Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

1 Tipuri de bunuri

            De-a lungul timpului, oamenii au căutat să descopere şi să aplice diverse metode de protecţie împotriva producerii unor evenimente ce pot determina avarierea sau distrugerea bunurilor şi proprietăţilor pe care le deţin. Asigurarea este una dintre aceste metode, prin intermediul căreia se acoperă o parte a riscurilor cu care se confruntă persoanele sau firmele în activitatea lor de zi cu zi.

            Asigurarea de bunuri compensează cheltuielile impuse de repararea sau de înlocuirea acelor bunuri care sunt avariate, distruse sau pierdute.

            Până când nu suferă o pagubă, cele mai multe persoane nu realizează necesitatea unei asigurări. Foarte puţini oameni se întreabă cum se vor descurca în momentul în care, de exemplu, vor pierde într-un incendiu toate bunurile pe care le posedă. Numai atunci când se confruntă cu un astfel de risc, aceştia conştientizează importanţa asigurării.

            Atunci când riscul nu se produce în perioada asigurată, nu putem afirma că primele plătite sunt pierdute, chiar dacă asiguratul nu ajunge în situaţia de a fi despăgubit, el obţine, în schimb, un beneficiu psihologic (starea de siguranţă pe care o oferă asigurarea).

            Asigurările de bunuri în România sunt, începând cu anul 1996, facultative. Anterior au funcţionat unele asigurări obligatorii: până în 1990 acestea au cuprins bunurile aparţinând unităţilor cooperatiste din agricultură precum şi clădirile şi animalele aparţinând populaţiei. În perioada 1990-1995 a continuat asigurarea prin efectul legii, dar pentru clădirile şi construcţiile aparţinând persoanelor fizice.

            Prin “bun” se înţelege o valoare economică care este utilă pentru satisfacerea nevoii materiale şi spirituale a omului şi este susceptibilă de apropiere sub forma dreptului de proprietate.

  1. În funcţie de natura lor şi de clasificarea dată de lege, bunurile pot fi mobile sau imobile.

            Bunurile mobile pot fi:

            - mobile prin natura lor (bunuri corporale, transformabile);

            - mobile prin determinarea legii (valori mobiliare);

            - mobile prin anticipaţie (bunuri care prin natura lor sunt imobile, dar pe care părţile unui act juridic le consideră ca mobile prin ceea ce vor deveni: fructele, recoltele neculese).

            Bunurile imobile pot fi:

            - imobile prin natura lor;

            - imobile prin obiectul la care se aplică (sunt imobile prin obiectul la care se aplică uzufructul bunurilor imobile, servituţile, acţiunile care ţin a revendica un imobil);

            - imobile prin destinaţie (animale afectate la cultură, instrumentele de arat).

  1. După regimul circulaţiei lor juridice avem:

            - bunuri aflate în circuitul civil (acele bunuri care pot face obiectul actelor juridice, pot fi dobândite sau înstrăinate prin act juridic civil);

            - bunuri scoase din circuitul civil (bunuri care nu pot forma obiectul actului juridic civil, deci sunt inalienabile).

  1. După modul cum sunt determinate:

            - bunuri individual determinate (acele bunuri care se individualizează prin însuşiri proprii, speciale);

            - bunuri determinate generic (acele bunuri care se individualizează prin însuşiri speciale sau ale categoriei din care fac parte; individualizarea se face prin cântărire, măsurare, numărare etc.).

  1. După cum pot fi sau nu înlocuite în execuţia unei obligaţii civile:

            - bunuri fungibile (acel bun care, în execuţia unei obligaţii, poate fi înlocuit cu altul fără a afecta valabilitatea plăţii);

            - bunuri nefungibile (care nu pot fi înlocuite cu altele, în execuţia unei obligaţii).

  1. După cum folosirea lor implică sau nu consumarea sau înstrăinarea lor:

            - bunuri consumptibile (acele bunuri care nu pot fi folosite fără ca cea dintâi întrebuinţare a lor să nu implice consumarea substanţei sau înstrăinarea lor: banii, combustibilii, alimentele);

            - bunuri neconsumptibile (bunurile care pot fi folosite repetat, fără a fi necesară consumarea substanţei sau înstrăinarea lor: construcţii, terenuri, maşini).

  1. După cum pot fi sau nu împărţite fără să-şi schimbe destinaţia:

            - bunuri divizibile (se pot împărţi fără să-şi schimbe prin aceasta destinaţia economică);

            - bunuri divizibile (care nu pot fi împărţite fără să-şi schimbe prin aceasta destinaţia economică).

  1. După corelaţia dintre ele:

            - bunuri principale (bunuri care pot fi folosite în mod independent, fără a servi la întrebuinţarea unui bun);

            - bunuri accesorii (bunuri care sunt destinate să servească la întrebuinţarea altui bun principal).

