Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

 În evitarea riscurilor comerciale care pot să apară în activitatea de comerţ exterior, un rol deosebit de important îl joacă măsurile întreprinse la nivel de stat privind organizarea schimburilor externe. Unitatea de curs 3 începe cu prezentarea rolului statului în organizarea schimburilor economice externe. Cea mai importantă atribuţie a statului în do­meniul schimburilor economice externe este regle­mentarea organizării şi desfăşurării fluxurilor economice cu străinătatea. Statul se poate implica în realizarea schimburilor economice externe  prin mi­jloace directe sau indirecte. Gradul de implicare şi mijloacele utilizate în acest scop sunt foarte diferite de la o ţară la alta. Astfel, prin monopolul statului asupra schimburilor externe, comerţul exterior, în totalitatea sa, se realizează numai de către firmele de stat. În mod practic însă monopolul statului asupra schimburilor externe nu dă cele mai bune rezultate deoarece conducerea acestor unităţi de comerţ exterior nu poate beneficia de autonomia ne­cesară valorificării cu operativitate a situaţiilor conjunc­turale favorabile de pe piaţa internaţională.

            Cele mai multe state nu se implică decât parţial în realizarea schimburilor externe prin firme proprii. În aces­te ţări,  comerţul de stat acoperă doar fluxurile comer­ciale esenţiale pentru economia respectivă: importul unor resurse naturale vitale, importul de tehnică şi tehnologii necesare realizării unor programe naţionale de dezvoltare cât şi valorificarea, pe piaţa externă, a resurselor exce­dentare ori a produselor ce prisosesc în raport cu cererea internă. Statul îşi îndeplineşte însă misiunea de a orienta specializarea pentru export a producţiei naţionale în ra­murile sau domeniile de activitate în care economia re­spectivă deţine avantaje comparative.

            În secţiunea 2 a unităţii de curs sunt redate succint modalităţile de organizare a schimburilor economice externe. Din punct de vedere organizatoric schimburile economice externe pot fi realizate prin forme directe (in­tegrale ori prin delegare sau reprezentare) respectiv in­directe. Opţiunea pentru una din aceste soluţii este de­terminată de dimensiunile firmei, de intensitatea legă­turilor economice externe, de reglementările naţionale, de ramura de activitate şi de alţi factori.

            Întreprinderile mici şi mijlocii sau cele în care pon­derea producţiei destinată exportului este redusă, uti­lizează pentru comerţul exterior acelaşi compartiment pe care-l folosesc şi pentru piaţa internă, în timp ce între­prinderile mari sau cele în care schimburile cu străinătatea deţin o pondere ridicată, au structuri organizatorice şi funcţionale destinate în exclusivitate comerţului exterior.

Exportul direct poate să fie organizat sub forma vânzării directe integrale,  caz în care  între producătorul exportator şi utilizatorul final nu intervine nici în amonte (în ţara exportatorului), nici în aval (în ţara în care se ex­portă) vreun intermediar. A doua formă de organizare a exportului direct constă într-o vânzare directă prin dele­gare (sau reprezentare), caz în care, în aval poate inter­veni un agent comercial, eventual unul sau mai mulţi subagenţi reprezentanţi.

            În cadrul primei forme de organizare, firmele industriale se ocupă nu numai de expor­tul direct al produselor, dar şi de importul direct al ma­teriilor prime şi al materialelor necesare. Pentru efectuarea operaţiunilor de import se creează diferite unităţi de import sau secţii funcţionale: pe ramuri, teritoriale, societăţi-filiale de import etc. În marile centre comerciale, unde cumpărările de mărfuri au un caracter permanent, se folosesc reprezentanţe. Acestea sunt compartimente organizate pe piaţa străină pentru procurarea mărfurilor locale direct de la producător sau, uneori, de la firmele comerciale intermediare. Exporturile sau importurile directe prin delegare se bazează pe utilizarea comercianţilor de intermediere care acţionează în numele, pe contul şi riscul clientului. Folosirea comercianţilor de intermediere prezintă o serie de avantaje şi anume : economia de mijloace financiare realizată de comitent ;  dispunerea de către comercianţii de intermediere de  propria lor bază tehnico-materială: depozite, săli de expunere a mărfurilor, ateliere de reparaţii, iar câteodată chiar de pro­priile lor magazine cu amănuntul. Firmele comerciale de intermediere îl eliberează pe exportator de numeroase griji legate de realizarea livrării mărfii: formalităţi de expediere şi asigurare, lucrările de sortare şi ambalare, reclamă şi adaptare la cerinţele pieţei locale. Capitalul firmelor comerciale intermediare poate fi folosit pentru finanţarea tranzacţiilor. O mare importanţă o au relaţiile stabile şi strânse ale intermediarilor cu băncile, firmele de trans­porturi şi expediţie, companiile de asigurări.

