Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

           Băncile sunt preocupate de atingerea standardelor bancare internaţionale, în scopul recunoaşterii lor de către comunitatea bancară internaţională şi de către clienţi, ca bănci cu un bun renume. Există două documente deosebit de importante în care sunt precizate standardele privind desfăşurarea activităţilor bancare:

  • Convenţia de la Basel, care abordează problema capitalului băncilor;
  • A Doua Directivă de Coordonare Bancară a Uniunii Europene, care se referă la modul de acordare a licenţelor băncilor.

 

1.Convenţia de la Basel

         Acordul Basel I

Anul 1974, marcat de falimentul băncii germane Herstatt şi al băncii americane Franklin National Bank, este anul în care băncile centrale conştientizează necesitatea unei reglementări internaţionale care să se aplice instituţiilor angajate în operaţiuni internaţionale.

Trecerea de la sistemul monetar internaţional bazat pe rate de schimb fixe la un sistem de rate fluctuante a accentuat caracterul speculativ al operaţiunilor bancare, gradul de risc al acestora şi, prin urmare, a crescut interdependenţa din cadrul sistemului, astfel că falimentul unei bănci angajate în operaţiuni cu devize poate determina falimentul celorlalte bănci din sistem.

Un prim pas în vederea uniformizării activităţii bancare internaţionale a fost crearea unui comitet responsabil de promovare a cooperării băncilor centrale sub egida Băncii Reglementelor Internaţionale. Anglia este cea care se implică activ în această mişcare, cauza principală fiind criza prin care treceau băncile (britanice sau nu) care funcţionau încă din anii ‘60 în Londra şi care înregistrau pierderi mari, mai ales ca urmare a operaţiunilor de schimb. Pe plan intern, în Anglia apare legea bancară din 1979, iar la nivel internaţional, Comitetul de la Basel, care se întruneşte în februarie 1975, ca urmare a propunerii guvernatorului Angliei de a se înfiinţa un comitet de supraveghere internaţională. Astfel, în câteva luni şi în ciuda sistemelor contabile diferite, băncile centrale au reuşit, prin Acordul de la Basel, să realizeze jaloanele cooperării internaţionale, definită prin următoarele caracteristici:

  • responsabilitatea conjugată a ţării de origine şi a celei de primire în ceea ce priveşte activitatea băncii;
  • controlul lichidităţii bancare era realizat în ţara de primire, instituţiile străine trebuind să se conformeze legilor din ţara de primire;
  • controlul solvabilităţii era asigurat de ţara de origine pentru sucursalele aflate în străinătate şi de cele ale ţării de primire pentru filiale.

          În 1981 se recomandă utilizarea bilanţurilor consolidate[1], schimbare prin care se urmărea pe de o parte armonizarea documentelor contabile pentru o supraveghere mai eficientă a indicatorilor bancari iar pe de altă parte creşterea rolului autorităţilor de supraveghere din ţara de origine. Cu toate aceste măsuri, în 1982 ajunge la faliment cea mai mare bancă italiană — Banco Ambrosiano — care a pus în dificultate peste 250 de bănci. În această situaţie, autorităţile italiene au garantat plata depozitelor de la banca-mamă, dar au refuzat plata celor din filialele băncii şi mai ales din filialele luxemburgheze, puternic angajate pe europieţe. Reacţia ţărilor membre ale acordului de la Basel (Belgia, Canada, SUA, Anglia, Franţa, Germania, Italia, Japonia, Luxembourg, Olanda, Suedia şi Elveţia) s-a concretizat în următoarele modificări:

  • controlul solvabilităţii filialelor nu mai este doar un atu al autorităţii din ţara de primire, ci va aparţine celor două părţi;
  • s-au formulat noi recomandări pentru calitatea controlului în cele două ţări. Dacă autoritatea ţării de primire consideră că în ţara de origine controlul nu s-a făcut corespunzător, poate interzice sau descuraja activitatea băncii pe teritoriul său.

Criza de îndatorare a ţărilor în curs de dezvoltare, care a izbucnit în august 1982, prin decizia Mexicului de a nu rambursa datoria, a creat un risc considerabil în ansamblul sistemului financiar internaţional. Dezorganizând ansamblul fluxurilor comerciale şi financiare, criza putea antrena economia mondială într-o criză de aceeaşi natură precum cea din 1929. Această criză avea să aibă urmări foarte importante asupra legislaţiei internaţionale .