  1. După modul de percepere:

            - bunuri corporale (bunuri care au o existenţă materială, fiind perceptibile simţurilor umane);

            - bunuri incorporale (reprezintă valori economice care au o existenţă abstractă).

  1. După cum sunt sau nu supuse urmăririi şi executării silite pentru plata datoriilor:

            - bunuri sesizabile (bunuri ce pot forma obiectul executării silite a debitorului);

            - bunuri insesizabile (bunuri care nu pot fi urmărite pentru plata unei datorii).

            În contextul asigurărilor, pe baza clasificării oficiale din Legea 403/2004, putem determina trei categorii de bunuri:

  1. a) Proprietăţi şi bunuri – în care includem clădiri, construcţii şi conţinutul lor, maşini, utilaje, instalaţii, bunuri casabile, inventar gospodăresc, hârtii de valoare (bani, titluri financiare, timbre), drepturi de proprietate intelectuală (documente, manuscrise, soft), opere de artă, animale şi producţie agricolă.
  2. b) Bunuri în tranzit – mărfuri care fac obiectul contractelor de transport terestru, maritim, fluvial sau aerian.
  3. c) Mijloace de transport – terestru, maritim, fluvial sau aerian.

 

2 Elementele specifice contractului de asigurări de bunuri

 

            În cazul asigurării de bunuri, societatea de asigurări se obligă ca la producerea riscului asigurat să plătească asiguratului sau beneficiarului desemnat în poliţă, o despăgubire. Astfel, contractul de asigurare de bunuri este un contract de despăgubire. Prin contractul de despăgubire, asiguratul este îndreptăţit să încaseze indemnizaţia de despăgubire doar dacă a suferit o daună şi doar în măsura în care a suferit efectiv o pierdere financiară. Nu este obligatoriu ca în baza unui contract de despăgubire, asigurătorul să plătească suma totală necesară pentru refacerea situaţiei financiare a asiguratului care a suferit o daună, deoarece, în contract, pot exista prevederi care limitează suma asigurată.

            Contractele de asigurare de bunuri au la bază principiul despăgubirii – un principiu fundamental al asigurării. Acest principiu presupune ca, prin încasarea indemnizaţiei de despăgubire, asiguratul revine în situaţia financiară pe care a avut-o înainte de survenirea evenimentului asigurat.

            Din contractul de asigurare fac parte integrantă:

            - poliţa de asigurare;

            - documentul justificativ care să ateste efectuarea plăţii primei de către asigurat;

            - condiţiile generale şi specifice;

            - declaraţia de interes patrimonial faţă de obiectul asigurat.

            Asigurătorul este persoană juridică care se obligă să plătească asiguratului o anumită sumă de bani la producerea evenimentului prevăzut ca risc asigurat în contractul de asigurare.

            Asiguratul este persoana fizică sau juridică ce are un interes patrimonial faţă de bunul asigurat şi care, prin intermediul contractului de asigurare, cedează riscul asigurătorului.

            Beneficiarul este terţa persoană care, în baza contractului de asigurare, este îndreptăţită la încasarea despăgubirii la producerea evenimentului desemnat în poliţă ca risc asigurat.

            Interesul asigurabil este o cerinţă de bază pentru existenţa oricărui contract de asigurare. O persoană are un interes asigurabil dacă producerea unui eveniment asigurabil poate cauza o pierdere financiară sau un prejudiciu persoanei respective. În cazul asigurării de bunuri, prin interes asigurabil se înţelege valoarea pecuniară a bunului, expusă pierderii, sau valoarea patrimonială ce poate fi pierdută pentru asigurat sau beneficiar, ca urmare a producerii evenimentului asigurat.

            Condiţiile esenţiale pentru existenţa unui interes asigurabil în cazul unui bun, sunt:

            - trebuie să existe posibilitatea producerii unei daune ce poate fi evaluată în bani, pe care asiguratul o poate suferi în caz de pierdere sau de degradare a bunului asigurat;

            - bunul menţionat trebuie să constituie obiectul asigurării;

            - asiguratul trebuie să fie într-o relaţie directă, recunoscută legal, cu obiectul asigurării, adică să aibă de suferit în urma distrugerii obiectului asigurat. Altfel spus, asiguratul trebuie să aibă un interes patrimonial licit în conservarea bunului respectiv.

