Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Riscul este cauzator de rezultate nefavorabile, ce se pot materializa în cheltuieli suplimentare, pierderi, imposibilitatea valorificării unui moment conjunctural favorabil, dar incert. După natura lor, există  riscuri cu conţinut economic - datorate, în principal, evoluţiei contradictorii a pieţei mondiale, fluctuaţiilor care au loc în economie (riscul de preţ şi cel valutar), sau nerespectării obligaţiilor contractuale de către una sau cealalta dintre părţile semnatare ale contractului şi riscuri de altă natură – adică varietate de riscuri (de la riscul de război sau de schimbare a regimului politic şi până la riscul unor calamităţi naturale). După cauzele care determină producerea lor, riscurile pot fi: naturale - determină distrugerea totală sau parţială a mărfurilor (exemplu: recoltele agricole), sau întârzierea efectuării transporturilor; politice - determină apariţia unor perioade de anarhie (vid legislativ), sau instabilitate, schimbări fundamentale ale orientărilor în politicile comerciale; administrative - determină apariţia unui climat de neîncredere, tendinţa de reducere a ponderii afacerilor de durată, prin dezvoltarea excesivă a tranzacţiilor speculative, conjuncturale; de management - determină obţinerea unor rezultate nesatisfăcătoare, prin degradarea imaginii firmei faţă de exterior, diminuarea profiturilor realizate; contractuale - determină rezultate nefavorabile în ceea ce priveşte păstrarea sau câştigarea parte-nerilor, cât şi sub aspect financiar (plata de penalităţi etc.); de preţ - determină obţinerea unor rezultate financiare nefavorabile ; valutare - determină producerea, pentru una sau cealaltă dintre părţile contractuale, unor pierderi financiare importante. După locul unde se produc, riscurile pot fi: interne - se manifestă în cadrul naţional, sau în cadrul firmei angajate în tranzacţii internaţionale şi internaţionale - se manifestă pe piaţa internaţională, în cadrul mediului internaţional de afaceri, determinând apariţia unor consecinţe nefavorabile pentru importatori sau exportatori.

            Sub aspectul tranzacţiilor economice internaţionale, s-a dovedit necesară introducerea conceptului de risc comercial, în scopul de a da o explicaţie cât mai precisă a elementelor şi conceptelor ce pot interveni. În practica activităţilor de comerţ exterior pot să apară, printre altele, următoarele tipuri de riscuri comerciale: riscul privind bonitatea partenerilor comerciali; riscul privind negocierea neurmată de contractare ; riscul de scumpire a materiilor prime, materialelor şi manoperei; riscul privind fluctuaţiile valutare ; riscul privind vânzările pe credit ; riscul privind neîncasarea preţului, sau cel privind încasarea întârziată; riscul privind modificarea condiţiilor de executare a contractelor comerciale internaţionale;  riscul privind neplata preţului ; riscul de neexecutare, executare tardivă, sau necorespunzătoare a obligaţiilor contractuale.

