Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Problematica schimburilor internaţionale a fost abordată într-o primă fază de mercantilism. Politica economică mercantilistă consta în esenţă în intervenţia masivă a statului în economie prin protejarea activităţii comercianţilor autohtoni împotriva celor străini, pentru a atrage investiţii şi a stimula exportul şi realizarea în acest fel a unei balanţe comerciale active. De-a lungul timpului s-au pus mai multe întrebări privind câştigurile din comerţ, structura sau modelul comerţului precum şi termenii comerţului. Pentru a răspunde la aceste întrebări, exponenţii cei mai reprezentativi ai şcolii clasice engleze au fost primii care au depus eforturi substanţiale concretizate în lucrări de specialitate. Dintre aceştia, amintim pe Adam Smith, Robert Torrens, David Ricardo, John Stuart Mill. Adam Smith în lucrarea sa fundamentală Avuţia Naţiunilor (1776) respinge tezele avansate de mercantilişti atât în ceea ce priveşte izvorul sau sursa bogăţiei cât şi relativ la modelul explicativ al schimburilor internaţionale.

Potrivit marelui clasic englez, eroarea principală a mercantiliştilor a  fost aceea că nu au făcut distincţia între bogăţie, care însuma stocul de bunuri consumabile şi durabile împreună cu stocul resurselor naturale şi umane şi tezaur, ca stoc de metale preţioase. La baza teoriei sale asupra comerţului internaţional se află ca premise esenţiale: teoria valorii - muncă (care afirmă că munca este unicul factor de producţie şi că într-o economie închisă bunurile se schimbă în funcţie de munca încorporată în producerea lor), ipoteza pieţei cu concurenţă pură şi perfectă precum şi ipoteza deplinei mobilităţi internaţionale a muncii. Pornind de la premisa că două ţări dispun de aceeaşi cantitate de muncă dar produc cele două mărfuri (necesare consumului) luate în studiu (pânză şi grâu) cu consumuri diferite (de muncă, singurul factor de producţie considerat), satisfacerea nevoilor se realizează la un anumit nivel în condiţii de autarhie şi la un alt nivel (mai ridicat) odată cu deschiderea pieţelor (apariţia schimburilor externe). Explicaţia lui Adam Smith se bazează pe câştigurile ce rezultă pentru fiecare partener din schimburile ce au la bază diviziunea internaţională a muncii şi specializarea în producerea numai acelor bunuri la care statele deţin avantaje absolute (produc mai ieftin în termeni de intrări de muncă/unitate de produs finit). Potrivit concepţiei sale, Smith se declară împotriva oricărei imixtiuni în mecanismul intim al pieţei pe care îl consideră autoreglator, în condiţiile în care o mână invizibilă asigură canalizarea tuturor eforturilor individuale determinate de interese egoiste spre realizarea binelui general. Astfel, situându-se din nou în opoziţie faţă de mercantilişti, Adam Smith dezavuează orice formă de protecţionism, care ar minimiza potenţialul de câştig de pe urma comerţului exterior.

Teoria avantajelor absolute nu şi-a mai găsit aplicabilitate decât în mod excepţional deoarece situaţia cea mai frecventă în comerţul internaţional era aceea în care unul dintre parteneri nu deţinea avantaj absolut la nici un produs dintre acelea care făceau obiectul schimburilor. Din această cauză, a apărut necesitatea apelării la teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor reciproce, menită să explice cauzele şi consecinţele diviziunii internaţionale a muncii. Noţiunea de cost comparativ a fost găsită la englezul Robert Torrens în lucrarea Eseu asupra comerţului exterior cu cereale ( 1815) în care demonstrează că poate fi avantajos schimbul internaţional chiar dacă mărfurile importate au fost obţinute în ţara de origine cu costuri mai ridicate decât ar putea fi produse în ţara importatoare. Paternitatea teoriei este atribuită, cu toate acestea, economistului David Ricardo, care în capitolul VII Despre comerţul exterior al celebrei lucrări Despre principiile economiei politice şi impunerii abordează alternativa, mult mai probabilă, potrivit căreia nu toţi partenerii deţin avantaje absolute în producţia de bunuri şi va demonstra că avantajul absolut nu este indispensabil pentru un comerţ profitabil. Potrivit lui Ricardo, cauza diviziunii internaţionale a muncii şi a comerţului internaţional o reprezintă consacrarea naturală a capitalului şi muncii activităţilor mai avantajoase, criteriul alocării raţionale a resurselor productive îl reprezintă avantajul relativ, iar rezultatele sunt reciproc avantajoase pentru parteneri.