În acest context are loc în anul 1987 o nouă întâlnire a principalilor reprezentanţi ai activităţilor bancare internaţionale. Această reuniune cunoscută sub denumirea de Convenţia de la Basel a avut loc în anul 1987 la Basel (Elveţia) şi a reunit guvernatorii băncilor centrale din ţările “Grupului celor 10”(state industrializate)  care au semnat un acord, principalul subiect referindu-se la capitalul băncilor. Capitalul s-a stabilit la un nivel minim pe care trebuie să îl aibă o bancă în funcţie de dimensiunea şi mărimea riscului aferent activelor sale şi modul de stabilire a indicatorului de adecvare a capitalului. Formula stabilită de această convenţie oferă criterii precise pentru “adecvarea capitalului”, astfel încât o bancă trebuie să aibă o bază financiară solidă, pentru a fi protejată de insolvabilitate.

             Indicatorul de adecvare a capitalului reprezintă raportul dintre capitalul disponibil şi activele ajustate în funcţie de risc. Activele cu risc sunt acele active care ar determina pierderi pentru bancă, ca urmare a existenţei unuia dintre următoarele riscuri:

          -  portofoliul de investiţii, deţinut de bancă, să nu atingă valoarea contabilă când este vândut;

   -  alte active să fie vândute sub valoarea contabilă;

 -  beneficiarii creditelor (debitorii) să nu restituie sumele datorate băncii, fie în ceea ce priveşte ratele scadente, fie prin nerespectarea graficului de rambursare, convenit la acordarea creditului. Băncile trebuie să aibă suficient capital, pentru a acoperi riscul unor astfel de pierderi.

                       Principalele puncte ale Convenţiei de la Basel referitoare la adecvarea capitalului sunt:

a.)       minimum 8% din activele ajustate în funcţie de risc trebuie să fie deţinute sub formă de capital de bază, structurat în capital de rangul 1 şi  capital de rangul 2;

  • minimum 50% din capitalul băncii trebuie să fie capital de rangul 1, reprezentând capitalul social (fondurile acţionarilor) , plus rezervele obţinute din profitul nerepartizat ca dividende;
  • restul capitalului de bază poate să fie format din capital de rangul 2 sau capital suplimentar, constituit din rezerve nedeclarate şi rezerve din reevaluări;
  • sunt luate în considerare elemente din afara bilanţului, cum ar fi garanţiile;
  • fiecare ţară poate să-şi stabilească şi să aplice propriile criterii pentru stabilirea capitalului adecvat, dar nivelul minim este cel stabilit prin Convenţie.

Prin această Convenţie, băncile din majoritatea ţărilor lumii respectă reglementările privind capitalul standard minim, fapt ce elimină, un anumit tip de concurenţă deoarece respectând această cerinţă, se restrânge posibilitatea băncilor de a atrage clienţi noi prin simpla mărire a volumului de credite acordate. O bancă ale cărei împrumuturi sunt limitate de mărimea capitalului său de bază, trebuie să găsească alte metode de creştere a acestui capital, pentru a putea acorda mai multe împrumuturi. Aceste metode pot include sporirea profitabilităţii activităţii băncii sau a rezervelor sale, convingând acţionarii să investească fonduri mai mari şi să vândă investitorilor mai multe acţiuni.

             Pentru a calcula valoarea activelor ajustate în funcţie de risc, diferite clase de active sunt calculate în concordanţă cu o scală a riscului. Această scală începe cu 0 (pentru active nepurtătoare de risc) şi urcă până la 100% . Cu cât riscul unui activ este mai mare, cu atât este mai mare procentul atribuit riscului. Exemple de ponderi în funcţie de risc pe categorii de active:

  • numerarul este ponderat cu 0 (nu are grad de risc) ;
  • creanţele, cu scadenţă mai mică de un an, de încasat de la bănci străine se ponderează cu un grad de risc de 20% ;
  • creditele garantate cu ipotecă asupra imobilelor se ponderează cu 50% .

