Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Până la începutul anilor ‘70, piaţa bancară, mai puţin cea americană, se caracteriza prin prezenţa cartelurilor astfel că structura de oligopol a acestora, însoţită de riscuri scăzute, asigura un nivel de rentabilitate ridicat. Excepţie de la această situaţie făceau băncile americane, în mare parte independente şi care se bucurau de numeroase reglementări care le permitea obţinerea unui nivel de rentabilitate ridicat.

Odată cu procesul de dereglementare şi de înlăturare a barierelor instituţionale au apărut concurenţi noi care au promovat forme moderne de concurenţă. Totodată are loc şi o creştere a creanţelor neperformante rezultate din criza de îndatorare a ţărilor în curs de dezvoltare ceea ce au dus la scăderea rentabilităţii bancare. Prin urmare, băncile au fost determinate să angajeze activităţi cu un grad de risc mai ridicat.

În anii ‘80, pierderile legate de operaţiunile bancare internaţionale au fost neglijate deoarece aceste operaţiuni deşi apăreau ca activităţi cu rentabilitate redusă, dar cu risc limitat. Aceste caracteristici erau suficiente pentru a nu intui dezastrul. Mulţimea creditelor acordate ţărilor în curs de dezvoltare a fost astfel consecinţa slăbiciunilor pieţei.

„Furtunile financiare” de după 1990, care au avut loc în Asia, Brazilia, Rusia sau America Latină au făcut ca, într-o perioadă extrem de scurtă (3-4 luni), valoarea acţiunilor băncilor din ţările dezvoltate să scadă cu aproximativ 50%. Totuşi, rolul acestor dezechilibre de pe piaţa bancară internaţională a demonstrat cât de rezistente au devenit marile bănci şi faptul că ele reuşesc să aplice un management performant al riscului. În majoritatea cazurilor este foarte dificil de apreciat rentabilitatea şi riscurile activităţii bancare internaţionale şi deci realizarea unor comparaţii între băncile de naţionalitate diferită, din cel puţin două motive:

  • băncile sunt adesea mai sensibile la creşterea rapidă a profiturilor brute globale obţinute din activităţile internaţionale decât la rentabilitatea intrinsecă a creditelor şi a altor active pe care le generează. Operaţiunile lor pe europieţe sunt realizate pe baza unui efect de levier (asupra fondurilor proprii) mult mai ridicat decât în activităţile obişnuite, multe bănci fiind preocupate mai mult de mărimea şi cota lor de piaţă decât de rentabilitatea fondurilor proprii;
  • activităţile de gros pe europieţe au fost întotdeauna activităţi cu marje reduse de profit datorită intensităţii concurenţei.

           Riscul de slăbiciune al debitorului (default risk), numit şi risc de credit sau risc de neplată a unei creanţe, a devenit pentru băncile internaţionale tot mai dificil de analizat datorită dificultăţii de interpretare a unor informaţii. Băncile şi-au pus în aplicare sisteme de măsurare a riscului împrumuturilor, fiind create mai multe baze de date sofisticate despre clienţi care oferă informaţii utile în colaborarea bancă-client.

          În decembrie 1992, este adoptată directiva de supraveghere şi control a marilor riscuri, în scopul evitării unei concentrări excesive a riscurilor aferente unui client, limitarea creditelor acordate acestuia în raport de fondurile proprii ale creditorului. Astfel, prin directivă se admite ca limită maximă a creditului acordat:

  • 25% din fondurile proprii pentru o persoană considerată de mare risc;
  • 80% pentru ansamblul persoanelor creditate considerate de mare risc.

Principalele tipuri de riscuri care se manifestă pe piaţa bancară internaţională sunt:

  • Riscurile de piaţă, apărute din poziţionare s-au accentuat în urma creşterii instabilităţii ratelor de schimb şi a ratei dobânzilor. Această evoluţie a determinat riscul unor pierderi considerabile. Peste tot în lume, afacerea tradiţională a băncilor (constituirea de depozite şi plasarea lor) cunoaşte un declin, în prezent acestea implicându-se în noi activităţi cum ar fi managementul activelor.
  • Riscul de lichiditate este legat de posibilitatea de a găsi sau nu un cumpărător căruia să-i fie revândut un activ, a crescut mult. Pentru a diminua acest risc, băncile s-au lansat în operaţiuni de tranzacţionare a titlurilor, care le permite să transforme o parte din creanţele nelichide în titluri negociabile şi lichide. Astfel, ele nu au suprimat acest risc, ci l-au transferat asupra cumpărătorilor de titluri.
  • Riscul de sistem s-a generalizat la scară mondială datorită globalizării pieţelor financiare şi a dezvoltării interconexiunilor dintre care datorită reţelelor teleinformatice. Riscul de sistem poate fi efectul variaţiilor puternice de preţ de pe diferite pieţe, care pot provoca reacţii în lanţ astfel că orice mişcare bruscă de creştere sau scădere pe o piaţă are toate şansele să se transmită instantaneu în ansamblul sistemului datorită comunicării permanente dintre pieţele financiare şi integrării diferitelor pieţe prin operaţiuni de arbitraj. Operaţiunile bancare au câştigat în viteză şi astfel costul lor s-a diminuat foarte mult. Existenţa programelor de tranzacţionare automatizate (program trading) nu face decât să amplifice aceste fluctuaţii de preţ, chiar dacă nu ea a creat-o.

Riscul sistemic poate fi  legat şi de mecanismele de compensaţie interbancară. Acestea pot fi cauza falimentelor bancare care se propagă în ansamblul sistemului. Astfel, când depunătorii conştientizează că-şi încredinţează activele riscului de insolvabilitate a debitorului, ei sunt determinaţi să-şi retragă masiv depozitele. Retragerea precipitată a depozitelor (run on banks) se propagă din bancă în bancă, fîe că acestea sunt solvabile sau nu, ceea ce, într-un sistem financiar naţional, justifică intervenţia băncii centrale (pe plan internaţional nu există o asemenea instituţie).

Загрузка...