David Ricardo a adoptat, la fel ca Adam Smith, o puternică poziţie de dezaprobare a protecţionismului şi în favoarea liberului schimb, declarându-se împotriva celebrelor legi ale cerealelor, care impuneau taxe vamale glisante la importul de cereale (cu cât scădea preţul în străinătate, cu atât creştea taxa de import), constituind o eficientă barieră în calea aducerii grâului ieftin în Anglia şi menţinând rente nejustificat de mari pentru proprietarii funciari în dauna profiturilor întreprinzătorilor capitalişti. Concluzia la care ajunge Ricardo este aceea că singurul efect al subvenţiilor şi taxelor este deturnarea unui capital de la utilizarea către care el ar fi normal orientat. Alfred Marshall este autorul unui compromis între teoria subiectivă a valorii (teoria valorii-utilitate) şi preţurilor şi teoria obiectivă (teoria valorii-muncă): pe termen scurt explică preţurile mărfurilor în funcţie de utilitatea acestora, iar pe termen lung (ca tendinţă) în funcţie de costul lor de producţie. În concepţia sa, avantajul în comerţul internaţional constă în surplusul de cost pe care ar fi trebuit să-l cheltuiască o ţară dacă şi-ar fi produs singură marfa importată, peste costul produselor exportate pentru a-şi procura marfa respectivă. Marginaliştii au introdus prin teoria pură a comerţului internaţional o tehnicizare accentuată a investigaţiilor în domeniul comerţului internaţional, examinând cu preponderenţă latura cantitativă a schimburilor, încercând modelarea lor matematică şi exprimarea grafică prin curbe de indiferenţă şi au subapreciat rolul banilor, ceea ce a condus la o “rupere” a teoriei pure de teoria monetară a relaţiilor economice internaţionale. Teoriile dezvoltate de neoclasici au introdus două concepte fundamentale şi anume : costurile de oportunitate crescătoare şi curbele de indiferenţă la consum colective. Economiştii neoclasici au ridicat obiecţii serioase premisei ricardiene relative la costurile de oportunitate constante: în primul rând aceasta contrazicea observaţia empirică că în foarte multe ramuri de producţie se opera în condiţii de costuri crescătoare, iar în al doilea rând costurile de oportunitate constante conduceau la specializarea absolută sau completă, care la rândul ei nu corespundea vieţii economice reale.

De asemenea, luarea în considerare a cererii prin curbele de indiferenţă la consum remedia lacuna lui Ricardo, care nu a fost în măsură să stabilească condiţiile echilibrului internaţional deoarece modelul său considera doar oferta. Deşi discutabile ca şi concept, curbele de indiferenţă colective (sau sociale) permit determinarea punctelor de echilibru potenţial, a punctului de echilibru stabil al schimburilor internaţionale, iar rezultatele furnizate sunt calitativ similare cu cele obţinute într-un mod mult mai laborios prin utilizarea unui model total dezagregat.

Teoria contemporană asupra schimburilor economice internaţionale are o reprezentare foarte importantă în modelul H.O.S. (Heckscher-Ohlin-Samuelson), care urmărea înnoirea şi adaptarea teoriei neoclasice tradiţionale la realitatea interbelică. Modelul preia din teoria clasică (şi implicit din varianta iniţială ricardiană) cel puţin patru elemente: conceptul de cost comparativ, conceptul de avantaj relativ în comerţul internaţional, conceptul de avantaj reciproc pentru partenerii comerciali şi politica externă a liberului schimb, respingând însă orice legătură a teoriei comerţului internaţional cu teoria valorii bazată pe muncă.

Baza metodologică a modelului HOS reconstituie teoria echilibrului economic general, având ca punct de plecare teoria subiectivist-marginalistă despre utilitatea şi productivitatea marginală a bunurilor economice şi factorilor de producţie. Nici Ricardo şi nici Torrens nu au răspuns la întrebarea referitoare la factorii esenţiali care determină avantajul comparativ. Potrivit teoriilor lor, el depindea de diferenţele comparative ale productivităţii muncii (de fapt de diferenţele de tehnologie) în ţările participante la schimburile internaţionale, fără însă a explica care sunt bazele unor asemenea diferenţe.