În iunie 1992, Comitetul de la Basel face cunoscute noi recomandări în materie de supraveghere bancară internaţională:

  • toate băncile şi grupurile bancare internaţionale trebuie să fie plasate sub autoritatea competentă a ţării de origine care trebuie să-şi exercite rolul de supraveghere, cu competenţă, pe o bază consolidată;
  • crearea unei instituţii bancare transnaţionale trebuie să primească acceptul autorităţii ţării de primire şi al ţării de origine a grupului bancar;
  • autoritatea de supraveghere a ţării de origine trebuie să aibă dreptul de a obţine informaţii despre activităţile transnaţionale ale grupului;
  • autoritatea ţării de primire, dacă consideră că una dintre normele prudenţiale nu este respectată, poate impune măsurile necesare, printre care interdicţia de creare a unei instituţii bancare.

Acest document reafirmă rolul de supraveghetor ţării de origine şi dă o putere mai mare ţării de primire, care va putea refuza crearea de instituţii pe teritoriul său când normele sunt încălcate.

 

 

 

 

Acordul Basel II

 

               Acordul Basel II a fost necesar  ca urmare a existenţei unor limitări anterioare şi referitoare la faptul că evaluarea cerinţelor de capital se bazează pe metode rigide de calcul al expunerii la riscul de credit. După definitivarea Acordului Basel I în 1988, s-a înregistrat o evoluţie a metodelor şi tehnicilor de evaluare a riscurilor utilizate, în paralel  cu băncile de renume, care şi-au creat sisteme proprii de evaluare a riscurilor bazate pe metode probabilistice, ceea ce a impus îmbunătăţirea acestui acord. Necesitatea unui nou acord a apărut şi ca urmare a creşterii complexităţii evaluării expunerii la riscuri, îndeosebi a riscurilor operaţionale. Astfel, conform Acordului Basel II, expunerile la risc pot fi evaluate atât prin intermediul unor metode standardizate, similare celor din primul acord, cât şi prin intermediul unor metode bazate pe observaţii istorice şi pe metode matematice probabilistice.

               Ultima  formă a acestui acord, adoptată de curând de Uniunea Europeană, va fi urmată de elaborarea unei directive cu cele mai noi prevederi, precum şi de stabilirea datei exacte la care statele în curs de aderare vor trebui să implementeze Acordul Basel II. Începând cu 1 iulie 2005, plafonul de garantare a depozitelor bancare se majorează la echivalentul a 6000 euro, iar de la 1 ianuarie 2006 va ajunge la valoarea de 20.000 euro.

               Noul acord conştientizează mult mai bine riscurile cu care se confruntă băncile, cuprinzând şi alte riscuri decât cele de credit şi de piaţă. Acest lucru semnalează importanţa care este acordată acestor riscuri, în sensul că manifestarea lor poate cauza băncilor pierderi semnificative. Atenţia noului acord este deci îndreptată spre riscul operaţional cu care se confruntă băncile. Noua structură a acordului are la bază trei piloni:

  • Pilonul I vizează cerinţele minime de capital. Se are în vedere în vedere în primul rând îmbunătăţirea primului Acord Basel prin luarea în considerare a riscului operaţional (fraude, crize, sistemice) şi a riscului de piaţă. În al doilea rând riscul de credit trebuie să fie evaluat de către bănci prin utilizarea unor metode diferite de calcul, funcţie de cerinţele proprii (sisteme interne de rating). În acest sens sunt avute în vedere patru posibilităţi de abordare pentru măsurarea riscului operaţional: indicatori de bază, abordarea standard, abordarea fundamentală bazată pe rating-uri interne, ultimele două intrând în categoria Evaluare internă.
  • Pilonul II se referă la supravegherea procesului intern de evaluare şi a capitalului. Se urmăreşte întărirea controlului pe care băncile centrale îl pot avea asupra băncilor comerciale, luând în considerare strategiile active şi riscurile excesive pe care şi le pot asuma companiile. Băncile centrale vor avea puteri discreţionare în a stabili dacă o bancă are suficiente resurse necesare pentru intermedierea bancară şi poate stabili cerinţe mai mari decât raportul minim convenit (adică rezerve mai mari sau mai mici în funcţie de profilul de risc al instituţiei bancare).
  • Pilonul III vizează disciplina şi transparenţa pieţei. Transparenţa din partea băncilor duce la o mai bună înţelegere în rândul participanţilor la piaţă a calităţii managementului unei bănci şi a profitului de risc al acesteia. De pildă, băncile ar trebui să publice semestrial informaţii legate de creanţe nerecuperate. Transparenţa va fi în avantajul investitorilor, al deponenţilor şi chir al băncilor, ajutând la menţinerea stabilităţii şi a eficienţei operaţiilor pe pieţe de capital.

