul social înainte de majorare şi de numărul de acţiuni nou emise. Drepturile de atribuire trebuie să le permită acţionarilor vechi să primească gratuit un anumit număr de acţiuni nou emise astfel încât să-şi poată păstra cota de participare la capitalul social al emitentului, după majorare. Acţionarii vechi au posibilitatea să opteze pentru utilizarea drepturilor de atribuire sau pentru vânzarea acestora pe piaţă, transformându-le în lichidităţi. Investitorii care cumpără drepturi de atribuire au posibilitatea să le utilizeze pentru achiziţionarea gratuită a unor acţiuni nou emise.

Warantul are caracteristici similare dreptului de subscriere cu deosebire că perioada de valabilitate este mult mai extinsă putând ajunge la câţiva ani. Sunt cazuri în care se emite pe perioadă nelimitată. Acesta dă posibilitatea deţinătorului să achiziţioneze acţiuni ordinare (comune) ale emitentului la o valoare prestabilită prin prospectul de emisiune. Este un titlu financiar negociabil putând fi tranzacţionat pe bursă. Valoarea warantului depinde de cursul acţiunii comune a emitentului, de perioada rămasă până la termenul de expirare şi de înclinaţia spre risc a investitorilor.