Modelul Heckscher Ohlin foloseşte ipoteza ireversibilităţii intensităţii factorilor, potrivit căreia intensitatea factorială a producţiei unui bun faţă de un altul, oricare ar fi remuneraţia (productivitatea) factorilor este întotdeauna de acelaşi sens (mai mare consumatoare de capital sau de muncă). Celelalte premise pe care se sprijină teoria se referă la: numărul de ţări, de factori şi de bunuri luate în considerare ;  randamentele de scară (considerate constante) ; tipul specializării ; concurenţa pe pieţele factorilor şi bunurilor ;  mobilitatea factorilor ; gusturile sau preferinţele consumatorilor ; barierele în calea schimburilor ; costurile de transport.  Fiecare regiune este înzestrată mai bine să producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii relativ abundenţi acolo, de unde ar rezulta concluzia că, comerţul internaţional este un caz particular al comerţului regional şi factorii de producţie sunt mobili nu doar în plan intern ci şi internaţional. Creşterea preţurilor de vânzare în raport cu piaţa internă (ca urmare a specializării) determină sporirea remuneraţiei factorului mai intensiv şi diminuarea remuneraţiei factorului mai puţin intensive.

Se produce un efect de amplificare în măsura în care remuneraţia factorilor variază mai puternic decât preţul produselor. Acest aspect este dezvoltat mai târziu de Rybczynski, care demonstrează că o anumită creştere a unui factor de producţie antrenează, în preţuri constante, creşterea producţiei de bunuri intensive în factorul respectiv, în detrimentul altor produse.

Teoriile tradiţionale asupra schimburilor şi specializării internaţionale s-au finalizat, la începuturile anilor ‘50, prin mai multe tentative de verificare empirică (pe baza datelor statistice). Cea mai cunoscută tentativă se datorează echipei de cercetători condusă de Wassily Leontief. În încercarea de a demonstra viabilitatea modelului H.O.S., în anul 1953 Leontief a conceput un test bazat pe tabloul input-output al economiei americane în anul de referinţă 1947 şi pe datele referitoare la compoziţia (intensivitatea) în factori a exporturilor pentru a elabora o estimare a cantităţilor de capital şi muncă încorporate într-o cantitate reprezentativă de exporturi în valoare de 1 milion $. Deoarece nu se afla în posesia a câte unui tablou input-output asemănător pentru fiecare dintre ţările din care Statele Unite realizau importuri, Leontief a fost nevoit să calculeze, bazându-se tot pe datele statistice americane, intensitatea factorială a producţiei naţionale substituite de importuri reprezentative în valoare de 1 milion $. Paradoxul lui Leontief a generat o vastă cantitate de studii teoretice şi cercetări empirice menite să-l explice şi să descrie mai exact atuurile şi slăbiciunile modelului H.O.S. Unitatea de curs 1 prezintă în continuare principalele explicaţii ale paradoxului lui Leontief. În urma explicaţiilor şi a încercărilor de verificare empirică, specialiştii şi-au intensificat preocupările teoretice. Grefate pe modelul HOS, dar luând în considerare inegalităţile dintre ţări în ceea ce priveşte nivelul de dezvoltare a forţelor de producţie, teoriile de factură neotehnologică consideră că factorul determinant al comerţului exterior este capacitatea de inovare în domeniul tehnicii şi tehnologiei. Din această idee de bază derivă denumirea generică a acestor teorii drept teorii ale neotehnologiilor, dintre care cele mai cunoscute sunt : teoria decalajului tehnologic sau scara tehnologică şi teoria ciclului de viaţă al produsului. Una dintre primele analize având ca obiectiv explicarea schimburilor internaţionale prin prisma evoluţiilor tehnologiilor a fost efectuată de Posner, care a pornit de la cercetarea corelaţiei dintre exporturile unei ţări şi eforturile de cercetare anterioare acestora. Posner a observat că noile produse şi noile tehnologii se dezvoltă în permanenţă. Ţările în care  inovaţiile se realizează mai întâi (adică ţările în care se fac cheltuieli mai mari de cercetare-dezvoltare) vor deţine, o perioadă de timp, avantaje absolute asupra partenerilor lor, produsele respective fiind exportabile. Hufbauer testează o teorie comparabilă asupra schimburilor cu produse aşa-zise ştiinţifice, distingând două tipuri de schimburi : comerţul de ecart tehnologic şi comerţul bazat pe costuri salariale scăzute.