               În acest pilon, abordarea cerinţelor prudenţiale are loc din punct de vedere cantitativ, evaluarea adecvării capitalului fiind determinată de doua componente de risc:

  1. Riscul de piaţă. Calcularea cerinţei de capital pentru riscul de piaţă este permisă prin intermediul unei abordări standardizate sau a unei abordări bazate pe modele interne.
  2. Riscul operaţional. Comitetul de la Basel pentru Supravegherea bancară defineşte riscul pierderii rezultate de pe urma proceselor interne, a salariaţilor băncii, a sistemelor neadecvate sau falimentare utilizate, precum şi a unor evenimente externe.

Pentru calcularea necesarului de capital pentru riscul operaţional sunt propuse trei metode: abordarea indicatorului de bază, abordarea standardizată.

               Metoda indicatorului de bază este o abordare care utilizează un singur indicator ca înlocuitor al expunerii generale a băncii la riscul operaţional. Indicatorul cel mai folosit este cel al veniturilor brute, banca trebuind să aloce un capital (în procente, din veniturile sale brute) pentru riscul operaţional. Această metodă nu implică pentru bancă un volum mare de muncă, fiind cea mai adecvată metodă care se poate folosi până când managementul dispune de procese de control corespunzătoare aferente riscului operaţional.

               Metoda abordării standardizate solicită băncilor să se organizeze în opt linii de activitate standard, utilizând ca indicator comun venitul brut. Băncile care folosesc această metodă nu sunt nevoite să colecteze date privind riscurile operaţionale, trebuind însă a dispune de standarde eficiente de gestionare a riscului. Această abordare se va utiliza numai până când băncile vor implementa sisteme informatice adecvate de managementul pentru datele referitoare la capital, precum şi proceduri de urmărire a experienţei interne privind pierderile şi planificarea acestora.

               În momentul evaluării poziţiei unei bănci, rolul supraveghetorilor este de a revizui evaluările interne ale băncii privind adecvarea capitalului, de a garanta că poziţia băncii este consecventă cu profilul şi strategia de risc şi pentru a permite organelor de supraveghere să intervină în situaţia în care capitalul băncii nu este protejat împotriva riscului. Abordarea cerinţelor prudenţiale se realizează din punct de vedere calitativ, aceasta constând în următoarele:

  • verificarea procedurilor interne ale băncilor de către autoritatea de supraveghere;
  • impunerea cerinţei ca instituţiile de credit să menţină capital în exces faţă de nivelul minim indicat de Pilonul 1;
  • implementarea unor mecanisme de intervenţie timpurie a băncii centrale.

               Conform ultimelor aprecieri ale Comitetului de la Basel, noile norme de adecvare a capitalului vor intra în vigoare cel mai devreme la sfârşitul anului 2006, până atunci urmând a fi definitivă poziţia autorităţilor de reglementare faţă de criticile şi observaţiile pe care le implică unele dintre prevederile proiectului. Pentru ţările cu economii în tranziţie este obligatoriu să se adopte principiile de risc de management care sunt incluse în acordul Basel II, pentru a dovedi comunităţii internaţionale că dispun de un sistem modern de management al riscului.

Influenta Acordului Basel II asupra activitatii bancare din România

               În vederea aderării la Uniunea Europeană România trebuie să desfăşoare un amplu proces de aliniere a reglementărilor interne cu cele ale Uniunii. În domeniul bancar acest lucru este echivalent cu pregătirea adoptării Acordului Basel II. În acest sens, Banca Naţională a României a iniţiat primii paşi prin emiterea în luna ianuarie 2004 a Normei 17 care reglementează organizarea şi controlul intern al activităţii instituţiilor semnificative, precum şi organizarea şi desfăşurarea activităţii de audit intern a instituţiilor de credit. Conform acestei norme, băncile româneşti trebuie să asigure în scurt timp o delimitare strictă între activitatea de control, de audit intern şi de management al riscului, ca prim pas către o bună guvernare corporatistă şi un climat sănătos de management al riscurilor bancare. Prin această normă se solicită băncilor să-şi identifice şi să formalizeze profilul de risc, nivelul riscurilor asumabile şi strategia de risc aferentă acestora, ceea ce reprezintă o primă  condiţie în demersul băncilor de structurare a activităţii şi funcţiei de risc management, de alegere a abordării Basel II dorite şi de implementare a acesteia.