Realizarea desfacerii prin intermediul firmelor comerciale intermediare prezintă şi o serie de neajunsuri şi anume: exportatorul este lipsit de contacte directe cu pieţele de desfacere şi depinde în întregime de buna credinţă şi posibilităţile intermediarului comercial ; inter­mediarii sunt verigi interpuse care duc la diminuarea beneficiilor exportatorilor ; firmele pierd mult timp şi mijloace pentru descoperirea intermediarilor com­petenţi. În practica schimburilor internaţionale se util­izează, serviciile mai multor categorii de intermediari: comisionari, dealeri, reprezentanţi. Comisionarii sunt persoane fizice sau societăţi comerciale care participă la încheierea operaţiunilor, în numele lor, dar pe contul altora. Comisionarul poate lucra concomitent şi pe cont propriu. În funcţie de natura ope­raţiilor pe care le îndeplinesc, firmele comisionare pot fi exportatoare şi importatoare. Firmele comisionare exportatoare (export com­mission houses) pot acţiona pe contul vânzătorului sau pe cel al cumpărătorului. Printre firmele comisionare exportatoare men­ţionăm casele de confirmare (confirming houses) care îşi asumă riscurile de creditare a cumpărătorilor şi nu solicită de la aceştia dovezi privind posibilităţile de rambursare a creditelor. Firmele comisionare importatoare (import com­mission housses) acţionează ca reprezentanţi ai cumpărătorilor din ţara lor şi transmit, pe contul acestora, comenzile către producătorii exportatori străini.

            Contractul de comision cuprinde o serie de ele­mente dintre care pe cele mai importante sunt: depozitul de comision sau de consignaţi; limita de preţ;  cumpărări pe cont propriu; comisionul; garanţia referitoare la stocul din depozit; delcrederea;  decontarea sumelor încasate din valorificarea mărfii.

            În cadrul celei de-a doua forme de organizare a exportului direct, reprezentanţii  constituie o categorie de intermediari care lucrează în numele şi pe contul altora. Aceşti intermediari nu preiau riscurile inerente tranzac­ţiilor de comerţ exterior, funcţia lor fiind să reprezinte, temporar sau continuu, interesele comitentului. Terminologia în definirea acestui tip de inter­mediar diferă de la o zonă la alta.  Durata mare în timp a relaţiilor dintre reprezen­tant şi comitent îl deosebeşte pe acesta de broker şi de alte tipuri de intermediari, care nu au, ca regulă, îm­puterniciri, de lungă durată, de a înfăptui operaţiuni de intermediere în tranzacţiile de comerţ exterior. Firmele agent pot acţiona în ţara comitentului - ca agent de ex­port, agent de import, sau într-o ţară străină - ca agent de desfacere în străinătate sau agent de achiziţionare din străinătate. Agentul de desfacere în străinătate este împuter­nicit, adesea, de producător să vândă mărfurile acestuia în cadrul unui teritoriu determinat. Firmele agent de achiziţionare din străinătate (buying agent) realizează operaţii intermediare de achizi­ţionare a mărfurilor din străinătate pentru comitenţii lor, primind pentru aceasta un comision.

            Reuşita în colabo­rarea dintre un comitent şi un reprezentant este condi­ţionată, în mare măsură, de contractul  de reprezentare care se încheie între aceştia. Un reprezentant trebuie să respecte nu nu­mai dispoziţiile exprese ale contractului şi normele legale, dar să ţină cont şi de uzanţele comerciale din ramura re­spectivă. În contractele de reprezentare se poate înscrie clauza de exclusivitate, corespunzător căreia firma ex­portatoare se obligă să acorde unui singur agent extern dreptul de a plasa produsele sale pe un anumit teritoriu iar  în  unele ţări acesta se numeşte reprezen­tant general. De asemenea, se poate înscrie clauza prin care agentul reprezentant se obligă să nu primească reprezentanţa unor articole similare de la alţi exportatori. Clauza poate fi deci reciprocă, bilaterală, dacă ea leagă atât pe exportator, cât şi pe reprezentant sau unilaterală, dacă numai unul dintre aceştia este legat în sensul ante­rior arătat.