            Regula generală în asigurările de bunuri este ca interesul asigurabil să existe atât în momentul încheierii asigurării, cât şi în momentul producerii riscului asigurat. Nici o instanţă de judecată nu poate sili o societate de asigurări să plătească despăgubiri către sau în interesul asiguratului, dacă acesta nu are un interes asigurabil. Deci în asigurarea de bunuri, interesul asigurabil decurge, de regulă, din statutul de proprietar al persoanei care doreşte să se asigure. Există însă situaţii în care şi alte persoane, decât proprietarul, pot avea un interes asigurabil, în situaţii precum:

            - Proprietatea în comun – o persoană care deţine în comun cu una sau mai multe persoane un bun sau o clădire, are dreptul legal de a asigura bunul sau clădirea respectivă la întreaga valoare. Acest lucru nu înseamnă ca, în caz de distrugere totală a bunului sau clădirii asigurate, persoana respectivă va fi singura care va fi despăgubită. Aceasta va putea beneficia de despăgubire doar în limita dreptului său de proprietate, iar dacă încasează valoarea totală a despăgubirii, ea va acţiona ca agent al celorlalţi proprietari, fiind obligată să le ofere partea ce li se cuvine din despăgubire.

            - Proprietate ipotecată – în cazul unui contract de ipotecă, ambele părţi au un interes asigurabil: debitorul ipotecar în calitate de proprietar şi societatea ipotecară în calitate de creditor. În asemenea cazuri se încheie, de obicei, o asigurare în numele ambelor părţi.

            - Proprietatea închiriată – chiriaşul nu este obligat să încheie un contract de asigurare a proprietăţii închiriate, însă, în cazul în care încheie o astfel de asigurare, el o încheie în numele şi în folosul proprietarului şi, deci, nu poate pretinde încasarea despăgubirii în urma producerii unui risc asigurat, ci doar poate pretinde proprietarului restituirea primelor de asigurare.

            - Proprietate aflată în custodie – custodele are un interes asigurabil în ceea ce priveşte proprietatea sau bunul pe care îl deţine în custodie, deoarece este responsabil din punct de vedere legal pentru orice daună produsă bunului respectiv.

            Persoanele din familia proprietarului – persoanele din familia proprietarului pot beneficia din utilizarea obiectului asigurării, ceea ce determină existenţa unui interes asigurabil al acestora faţă de bunul respectiv.

            Obiectul asigurării în contractele de asigurări de bunuri şi clădiri poate fi reprezentat de:

            - bunurile în proprietatea persoanelor fizice sau juridice;

            - bunurile ce fac obiectul unor contracte de concesionare, închiriere sau locaţie de gestiune;

            - bunurile primite în folosinţă;

            - bunurile primite spre păstrare, separare, prelucrare, curăţare, vopsire sau expunere spre vizionare.

            În principiu nu se pot asigura bunurile care, din cauza degradării, nu mai pot fi folosite potrivit destinaţiei.

            Riscul asigurat

            În asigurarea de bunuri există o clasificare a riscurilor în:

            ▪ riscuri civile – asociate clădirilor care folosesc ca locuinţe şi birouri şi bunurile din acestea;

            ▪ riscuri comerciale şi industriale – asociate clădirilor ce folosesc ca unităţi de producţie şi comercializare şi bunurilor aflate în acestea.

            În general, în asigurarea de bunuri riscurile preluate în asigurare de societăţile de asigurare sunt:

            ▪ incendiu;

            ▪ trăsnet;

            ▪ explozie;

            ▪ ploaie torenţială;

            ▪ grindină;

            ▪ inundaţie;

            ▪ furtună;

            ▪ cutremur;

            ▪ prăbuşiri şi alunecări de teren;

            ▪ greutatea stratului de zăpadă cu gheaţă;

            ▪ avalanşe de zăpadă;

            ▪ căderea pe clădiri a altor corpuri;

            ▪ lovirea de către un autovehicul.

            Unele societăţi de asigurare oferă asigurare pentru maşini, utilaje şi instalaţii, pentru cazurile de avarie accidentală. În astfel de poliţe sunt acoperite riscuri cum sunt:

            ▪ ruperi sau deformări în timpul funcţionării;

            ▪ ciocniri sau izbiri cu alte corpuri;

            ▪ explozii;

            ▪ efectele unor substanţe chimice;

            ▪ scurtcircuit etc.

            Bunurile sau alte valori (numerar, timbre poştale) pot fi asigurate şi în vederea furtului sau jafului. Unele societăţi tratează aceste riscuri ca fiind de sine stătătoare, în timp ce altele le asigură complementar, cu plata primei corespunzătoare sau le refuză.

            Cele mai multe societăţi de asigurări oferă produse de asigurare de bunuri pe mai multe niveluri, în funcţie de riscurile acoperite. Astfel, există:

            - poliţe de asigurare împotriva incendiului;

            - poliţe de asigurare standard (care în general, acoperă riscurile de incendiu, trăsnet, explozie şi căderi corpuri);

            - poliţe de asigurare extinse (care acoperă, pe lângă riscurile prevăzute în poliţa standard, şi câteva riscuri suplimentare);

            - poliţe de asigurare “toate riscurile” (în care nu sunt numite riscurile acoperite, ci doar excluderile).