În secţiunea 2  a prezentei unităţi de curs sunt prezentate principalele metode de protecţie împotriva riscurilor, utilizabile în raport cu riscul valutar şi riscul de preţ. Pentru a fi folosite aceste metode şi tehnici, este necesar ca ambii parteneri să fie de acord ca ele să fie înscrise ca şi clauze contractuale. Riscul valutar nu intervine decât dacă între momentul încheierii contractului şi cel al scadenţei există un interval de timp mai mare de 48 de ore şi numai pentru participanţii care încasează sau plătesc în altă monedă decât cea naţională. În practica tranzacţiilor internaţionale, s-a demonstrat că sunt foarte rare situaţiile în care plata se efectuează chiar în momentul încheierii tranzacţiei. Pentru exportator (creditor), riscul valutar apare atunci când, la data încasării sumei (t1), valuta în care s-a efectuat plata are o putere de cumpărare mai mică decât la momentul încheierii contractului (t0) (valuta s-a depreciat). Pentru importator (debitor), riscul valutar apare atunci când, la data plăţii (t1), valuta în care s-a efectuat tranzacţia are o putere de cumpărare mai mare (s-a apreciat) faţă de momentul încheierii contractului (t0). Principalele tehnici de diminuare a riscului valutar  sunt: alegerea celei mai bune variante pentru moneda plăţii; anticiparea sau întârzierea efectuării plăţii sau încasării  prin fixarea scadenţei plăţii şi introducerea unor marje asiguratorii în preţ , corelate cu prognozele pentru evoluţia monedei plăţii ; realizarea unei strategii financiar valutare, la nivelul fiecărei firme implicate în afacerea respectivă, urmărind sincronizarea încasărilor cu plăţile în aceeaşi valută; folosirea celor mai adecvate clauze valutare  respective clauza valutară, clauza coş valutar şi clauza monedă internaţională şi ultima tehnică constă desfăşurarea corectă şi operativă a contractului comercial internaţional. Specificul şi caracteristicile acestor clauze este redat succint. Decizia pentru alegerea monedei plăţii situează pe poziţii esenţial diferite interesele exportatorului cu ale importatorului : vânzătorul (exportatorul) este interesat să susţină ca  plată să se efectueze în una din valutele pentru care prognozele indică o tendinţă de apreciere iar cumpărătorul (importatorul), la rîndul său, pentru a-şi proteja interesele, este motivat să susţină ca plata să se efectueze în una din valutele pentru care prognozele indică o tendinţă de depreciere. Dacă se prefigurează o tendinţă de apreciere a valutei plăţii, exportatorul va încerca să amâne, atît cât  este posibil, livrarea, pentru a beneficia astfel – în mod suplimentar- de încasarea unei sume într-o valută  mai “puternică”, după cum va grăbi livrarea respectivă, dacă moneda contractului manifestă o tendinţă de depreciere.

            La rîndul său, importatorul va încerca să întârzie cât mai mult posibil plata, atunci când valuta manifestă o tendinţă de depreciere, sau să devanseze la maximum plata, dacă valuta se apreciază. Includerea în preţul de ofertă a unei marje asiguratorii este practicată de mulţi comercianţi, deoarece nu întotdeauna includerea unor clauze asiguratorii în contract (în urma negocierii) îi fereşte în totalitate de influenţele negative directe sau propagate ale fluctuaţiilor valutare. În alte situaţii, moneda în care urmează să se efectueze plata nu este cea dorită. Acestă metodă de protecţie trebuie să aibă în vedere evoluţia preţurilor, inflaţia şi variaţiile nedorite ale cursurilor valutare. Firmele care desfăşoară atât operaţiuni de import, cât şi operaţiuni de export îşi pot limita riscul valutar prin compensarea plăţilor şi încasărilor (veniturilor şi cheltuielilor) într-o anumită valută, riscul afectând doar soldul operaţiunilor efectuate în aceeaşi valută, sau pentru intervalele de timp în care nu se pot sincroniza plăţile şi încasările.

Clauza valutară presupune legarea valutei în care se efectuează plata/încasarea (valuta contractului) de una sau mai multe valute, având un curs (mai) stabil, sau de o monedă internaţională (în cazul clauzelor DST şi EURO). Practic, aceasta înseamnă că, la momentul semnării contractului (t0), se negociază şi stabilesc moneda( monedele) de referinţă, în raport cu care se va proceda la cuantificarea evoluţiei cursului monedei plăţii  la scadenţă(t 1). În practică se poate utiliza una din următoarele variante ale caluzelor valutare : clauza valutară simplă care se bazează pe “legarea”(indexarea), prin cursurile lor reciproce, a monedei contractului de o altă valută, etalon sau de referinţă ; clauza coş valutar care presupune ca moneda  plăţii să fie  “indexată” de un grup de mai multe valute, ceea ce are ca efect compensarea evoluţiilor contradictorii ale valutelor care compun coşul, reflectând, în acelaşi timp, mai real tendinţele evoluţiei cursurilor valutare şi clauza monedă internaţională  care constă în alegerea unor coşuri valutare “oficiale”, al căror curs este stabilit de  autorităţi monetare internaţionale (cum sunt F.M.I. sau SME) cu o foarte bună reputaţie.

