Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Revoluţia ştiinţifico-tehnică actuală a condus pe planul relaţiilor economice internaţionale la sporirea în ritmuri fără precedent a transferului de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice. În măsura în care noua tehnologie nu este încorporată în instalaţii, utilaje sau alte bunuri tangibile, transferul internaţional de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice constituie un flux invizibil care înglobează o mare varietate de tranzacţii, ce pot fi totuşi sistematizate în două componente şi anume: pe de o parte comerţul cu brevete, drepturi de autor (copyright), know-how, iar, pe de alta parte în servicii de consultanţă-inginerie şi de prelucrare a datelor de asistenţă tehnică etc.

Fluxurile internaţionale provenite din comercializarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice şi a operelor literare şi artistice.

Transferul internaţional de cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice, încorporate în principal în tehnologii noi, îmbracă forme foarte variate.

O primă clasificare stabileşte două mari categorii de transfer internaţional de tehnologii:

  1. a) efectuat fără consimţământul deţinătorului;
  2. b) efectuat cu permisiunea sau din voinţa deţinătorului.

Transferul internaţional de tehnologii fără consimţământul deţinătorului se poate efectua deoarece, în general, deţinătorul fiind determinat de motive de prestigiu să participe la diferite acţiuni de marketing nu poate împiedica în totalitate difuzarea unor informaţii tehnologice pe care le deţine.

Frecvente sunt şi alte modalităţi ca:

- divulgarea voluntară sau involuntară a unor informaţii tehnologice de către personalul care lucrează cu ele;

- atragerea prin oferte avantajoase a unor specialişti care deţin un important bagaj de cunoştinţe tehnologice (brain-drain);

-  studierea produselor pentru a cunoaşte tehnologia cu ajutorul cărora au fost obţinute etc.

În marea majoritate a cazurilor, cunoştinţele tehnologice obţinute pe aceste căi sunt incomplete, astfel că valorificarea lor presupune un important potenţial tehnologic la organizaţia care reuşeşte să le obţină.

Transferul internaţional de tehnologii cu permisiunea deţinătorului îmbracă forme variate dintre care:

  1. transfer internaţional de tehnologii gratuit – deţinătorul cedează cunoştinţe tehnologice cu titlu gratuit urmărind scopuri propagandistice sau de politică comercială;
  2. transfer internaţional de tehnologii automat – se realizează în cazul fuzionării unor firme din ţări diferite sau al cumpărării unei firme de o societate din altă ţară;
  3. transfer internaţional de tehnologii în contrapartidă – se realizează între parteneri care deţin tehnologii de interes reciproc;
  4. transfer internaţional de tehnologii prin contracte care la rândul lui se poate realiza în mai multe forme:
  5. a) transfer internaţional de tehnologii prin cooperare: livrarea de tehnologii pe credit, cu rambursarea în produse, producţia la comandă (în lohn), coproducţie (societăţi mixte);
  6. b) transfer internaţional de tehnologii marginal: contractul internaţional de leasing – cu prilejul realizării acestui contract se transferă şi tehnologia pentru procesele de producţie respective; contractul internaţional de franchising sau franciza care se referă şi la permisiunea de a fi folosite procedee tehnice sau metodele de comercializare ale
  7. c) transfer internaţional de tehnologii contractual propriu-zis: obiectul contractului îl constituie tocmai transferul unei tehnologii au al unui element al acesteia.

Din această categorie fac parte:

- cesiunea teritorială a brevetului – constă în cedarea unui terţ de către deţinătorul brevetului a dreptului de a valorifica brevetul respectiv în limitele teritoriului convenit.

- arendarea invenţiilor brevetate. Arenda poate fi reprezentată printr-o cota fixă pe utilaj (se dau în arendă şi utilajele pe care se realizează tehnologiile respective) sau prin redevenţe, respectiv cote procentuale din producţia realizată.

- licenţierea constă în licenţa acordată unu terţ de către titularul unui brevet. Licenţa este contractul prin care posesorul unui brevet de invenţie cedează cuiva dreptul de exploatare a invenţiei sale. La rândul lor licenţele pot fi de mai multe tipuri:

- licenţa exclusivă – licenţiatorul acordă licenţiatului dreptul exclusiv de utilizare a brevetului. Aceasta poate fi deplină sau limitată.

- licenţa neexclusivă - licenţiatorul îşi rezervă dreptul de a utiliza brevetul în continuare şi de a-l acorda unor terţi.

- contractul internaţional pentru transferul de know-how, de obicei se încheie separat date fiind obiectul, durata şi regimurile juridice diferite de cele ale contractului de licenţă, constituind însă un „pachet” unitar cu acesta.

- transferul internaţional al drepturilor de autor, tradiţional nu intră în sfera intereselor economice. Totuşi noile tehnologii au adus în domeniul economic şi copyrighturile, mai ales în relaţie cu „software”.

Serviciile tehnice cuprind o gamă variată de operaţiuni invizibile legate de transferul internaţional de tehnologie cum ar fi: servicii de consultanţă-inginerie legate de întocmirea studiilor de fezabilitate şi proiectarea obiectivelor, servicii de prelucrare a datelor şi de gestiune, asistenţă tehnică şi managementul şantierelor de construcţii etc.

Piaţa internaţională pentru serviciile tehnice s-a dezvoltat şi diversificat continuu, cuprinzând o arie largă de activităţi începând de la acordarea unei consultaţii de specialitate, până la „livrarea la cheie” a unui obiectiv şi continuând, adesea, cu asistenţă în exploatare.

Comercializarea cunoştinţelor ştiinţifice şi tehnice, a operelor literare şi artistice trebuie realizată cu respectarea normelor privind drepturile de proprietate intelectuală.

Există 2 tipuri principale de drepturi de proprietate intelectuală: drepturi de proprietate industrială, drepturi de autor (copyright).

Primele se referă la orice nouă invenţie în probleme tehnice, sau în sectorul economic ori social, incluzând desenul şi prototipul produselor respective.

Alte titluri de protecţie industrială foarte importante sunt: mărcile de fabrică, de comerţ şi de serviciu. Mărcile sunt semne distinctive folosite de firme pentru a deosebi produsele, lucrările şi serviciile lor de cele identice sau similare ale altor firme.

Mărcile se pot grupa în mai multe categorii. În raport cu destinaţia lor economică, mărcile sunt de fabrică şi de comerţ.

Marca de fabrică se foloseşte de producător sau fabricant în domeniul activităţii industriale, agricole, meşteşugăreşti şi artizanale. Exemple: Pepsi Cola, Coca Cola, Honda, Mercedes, Dacia etc.

Marca de comerţ este utilizată de comerciant sau de distribuitor prin aplicarea ei pe produsele pe care le vinde. Marca de comerţ arată ca produsele unei întreprinderi sunt distribuite de o anumită unitate comercială. Exemple: Nekermen, Lafayette, Romarta, Ana Electronic etc.

Din punct de vedere al obiectului se deosebesc mărcile de bunuri şi mărcile de serviciu.

Mărcile de bunuri identifică şi deosebesc anumite produse tangibile, fabricate sau naturale.

Mărcile de serviciu sunt întrebuinţate pentru a deosebi serviciul unei întreprinderi de cele prestate de alte întreprinderi. În raport de natura serviciilor, marca se foloseşte în mod direct sau indirect.

Conceptul de copyright se referă la privilegiul exclusiv de a face copii după creaţiile literare sau artistice. El are menirea de a proteja atât „operele” pentru a nu fi copiate, cât şi „autorul”, recunoscându-i-se dreptul moral la anumite privilegii datorită creaţiei lui artistice sau literare.

Загрузка...