            Suma asigurată reprezintă partea din valoarea expusă la risc pentru care asigurătorul îşi asumă răspunderea în cazul producerii riscului asigurat. Suma asigurată reprezintă limita maximă a răspunderii asigurătorului şi constituie unul dintre elementele care stau la baza calculului primei de asigurare.

            În cazul asigurării de bunuri, suma asigurată poate fi egală sau mai mică decât valoarea bunurilor respective. Suma asigurată nu poate să depăşească valoarea de asigurare (valoarea reală a bunului în momentul încheierii contractului de asigurare), deoarece asigurarea este astfel concepută încât să nu permită sub nici o formă acordarea unei despăgubiri mai mari decât pierderile efective suportate de asiguraţi.

            La asigurările obligatorii de bunuri, suma asigurată se stabileşte pe baza normelor de asigurare, iar cele facultative, în funcţie de propunerea asiguratului, fără însă ca ea să poată depăşi valoarea bunului în momentul încheierii asigurării sau, pentru unele bunuri, sumele stabilite de asigurător.

            Pentru stabilirea sumei asigurate, în cazul asigurărilor de bunuri, se procedează la evaluarea de asigurare. Evaluarea de asigurare reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte valoarea bunurilor în vederea cuprinderii lor în asigurare. Pentru ca un anumit bun să fie cuprins în asigurare, este necesar să se cunoască cât mai precis valoarea acestuia, deoarece indemnizaţia de despăgubire plătită de asigurător în caz de producere a evenimentului asigurat se stabileşte în funcţie de valoarea bunurilor asigurate. Valoarea cu care sunt cuprinse bunurile în asigurare trebuie să fie stabilită în deplină concordanţă cu valoarea reală a acestora, deoarece orice subevaluare sau supraevaluare poate avea consecinţe negative fie pentru asigurător, fie pentru asigurat.

            Astfel, supraevaluarea bunurilor poate conduce la slăbirea preocupării asiguratului pentru prevenirea pagubelor. Pe de altă parte, subevaluarea bunurilor nu permite, în caz de pagubă, acordarea unei despăgubiri cu care asiguratul să poată compensa în întregime pierderea suferită. Pentru prevenirea subasigurării, majoritatea societăţilor de asigurări utilizează metoda penalizării. Conform acestei metode, în condiţiile în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o sumă inferioară valorii bunului, despăgubirea datorată se reduce proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea curentă a bunului respectiv (principiul proporţionalităţii).

            Cea mai utilizată metodă pentru determinarea valorii curente a unui bun constă în scăderea deprecierii estimate (procentul cu care a scăzut valoarea iniţială a bunului respectiv datorită uzurii) din valoarea de înlocuire a bunului respectiv la costurile curente.

            În concluzie, prin valoarea bunurilor la data asigurării se înţelege:

            - la clădiri şi construcţii – valoarea de înlocuire (costul construirii sau achiziţionării clădirilor/construcţiilor respective sau a unora similare din punct de vedere al parametrilor funcţionali sau constructivi, la preţurile uzuale de pe piaţa locală) din care se scade uzura în raport cu vechimea, gradul de întrebuinţare şi starea de întreţinere a clădirii/construcţiei asigurate;

            - la mijloacele fixe şi obiectele de inventar – valoarea din nou a acestora (valoarea de înlocuire), din care s-a scăzut uzura în raport cu vechimea, întrebuinţarea şi starea de întreţinere a bunurilor respective;

            - la materiile prime, materiale, produse finite, mărfuri şi altele asemănătoare – preţul de cost sau preţul de achiziţie al acestora;

            - pentru bunuri casabile – valoarea de înlocuire;

            - pentru bani în numerar, timbre şi librete de economii – valoarea nominală;

            - pentru hârtii de valoare – preţul pieţei sau, după caz, cotaţia la închiderea bursei din ultima zi lucrătoare, înainte de data completării cererii de asigurare;

            - pentru metale nobile neprelucrate, bunuri din metale nobile, bijuterii, perle, pietre preţioase, precum şi altele asemenea – preţul pieţei;

            - pentru colecţii şi obiecte de artă – valoarea de circulaţie (de piaţă), determinată pe bază de cataloage şi/sau expertize.