În ceea ce priveşte riscul de preţ, evitarea sau diminuarea acestuia se poate realiza prin includerea în contract a unor clauze specifice, ceea ce contribuie la creşterea eficienţei financiare a  operaţiunii de comerţ exterior. Principalele clauze specifice, destinate diminuării sau evitării acestui tip de risc sunt: clauza de actualizare a preţului; clauza generală CEE/ONU de recalculare a obligaţiilor beneficiarului faţă de furnizor; clauza de consolidare a valorii (“buy-back”); clauza de rectificare a preţului în funcţie de evoluţia sa pe piaţa reprezentativă a produsului.

Alături de aceste clauze, care au  tehnici şi mecanisme specifice,  mai rar se folosesc şi altele, cum ar fi: includerea în preţ a marjei asiguratorii împotriva riscului de modificare a preţului ; vânzarea mărfurilor cu plata imediat ; desfăşurarea corectă, operativă a obligaţiilor contractuale etc.  

Tehnicile şi metodele amintite anterior sunt tehnici contractuale, respectiv ele sunt incluse în contract. Practica activităţii de comerţ exterior a impus existenţa unor tehnici extracontractuale de diminuare a riscului valutar şi a riscului de preţ,  respectiv  hedging valutar şi hedging cu marfă.  Operaţinile de hedging valutar se realizează prin intermediul unei înţelegeri scrise a firmei cu banca specializată, înţelegere care poate să conţină anumite condiţii de desfăşurare a acestor operaţiuni.  Hedgingul cu marfă constă în combinarea unei vânzări/cumpărări imediat executabile - operaţiunea propriu-zisă cu marfă fizică - cu o operaţiune inversă, la termen, respectiv executabilă la o dată viitoare - operaţiune executată printr-un contract la termen. Spre exemplu, în cazul unei vânzări la termen, dacă preţul mărfii va creşte, exportatorul pierde în prima operaţiune (livrarea iniţială), dar câştigă în cea de a doua (operaţiunea de hedging propriu-zisă) şi invers. În tehnicile de acoperire extracontractuală a riscului valutar se înscriu operaţiunile de arbitraj valutar. Ele vizează atât structura disponibilităţilor valutare de care dispune firma, cât şi desfăşurarea, din punct de vedere valutar, a operaţiunilor de comerţ exterior. Astfel, tranzacţiile pe piaţa valutară cuprind: acoperirea la vedere, prin operaţiuni la vedere şi  acoperirea la termen, prin operaţiuni la termen. Trăsătura de bază a tehnicii de acoperire la vedere  este aceea că, într-un interval de timp foarte scurt, deţinătorii unor disponibilităţi în valute aflate în pericol de a se deprecia obţin alte valute, mai bune, în curs de apreciere. Astfel, firma “scapă” de valutele “în suferinţă”, procurând altele, denumite “valute de refugiu”.

Operaţiunile de acoperire la termen  sunt foarte des utilizate pe plan internaţional, fiind destinate diminuării sau evitării riscului valutar. Folosirea lor, de regulă, este posibilă numai pentru tranzacţiile ale căror termene de finalizare nu depăşesc un an. Riscul valutar este diminuat prin vânzarea sau cumpărarea la termen pe piaţa valutară a valutelor care provin din încasări, sau a valutelor destinate plăţilor viitoare. Tranzacţiile respective se încheie în baza unui curs la termen, iar între desfăşurarea contractului comercial şi efectuarea operaţiunilor la termen trebuie să existe o legătură nemijlocită, o corelare riguroasă, îndeosebi în ceea ce  priveşte scadenţele.

Pentru ilustrarea metodelor de acoperire contractuale şi extracontractuale împotriva riscului valutar, respectiv a riscului de preţ, la sfărşitul unităţii de curs 2 sunt prezentate aplicaţii cu rezolvările aferente.

Загрузка...