Acest model a fost dezvoltat şi aprofundat mai apoi de Krugman, care a avut în vedere două grupe de ţări : cele din “nord” şi cele din “sud”. Ţările din grupa “nord” sunt mai dinamice, mai receptive la nou, aplică primele noile tehnologii, iar cele din grupa “sud” intră în posesia acestor tehnologii abia după un anumit interval de timp

 Punctul de plecare al teoriei ciclului de viaţă al produsului este ideea că avantajul relativ nu este static, dat o dată pentru totdeauna, ci se poate modifica în timp, în funcţie de modificările care pot interveni în acţiunile întreprinse pentru valorificarea respectivului produs pe piaţa mondială şi de reacţiile pe care le au faţă de el concurenţii reali sau potenţiali.

Primul dintre autorii care abordează ciclul de viaţă al produsului pentru a explica alte coordonate ale schimburilor economice internaţionale este Raymond Vernon. In analiza efectuată de Vernon se combină fazele ciclului de viaţă a produsului cu evoluţia prezenţei acestuia în comerţul internaţional. Durata şi dimensiunea avantajului relativ, privit în mod dinamic, depind de etapele pe care le parcurge un produs în decursul prezenţei lui pe piaţă.

În continuare, se analizează schimburile intraramura, care fac obiectul cercetărilor din ultimele decenii. Schimburile internaţionale intraramură au fost analizate si prin prisma caracteristicilor ofertei, în condiţiile concurenţei de tip oligopol sau monopol. Pe baza unei simetrii perfecte între produsele luate în studiu s-au evaluat numai diferenţele de factură externă. Se introduc noi concepte şi anume termenul schimburi prin specializare intraramură pe verticală,  concept care arată că un produs poate fi descompus în mai multe componente, fiecare dintre acestea putând fi fabricate într-o anumită ţară, iar comercializare realizându-se de asemenea în mai multe ţări. Datele statistice arată că mai bine de 40% din schimburile ce se realizează între ţările dezvoltate sunt de acest tip. Pentru produsele finite sau intermediare care nu se realizează prin acelaşi proces de producţie, dar care sunt puternic legate de schimburile cu produse comparabile se realizează o specializare intraramură pe orizontală. Sunt prezentaţi indicatorii cu ajutorul cărora se cuantifică schimburile intraramură şi anume indicatorul Balassa şi indicatorul Loyd cu relaţiile lor de calcul, şi cu semnificaţiile notaţiilor. În încheierea primei secţiuni a unităţii de curs 1 sunt prezentate pe scurt modelul matematicianului Augustin Cournot şi aplicarea acestuia de către Brander şi Krugman.  Cournot îşi ilustrează modelul pornind de la o situaţie de duopol (modelul este uneori denumit modelul duopolistic Cournot), dar concluziile pot fi generalizate pentru mai multe firme. Premisa centrală a modelului este aceea că fiecare duopolist consideră cantitatea de produs oferită de celălalt ca fiind fixă şi independentă de propriile decizii de producţie. Deşi în mod explicit fiecare firmă o ignoră pe cealaltă, echilibrul final reflectă totuşi interdependenţa care există între ele. Aplicarea modelului Cournot asupra schimburilor internaţionale a fost studiată de Brander şi Krugman. Studiul elaborat de ei porneşte de la următoarele premise: se consideră doar două ţări, fiecare având doar câte o singură firmă ce monopolizează producţia unui bun omogen pe plan mondial; la deschiderea schimburilor cele două firme formează un tip special de “duopol”, încercând fiecare să exploateze piaţa externă ca pe propria piaţă. Procesul de ajustare a cantităţilor furnizate de firme se încheie  după ce ofertele celor două firme se întâlnesc într-un punct de echilibru. Potrivit modelului Brander-Krugman are loc deci un proces de dumping reciproc, producătorii fiind tentaţi să vândă mai ieftin pe piaţa internaţională decât pe piaţa internă.