            În asigurarea de bunuri se folosesc o varietate de limite în ceea ce priveşte suma asigurată. Astfel, în unele poliţe se specifică o limită de suma asigurată pentru fiecare bun asigurat (“pe articol”), în timp ce în altele se prevăd limite de suma asigurată “pe incident”. Aceste două metode sunt similare, în sensul că se acoperă fiecare articol asigurat sau fiecare incident până la o anumită limită a sumei asigurate.

            O limită specifică este o valoare bănească ce fixează limita superioară a despăgubirii pe care o va plăti asigurătorul, “pe articol” sau “pe incident”, pentru fiecare pagubă asociată unui anumit bun sau unei anumite categorii de bunuri. Atunci când o poliţă conţine mai multe limite specifice, aceste limite sunt considerate limite separate. Limitele separate pot fi aplicate fiecăruia dintre cele câteva articole sau categorii de bunuri.

            Limitele de sumă asigurată se pot aplica unui singur articol (clădire) sau unei categorii de bunuri (bunurile personale). Bunurile personale nu sunt, de obicei, inventariate separat sau identificate şi, astfel, limitele de sumă asigurată din cadrul poliţei se aplică tuturor bunurilor neidentificate aparţinând categoriei de bunuri acoperite. Însă, poate exista situaţia în care bunurile sunt identificate, întocmindu-se o listă în care fiecare obiect este inventariat şi precis identificat prin descrieri, număr de serie etc., în acest caz, se stabileşte o limită de sumă asigurată pentru fiecare bun identificat.

            Uneori, în cadrul aceleiaşi poliţe, sunt acoperite atât bunurile identificate, cât şi cele neidentificate; pentru fiecare bun identificat se stabileşte o limită de sumă asigurată, iar pentru bunurile neidentificate se aplică o singură limită în mod colectiv tuturor articolelor din cadrul acestui grup.

            Prima de asigurare este un element foarte important al unui contract de asigurare şi reprezintă suma de bani pe care o primeşte asigurătorul de la asigurat, în schimbul preluării în asigurare a riscului la care acesta este expus. Există o relaţie directă între riscul preluat în asigurare şi mărimea primei de asigurare, deoarece aceasta exprimă, de fapt, valoarea riscului, care este determinată pe bază de date statistice şi pe baza inspecţiei de risc.

            Prima de asigurare se stabileşte aplicându-se cota de primă la suma asigurată şi se plăteşte anticipat integral sau în rate. Cota de primă este diferenţiată în funcţie de felul bunului asigurat, de frecvenţa şi de intensitatea producerii riscurilor asigurate.

            În cazul asigurărilor de bunuri, societăţile de asigurare diferenţiază bunurile asigurate pe clase de risc, iar pentru fiecare clasă se stabileşte o cotă de primă specifică.

            În cele mai multe cazuri, cotele de prime asigurate sunt diferenţiate:

            - pe tipuri de localităţi (municipii, oraşe, comune);

            - pe grupuri de bunuri (locuinţe, mobilier, aparatură audio-video).

            În cazul unităţilor de producţie, a magazinelor şi depozitelor, cotele de primă se diferenţiază în funcţie de natura produselor folosite în procesul producţiei (combustibili, inflamabile, explozibile, nepericuloase).

            Perioada asigurată reprezintă perioada pentru care asigurătorul este obligat să acopere daunele în baza poliţei. În general, asigurarea de bunuri se încheie pe o perioadă de un an, dar, la cererea asiguratului, se poate încheia şi pe perioade mai scurte.

            Într-un contract de asigurare nu este suficientă doar stabilirea datei de începere şi de încetare a contractului de asigurare, ci trebuie să fie specificat momentul precis (ora) de intrare în vigoare sau de expirare a perioadei de valabilitate a contractului de asigurare.

            Răspunderea asigurătorului începe la ora 000 a zilei menţionate în poliţă ca reprezentând începutul asigurării, cu condiţia ca prima de asigurare să fi fost achitată, şi încetează la ora 2400 a zilei la care încetează asigurarea. Răspunderea asigurătorului mai încetează şi în cazul în care contractul de asigurare este reziliat, situaţie ce apare în următoarele împrejurări:

            ▪ prima de asigurare se plăteşte în rate, iar asiguratul nu a achitat o rată la termenul stabilit şi nici în termenul de graţie oferit de asigurător;

            ▪ asiguratul a dat răspunsuri inexacte sau incomplete sau nu a comunicat asigurătorului schimbările esenţiale la împrejurările privind riscurile.

            După încheierea contractului de asigurare, producerea evenimentului asigurat a devenit imposibilă.

            Obligaţiile asiguratului. În baza contractului de asigurare, asiguratul trebuie să îndeplinească o serie de obligaţii specificate în condiţiile de asigurare, a căror neîndeplinire poate conduce la rezilierea contractului sau la refuzul asigurătorului de a plăti despăgubirile. Există obligaţii corespunzătoare perioadei anterioare producerii unei daune şi obligaţii referitoare la procedura ce trebuie urmată de asigurat la producerea unei daune.

