Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Până în anii ‘80, modelele de gestiune bancară şi financiară americane serveau drept modele de referinţă. O serie de factori, printre care dominaţia dolarului şi cele 800 de şcoli de afaceri americane, serveau acestui scop iar normele americane influenţau în mod direct managementul sistemului bancar la nivel internaţional. Toate acestea au durat până la mijlocul anilor ‘80, când falimentul şi dificultăţile unor bănci americane (datorate recesiunii economice şi lipsei de organizare şi control) au demonstrat că sistemul nu era infailibil.

O dată cu criza anilor ‘80, situaţia băncilor americane se schimbă în favoarea japonezilor care devin creditorii numeroaselor proiecte, chiar dacă băncile americane se confruntau cu problema căderii dolarului. În câţiva ani, băncile americane au dispărut din clasamentul primelor zece bănci mondiale, în favoarea exclusivă a băncilor japoneze.

 Scăderea rentabilităţii sectorului şi numărul mare de instituţii declarate falimentare sau care au fuzionat se explică prin creşterea riscurilor în domeniile petrolier şi agricol. În consecinţă, a intervenit o întoarcere la valorile fundamentale:

—  profesionalism riguros în materie de gestiunea riscurilor;

—  creşterea flexibilităţii şi supleţei organizaţiilor;

—  utilizarea pe scară largă a tehnologiilor informaţiei.

Numărul foarte ridicat al falimentelor bancare a permis, paradoxal, restructurarea peisajului bancar american. Apare un nou model bancar axat pe transparenţă, rigoare, rentabilitate şi o grijă deosebită faţă de client. Se consideră în literatura de specialitate că băncile au adoptat şi adoptă metodele de gestiune performante ale băncilor americane:

—  reducerea pragului de rentabilitate prin concentrarea activităţilor;

—  riscul zero şi îmbunătăţirea serviciului bancar;

—  căutarea unor rate înalte ale rentabilităţii.

După 1990, sistemul bancar american a devenit rentabil şi rămâne încă slab concentrat. Aceste bănci au reuşit să devină mai competitive, înregistrând în 1998 profituri brute de circa 100 miliarde dolari. Rata profitului obţinută a fost de circa 14% în medie, creditele neperformante sunt minime şi nici o bancă nu a dat faliment*.

Are loc un demaraj al băncilor americane şi, în paralel, retragerea băncilor japoneze în teritoriul naţional pentru a susţine o economie în dificultate. Ca majoritatea omologilor săi străini, sistemul bancar american este supus sfidării concurenţiale pe propriul teritoriu:

  • pe de o parte, concurenţa străină, în principal japoneză; băncile japoneze deţineau 15% din piaţă în 1990;
  • pe de altă parte, concurenţa nonbancară; de exemplu, General Motors a distribuit în 1989 mai multe credite de consum decât băncile (23,2 miliarde $ faţă de 16,3 miliarde$).

De altfel, dezintermedierea a permis celor mai bune întreprinderi să aibă acces direct la piaţa financiară, ceea ce reprezintă pentru o persoană fizică sau juridică o economie în jur de 2% din costul unui credit bancar clasic. Începând cu 1991, cadrul legal s-a ameliorat, favorizând, de exemplu, fuziunile datorită:

  • anulării unor reglementări în domeniul bancar, care disting băncile comerciale de cele de afaceri şi astfel restrâng activităţile bancare;
  • abolirea Mac Fadden Act din 1927, care limita geografic posibilităţile de activitate bancară în mai multe state;
  • reforma sistemului de asigurare a depozitelor, fondată pe crearea în 1933 a FDIC (Federal Deposit Insurance).

Legislaţia americană prevede clasificarea băncilor în cinci categorii în funcţie de rata de risc pe fonduri proprii:

— bine capitalizate (superioară normelor legale);

— corect capitalizate (rata riscului respectată);

— subcapitalizată (rata riscului nerespectată);

— subcapitalizată în mod semnificativ;

— subcapitalizată (rata riscului sub 2%).

O clasare necorespunzătoare determină sancţiuni proporţionale în funcţie de diferenţa dintre situaţia constatată şi exigenţele legale. O bancă subcapitalizată trebuie să realizeze un plan de recapitalizare acceptat de organul de control. O bancă considerată subcapitalizată trebuie să-şi restrângă creşterea activelor, îi vor fi interzise anumite activităţi, nu va avea posibilitatea să ofere dividende iar autorităţile de tutelă pot cere demisia managerilor. Gestiunea unei bănci clasate în ultima categorie va fi asigurată de către un administrator care va putea, la nevoie, să organizeze lichidarea.

Evoluţiile contextului economic şi reglementar face de neînlăturat concentrarea sectorului bancar american. Un studiu pesimist concluzionează că, în 2010, peisajul bancar va cuprinde maximum 200 de mega-grupuri (studiu efectuat de Manhattan Consulting Group). Băncile au devenit tot mai diferenţiate*, iar specializarea înseamnă că acestea pot să-şi îmbunătăţească competenţele, să atingă o masă critică şi să îmbrăţişeze economia de scară. Ratele dobânzilor pe termen scurt sunt cele mai mici din ultimii 25 de ani.

În reformularea strategiilor bancare, doi factori sunt esenţiali: acţionarii şi clientul. Logica acţionarilor are următoarele principii:

  • contribuie la dimensionarea corectă a capacităţii de distribuţie;
  • obligă banca să nu acorde credite care pot afecta rentabilitatea;
  • asigură mai buna gestionare a costurilor, a politicii salariale etc.

Logica clientului presupune crearea de reţele noi de distribuţie şi de servicii şi produse noi. Ameliorarea calităţii este însoţită de creşterea preţurilor practicate.

Această logică dublă stă la originea noului concept de bancă dividend. Termenul „dividend” se traduce prin capacitatea de a satisface acţionarii, furnizând un serviciu complet clientului, un ansamblu de produse şi servicii care răspund aşteptărilor acestuia şi pentru care plăteşte un preţ corespunzător.

 

* „Prin orice indicator, băncile americane sunt mai sănătoase acum decât în oricare perioadă după 1950”, spune Christopher Mahoney, de la Agenţia de rating Moody’s.

* .First Union, de exemplu, s-a concentrat pe micile afaceri şi pe persoanele fizice. BankOne pe cărţile de credit. Jeep Morgan pe operaţiunile de gros

Загрузка...