            Spre deosebire de agenţii reprezentanţi, brokerii nu intră în re­laţii contractuale de durată cu nici unul din cei doi parten­eri, colaborarea având un caracter accidental. De obicei, brokerul nu încheie personal contractul, ci după ce găseşte pentru vânzător un cumpărător sau invers, pe baza consimţământului exprimat de fiecare, constată încheierea contractului. Pentru serviciile sale el este re­munerat cu un curtaj calculat printr-un anumit procentaj din valoarea contractului, sau pe unitate cantitativă (tonă, bucată etc.). Este necesar să fie menţionată existenţa unor asociaţii profesionale care reunesc brokerii după criteriul domeniului de activitate. Aceste asociaţii, întâl­nite mai ales în Anglia, posedă capitaluri însemnate şi se bazează pe legături cu băncile, finanţează tranzacţiile efectuate prin intermediul lor acordând credite cumpără­torilor şi avansuri exportatorilor.

            Cu toate că marile întreprinderi industriale au tendinţa de a recurge din ce în ce mai mult la exportul şi importul direct, o mare parte a comerţului exterior a ţărilor dezvoltate este derulată de întreprinderi comerciale spe­cializate. În acest caz este vorba despre schimburile indirecte. Acestea sunt realizate de către întreprinderile comer­ciale care achiziţionează mărfuri de pe piaţa naţională sau din alte ţări şi le revând în străinătate. Ele încheie operaţiunile în nume şi pe cont propriu, cu alte cuvinte cumpără şi revând marfa în numele, pe contul şi riscul lor, revenindu-le profitul ce rezultă din diferenţa dintre preţul de achiziţionare şi cel de vânzare.

Există doua situaţii posibile de realizare a schimburilor indirecte şi anume :  comerciantul obţine mărfurile de la producător pe baza unui contract de vânzare-cumpărare, fără ca în­tre ei să existe o înţelegere prealabilă sau relaţia de cumpărare a mărfurilor se realizează în condiţiile unei înţelegeri prin care producătorul acordă exportatorului dreptul de vânzare pe termen lung. În acest din urmă caz, înţelegerea se încheie prin contractul de ce­sionare care, la rândul său, poate fi contract de cesionare obişnuită, în care producătorul exportator îşi rezervă dreptul de a vinde mărfurile pe un teritoriu şi prin alte forme decât prin distribuitorul cu care a încheiat înţelegerea sau contract de cesionare cu clauza de exclusivitate, în care caz, pe  teritoriul respectiv, nu se pot folosi alte reţele de comercializare decât cea asupra căreia s-a convenit.

Din punct de vedere al obiectului firmelor comer­ciale şi al formelor concrete de organizare a procesului vânzării, se disting mai multe tipuri de unităţi comerciale şi anume : case comerciale; firme exportatoare; firmele importatoare; firmele en gros; firmele en gros; organizaţiile cooperatiste.

În desfăşurarea  schimburilor indirecte, în cadrul societăţilor de intermediere un loc aparte îl deţin companiile offshore cu  rol de instrument financiar de planificare şi evitare a taxelor, de creştere a profitabilităţii unei afaceri şi de coordonare a unei activităţi productive. companiile offshore reprezintă firme înregistrate în anumite ţări sau jurisdicţii care  au o legislaţie fiscală fie fără impozite, fie cu impozite foarte reduse. De regulă, aceste jurisdicţii sunt cunoscute sub numele de paradisuri fiscale (tax heaven). Pentru ca un teritoriu să fie considerat paradis fiscal trebuie să îndeplinească o serie de condiţii şi anume: fiscalitate redusă, birocraţie scăzută, anonimitate, protecţia patrimoniului şi o infrastructură bine dezvoltată.

Unitatea de curs se încheie cu prezentarea schimburilor externe în România, respectiv cu o analiză de ansamblu a activităţii de comerţ exterior în perioada de tranziţie. În perioada de tranziţie, tendinţa principală spre care evoluează organizarea activităţii de comerţ exterior este descentralizarea. Aceasta se manifestă prin mai multe etape distincte şi anume : o “demolare” fără discernământ a întregului sistem organizatoric din activitatea de comerţ exterior “vechi”;  o descentralizare excesivă a funcţiei externe, fiecare unitate având exporturi sau im­porturi înfiinţându-şi un compartiment propriu de comerţ exterior; refacerea cadrului legislativ mult rămas în urma transformărilor din activitatea economică concretă; reorganizarea treptată a activităţii băncilor, a pieţei valutare, a activităţii societăţilor de intermediere, şi a activităţii firmelor producătoare şi comerciale.

Загрузка...