            Una dintre obligaţiile asiguratului este aceea de a întreţine şi de a folosi bunurile asigurate în bune condiţiuni şi în conformitate cu dispoziţiile legale, în scopul prevenirii producerii evenimentelor asigurate. Asiguratul este obligat să ia, pe cheltuiala sa, toate măsurile şi să se conformeze tuturor recomandărilor făcute de asigurător pentru prevenirea producerii pagubelor, în conformitate cu prevederile legale şi/sau recomandările producătorului. De asemenea, asiguratului îi revine obligaţia de a notifica asigurătorului, în scris, orice modificare faţă de datele comunicate la încheierea asigurării, modificare ce poate agrava riscul asigurat. Asiguratul are şi obligaţia de a permite reprezentantului asigurătorului să efectueze inspecţia de risc ori de câte ori consideră că este necesar şi să pună la dispoziţia acestuia toate informaţiile necesare pentru evaluarea riscului.

            În cazul producerii unui risc asigurat, asiguratul este obligat:

            - să ia, pe seama asigurătorului şi în limita sumei asigurate, măsuri pentru limitarea pagubelor, prin protejarea, salvarea, transportarea, depozitarea şi păstrarea resturilor valorificabile în condiţii corespunzătoare specificului fiecăruia;

            - să înştiinţeze imediat, în caz de incendiu, explozie, furt, după caz, organele de poliţie, unităţile de pompieri sau alte organe de cercetare, cerând întocmirea de acte cu privire la cauzele şi împrejurările producerii evenimentului asigurat şi la pagubele provocate;

            - să înştiinţeze imediat asigurătorul, personal sau printr-o persoană împuternicită, despre producerea pagubei. În înştiinţare trebuie precizate:

            - seria, numărul şi data emiterii poliţei de asigurare;

            - felul bunurilor avariate sau distruse;

            - locul, data, ora, cauzele şi împrejurările producerii evenimentului asigurat;

            - locul unde se află resturile avariate sau distruse;

            - mărimea probabilă a pagubei.

            Întârzierea poate fi dăunătoare asigurătorului, dacă aceasta împiedică o investigare şi o soluţionare promptă. Perioada de timp în care asiguratul este obligat să anunţe societatea de asigurare despre producerea daunei variază de la o societate la alta şi poate fi exprimată sub forma unei perioade efective de timp (ore, zile) sau poate prevede ca notificarea să fie făcută “imediat”. Aceasta înseamnă că înştiinţarea trebuie făcută cât mai repede posibil, în funcţie de circumstanţe. Dacă anunţul nu a fost făcut suficient de prompt, sau dacă ar fi fost practic posibilă o înştiinţare mai rapidă, este problema instanţei de judecată de a decide. De asemenea, este importantă măsura în care capacitatea asigurătorului de a-şi apăra interesele a fost afectată de întârziere;

            - să contribuie alături de asigurător la determinarea naturii şi a cuantumului pagubei. El trebuie să furnizeze toate informaţiile şi probele documentare solicitate de asigurător şi să permită acestuia să facă toate investiţiile necesare;

            - să conserve dreptul de regres al asigurătorului împotriva celor vinovaţi de producerea daunei.

            Constatarea şi evaluarea daunei. Plata despăgubirii. Atunci când se produce un risc asigurat, în urma căruia asiguratul înregistrează o pagubă, se declanşează automat mecanismul despăgubirii prin cerere de despăgubire înaintată de asigurat asigurătorului.

            În cazul în care, la data formulării cererii de despăgubire, mai există o asigurare, pentru acelaşi bun sau care acoperă aceleaşi riscuri, asiguratul trebuie să declare existenţa acesteia, el neputând încasa de două ori aceeaşi despăgubire. În acest caz, asigurătorul va contribui la despăgubire în mod proporţional, în limita sumei asigurate.

            După efectuarea inspecţiei de daună şi după verificarea încadrării în riscurile acoperite prin poliţă, se evaluează dauna şi se stabileşte valoarea despăgubirii. Despăgubirea se face în raport cu starea bunului din momentul producerii evenimentului asigurat, iar valoarea acesteia nu poate depăşi cuantumul pagubei, suma asigurată şi nici valoarea bunului în momentul producerii evenimentului asigurat.

            Cuantumul pagubei se stabileşte în funcţie de tipul pagubei: totală sau parţială.