În secţiunea 2 a primei unităţi de curs, sunt prezentaţi factorii care facilitează  folosirea schimburilor externe ca  factor al creşterii economice. Acest obiectiv este extrem de important pentru toate statele lumii deoarece: schimburile economice internaţionale trebuie să asigure înzestrarea economiei naţionale cu factorii de producţie; participarea la schimburile economice internaţionale trebuie să permită valorificarea (eficientă a) resurselor interne excedentare, sau specializarea pentru export în ramurile în care ţara respectivă deţine avantajul comparativ; participarea la  circuitul economic mondial permite diversificarea ofertei interne de bunuri şi servicii; racordarea economiei naţionale la fluxurile economice internaţionale permite lărgirea seriilor de fabricaţie; participarea la circuitul economice mondial creează de asemenea un climat favorabil în plan politic, militar, etnic, religios, cultural ; schimbul internaţional este “o cerere de diferenţă: acolo unde totul este identic schimbul devine inutil". În continuare, sunt enumerate principalele curente şi schimburi între diferitele blocuri comerciale respectiv curentul Nord-Nord ; curentul Nord-Sud, curentul Sud-Sud ; curentul Est-Est ; curentul Est-Vest. Ca documente specifice de cuantificare a tranzacţiilor comerciale, de importanţă majoră sunt balanţa de plăţi externe şi balanţa comercială, ca parte componentă a balanţei de plăţi. Pentru măsurarea echilibrului schimburilor şi pentru a se stabili dacă evoluţia schimburilor unei ţări cu o alta este sau nu favorabilă, literatura de specialitate  a introdus doi indicatori şi anume gradul de acoperire şi indicele raportului de schimb. Sunt prezentaţi aceşti indicatori precum şi semnificaţia lor. Exprimarea gradului de specializare a unei ţări se face cu ajutorul indicatorilor : coeficientul de specializare şi coeficientul avantajelor comparative,  care ajută la clarificarea situaţiei privind avantajul în specializarea unei ţări într-un anumit produs.

În finalul unităţii de curs 1, este prezentată caracterizarea generală a comerţului mondial contemporan. Sunt enumeraţi cei mai importanţi factori care au stat la baza dezvoltării comerţului mondial postbelic şi anume : necesitatea lichidării, într-un timp cât mai scurt, a urmărilor celui de-al doilea război mondial; consecinţele politice şi economice ale războiului; mutaţiile profunde petrecute în raporturile dintre principalele forţe economice pe plan mondial; transformările substanţiale în însuşi procesul diviziunii internaţionale a muncii; revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană; apariţia şi apoi accentuarea proceselor de integrare economică regională; tendinţa de liberalizare treptată a schimburilor internaţionale; caracterul contradictoriu al măsurilor de politică comercială practicat de multe state; creşterea capacităţii organismelor internaţionale cu atribuţii în soluţionarea problemelor comerţului mondial (îndeosebi GATT/OMC) de a elabora programe viabile, care să asigure echilibrul şi dezvoltarea; şocurile pe care le-a înregistrat economia mondială (şocurile petroliere, ale nivelului dobânzilor, ale fluctuaţiei cursurilor principalelor valute, “crahurile” de bursă, foarfecele preţurilor, datoria externă, etc.); dezvoltarea foarte puternică a transporturilor şi telecomunicaţiilor; extinderea şi diversificarea tehnicilor de comercializare şi a celor de cooperare internaţională.

Ca urmare a acestor factori s-au conturat principalele trăsături ale comerţului mondial contemporan : ritmul deosebit de rapid de creştere a schimburilor economice externe ; devansarea ritmului de creştere a PIB, a producţiei industriale, şi a altor indicatori macroeconomici naţionali de către comerţul exterior; ritmul de creştere a comerţului exterior, în special a importurilor a devansat ritmul de creştere a lichidităţilor internaţionale ale statelor. O consultare a statisticilor internaţionale a relevat faptul că orientarea geografică a schimburilor economice externe a înregistrat modificări importante, atât pe grupe de ţări cât şi pe continente sau regiuni.

Unitatea de curs 1 se încheie cu o prezentare succintă a perspectivelor de evoluţie a comerţului internaţional şi anume: se observă o integrare tot mai profundă a economiei mondiale, respectiv interesul crescând al naţiunilor de a intra în circuitul economic mondial;  se constată o divergenţă foarte mare între tendinţele demografice din statele dezvoltate şi cele în curs de dezvoltare;  în ţările aflate în tranziţie se adoptă strategii fundamentale de creştere bazate pe impulsionarea exporturilor; în ţările nou industrializate o perspectivă importantă o constituie dereglementarea şi privatizarea unor sectoare considerate strategice iar ultima perspectivă o constituie cea privind diminuarea substanţială a tensiunilor politico-militare dintre state.

Загрузка...