               Reprezentanţii Băncii Naţionale şi ai principalelor bănci româneşti par să fi ajuns la o soluţie comună în privinţa modului de aplicare a Basel II, şi anume băncile care fac parte din perimetrul de consolidare a unei instituţii bancare străine să aplice metodele şi modelele utilizate de societatea mamă, în timp ce pentru celelalte instituţii să se aplice abordarea standardizată. Această diferenţiere este determinată de gradul inegal de dezvoltare al mediului bancar românesc. Considerăm că această soluţie poate crea dezavantajele semnificative acelor bănci cu capital românesc care şi-au definit deja o strategie activă de management al riscului şi au demarat acţiunea de aliniere la cele mai bune practici de identificare, monitorizare şi cuantificare a riscurilor conţinute de Acord, şi al căror capital poate fi supradimensionat.

               Este posibil însă ca în sistemul bancar românesc să apară şi o serie de discriminări între băncile mici şi cele mari, deoarece băncile mini nu vor putea, din considerente mai ale financiare, să utilizeze cele mai avansate metode de evaluare a riscurilor, să dispună de cele mai adecvate proceduri de control intern, audit şi administrare a riscurilor, fiind obligate astfel să-şi majoreze indicatorii de solvabilitate, prin creşterea capitalului social, pentru a se încadra într-un profil de risc adecvat. În prezent Normele BNR prevăd un nivel minim al capitalurilor şi  fondurilor proprii de 370 de miliarde lei, dar se poate ca în viitor BNR să impună fiecărei bănci limita privind capitalul în funcţie de ratingul de risc al băncii respective. O altă influenţă a adoptării Basel II în România este aceea că vor creşte tranzacţiile de fuziuni şi achiziţii între băncile din sistem, şi altfel spus, va creşte concentrarea bancară şi aşa destul de ridicată în România.

               O serie de analişti anticipează şi o posibilă reducere a creditelor IMM-urilor şi o creştere a dobânzilor la aceste credite în perspectiva adoptării Basel II, deoarece aceste întreprinderi sunt considerate mai riscante şi prezintă o calitate mai scăzută în cazul unor  clasificări specifice.

               Cu toate aceste implicaţii, considerăm că alegerea abordării basel II este atât o opţiune de natură reglementară,  cât mai ales de importanţă strategică. Ea reprezintă o şansă dată băncilor de a-şi îmbunătăţi permanent  aptitudinile de identificare şi gestionare a riscurilor semnificative şi de alocare eficientă a capitalului disponibil, băncile putând opta pentru trecerea de la abordarea standard la cea avansată pe măsură ce îndeplinesc condiţiile impuse de acord.

 

2. A Doua Directivă de Coordonare Bancară

 

A Doua Directivă de Coordonare Bancară a fost adoptată în 1988/1989 şi a devenit pe deplin operaţională în 1993, odată cu piaţa unică a Uniunii Europene. Deşi nu este posibilă o standardizare a practicilor bancare în ţările membre ale Uniunii Europene, această directivă are în vedere recunoaşterea reciprocă a sistemelor de autorizare şi supraveghere bancară. Mecanismul esenţial este “Licenţa Unică Bancară”, ceea ce înseamnă că autorizarea acordată într-o ţară, dă unei instituţii un “paşaport” care îi permite să-şi desfăşoare activitatea în orice ţară din U.E.

              Cele mai importante prevederi din A Doua Directivă Bancară prevăd:

  • capitalul minim pentru o bancă: 5 mil. Euro;
  • acţionarii importanţi trebuie să fie verificaţi din punct de vedere al credibilităţii şi acceptaţi de către autorităţile de control;
  • instituţiile de credit pot să-şi constituie sucursale sau să ofere serviciile lor în cadrul U.E., fără autorizarea ţării gazdă.

          Această Licenţă Unică Bancară oferă băncilor posibilitatea de a-şi extinde activitatea în orice ţară din Uniunea Europeană. Obiectivul creării pieţei bancare europene unice vizează în primul rând servicii suplimentare clienţilor băncilor, astfel încât clientul să beneficieze de o libertate de alegere mai mare şi în al doilea rând valori mai reduse ale dobânzilor şi comisioanele bancare.

 

[1] Bilanţul consolidat este caracteristic unui grup de firme şi reuneşte date care figurează în toate bilanţurile filialelor grupului.

Загрузка...