            Prin paguba totală se înţelege:

  • • la clădiri – distrugerea clădirii într-un asemenea grad, încât refacerea prin reparare sau prin restaurare nu mai este posibilă sau cheltuielile implicate ar depăşi suma asigurată;
  • • la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – acea parte din cantitatea totală care a fost distrusă în întregime sau a dispărut;
  • • la celelalte bunuri – distrugerea bunului într-un asemenea grad, încât refacerea prin reparare sau restaurare nu mai este posibilă sau încât cheltuielile implicate ar depăşi suma asigurată.

            Prin paguba parţială se înţelege:

  • • la clădiri – distrugerea sau deprecierea parţială a clădirii în aşa fel încât, prin refacere sau prin reparare sau restaurare, aceasta poate fi adusă la starea în care se află înainte de producerea evenimentului asigurat;
  • • la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – deprecierea acelei părţi din cantitatea totală care a rămas după producerea evenimentului asigurat şi care diminuează valoarea bunurilor respective;
  • • pentru celelalte bunuri – avarierea bunului în aşa fel încât prin refacere, reparare, restaurare acesta poate fi adus la starea în care se afla înainte de producerea evenimentului asigurat.

            Cuantumul pagubei reprezintă:

  1. a) în caz de daună totală:

            - la clădiri – valoarea de înlocuire a clădirii distruse, la data producerii evenimentului asigurat, din care se scad uzura şi valoarea, la aceeaşi dată, a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;

            - la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat a cantităţii de bunuri distruse în întregime sau dispărute;

            - la celelalte bunuri – valoarea reală la data producerii evenimentului asigurat a bunului distrus sau dispărut, din care se scade valoarea, la aceeaşi dată, a resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica;

  1. b) în caz de daună parţială:

            - la clădiri – costul reparaţiei, din care se scad uzura şi valoarea, la data producerii evenimentului asigurat, a resturilor ce se pot întrebuinţa sau valorifica;

            - la bunuri a căror cantitate se exprimă în diverse unităţi de măsură – valoarea pierderii de calitate a acelei părţi din cantitatea totală care a rămas după pagubă şi care diminuează valoarea bunurilor respective;

            - la celelalte bunuri – costul reparaţiilor părţilor componente sau a pieselor avariate, ori costul de înlocuire sau de recondiţionare a acestora, din care se scad uzura corespunzătoare pentru piesele noi sau recondiţionate şi valoarea resturilor ce se mai pot întrebuinţa sau valorifica.

            În limita sumei asigurate, societăţile de asigurare acordă despăgubiri şi pentru:

            - cheltuielile făcute în scopul limitării daunei;

            - cheltuielile legate de îndepărtarea resturilor de la locul producerii evenimentului asigurat;

            - daunele provocate bunurilor menţionate în contractul de asigurare, prin distrugeri sau avarii, datorită măsurilor de salvare luate de asigurat pentru împiedicarea şi/sau limitarea consecinţelor producerii riscului.

            După stabilirea valorii daunei, societatea de asigurări va decide asupra metodei de indemnizare. Există cel puţin trei metode prin care se poate acorda despăgubirea:

  1. Plata unei indemnizaţii. Majoritatea covârşitoare a cazurilor de despăgubire sunt soluţionate prin încasarea de către asigurat a unui cec ce reprezintă contravaloarea pierderii suferite.
  2. Repararea bunului sau clădirii avariate. În locul plăţii unei indemnizaţii, asigurătorul poate să repare bunul sau clădirea avariată prin producerea evenimentului asigurat. De obicei, această metodă se utilizează mai ales în cazul asigurării auto. Majoritatea asigurătorilor auto au contract de colaborare cu ateliere de service auto, care prestează lucrările de reparaţii ale autovehiculelor asigurate. În ţările cu tradiţie în domeniul asigurărilor, există tendinţa ca societăţile de asigurare să deţină propriile ateliere de service auto.
  3. Înlocuirea bunului. Un exemplu de soluţionare prin înlocuire a unui caz de despăgubire este acela al asigurării obiectelor casabile. Astfel, în cazul spargerii unui geam în urma producerii unui eveniment asigurat, o formă de specialitate poate să-l înlocuiască în numele asigurătorului. De regulă, în astfel de cazuri, societăţile de asigurare beneficiază de discount-uri, din partea firmelor de profil cu care colaborează.

            Plata despăgubirii se face numai pe bază de acte care atestă existenţa daunei, mărimea acesteia, împrejurările în care s-a produs, valabilitatea poliţei, calitatea de asigurat sau beneficiar a persoanei care revendică despăgubirea, precum şi alte documente care au legătură cu dauna.

            În condiţiile în care contractul de asigurare a fost încheiat pentru o sumă inferioară valorii bunului, despăgubirea datorată se reduce proporţional cu raportul dintre suma asigurată şi valoarea bunului respectiv.

            Dacă bunul asigurat este gajat sau ipotecat unei bănci – în vederea obţinerii sau garantării unui credit, asiguratul este obligat să înştiinţeze societatea de asigurare pentru regularizarea eventualelor despăgubiri. În caz de daună totală, despăgubirea se plăteşte băncii creditoare în limita sumei rămase până la achitarea creditului, iar eventualele drepturi de despăgubire rămase se plătesc asiguratului. În caz de daună parţială, despăgubirea se acordă asiguratului.

            Sarcina de a proba că dauna produsă este consecinţa directă şi nemijlocită a unui risc asigurat revine asiguratului.

            După fiecare daună, suma asigurată se diminuează cu valoarea despăgubirii acordate, cu începere de la data producerii evenimentului asigurat. Pentru restul perioadei de asigurare, asigurarea continuă pentru suma rămasă. Revenirea la suma asigurată iniţial se poate face la cererea asiguratului, printr-o asigurare suplimentară, contra plăţii diferenţei de primă corespunzătoare.

            Asigurătorii nu datorează despăgubiri pentru două categorii de evenimente:

  1. a) evenimentele produse intenţionat sau din culpa:

            - asiguratului, contractantului, beneficiarului asigurării sau a unui membru din conducerea persoanei juridice asigurate;

            - persoanelor fizice majore care în mod statornic locuiesc şi gospodăresc împreună cu asiguratul, contractantul sau beneficiarului asigurării;

  1. b) excluderile formulate expres în contract, precum:

            - pagubele indirecte provocate de scăderea preţurilor, a valorii după reparaţie etc.;

            - pagubele produse prin întreruperea folosirii bunurilor sau sistarea producţiei;

            - cheltuielile făcute pentru transformarea sau îmbunătăţirea bunurilor sau pentru repararea sau restaurarea nereuşită;

            - pagubele produse de război, revolte, terorism, sabotaj, vandalism, explozii atomice, radiaţii, contaminare;

            - prejudicii în urma actelor de confiscare, naţionalizare, sechestrare luate de autorităţi.

            Asigurătorii nu datorează despăgubiri nici pentru valori ale daunei ce se încadrează în limitele franşizei, dacă prin contract s-a convenit acest sistem de partajare a răspunderii între asigurat şi asigurător.

            Franşiza reprezintă partea din valoarea fiecărei daune care este suportată de către persoana asigurată. În general, franşiza are următoarele funcţii:

            - încurajează măsurile de control al riscului – anumiţi asiguraţi nu sunt dispuşi să-şi cheltuiască timpul, efortul sau banii pentru a preveni pagubele care, dacă se vor produce, vor fi plătite de societatea de asigurare. De exemplu, o persoană poate renunţa la instalarea unui sistem de alarmă contra spargerilor, atunci când ştie că societatea de asigurare îi va acoperi pagubele rezultate în urma unui furt. În cazul în care, în poliţa de asigurare se prevede o franşiză, asiguratul va fi încurajat să instaleze un astfel de sistem, deoarece este conştient că în caz de furt, va trebui să suporte o parte din daună;

            - reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea – de cele mai multe ori, în cazul despăgubirilor de mică valoare, cheltuielile administrative ale asigurătorului efectuate în vederea soluţionării cazului de despăgubire pot fi mai mari decât suma plătită efectiv asiguratului ca despăgubire; existenţa unei franşize, implică reducerea numărului de cereri de despăgubire, cu care se confruntă societatea de asigurare, deoarece sunt eliminate cererile de despăgubire pentru pagubele de mică valoare;

            - reduce nivelul primei de asigurare pe care asiguratul trebuie să o plătească – deoarece franşiza reduce cheltuielile efectuate de asigurător în legătură cu despăgubirea, aceasta determină şi reducerea valorii primelor plătite de asigurat.

            Franşiza poate fi deductibilă sau atinsă. În cazul franşizei atinse, asigurătorul acoperă în întregime paguba – până la nivelul sumei asigurate – dacă aceasta este mai mare decât franşiza.

            Franşiza deductibilă se scade în toate cazurile din valoarea daunei, indiferent de volumul acesteia din urmă. Cu alte cuvinte, în cazul franşizei deductibile, despăgubirea se acordă numai pentru partea de daună care depăşeşte franşiza.

            Franşiza se poate stabili pe evenimente sau ca sumă agregată. Franşiza pe eveniment se aplică fiecărei daune în parte. Franşiza agregată se aplică pe o anumită perioadă de timp. În cazul în care, în aceeaşi poliţă de asigurare de bunuri sunt acoperite mai multe articole, se poate stabili o franşiză pentru fiecare articol în parte sau o franşiză agregată pentru toate articolele asigurate în cadrul poliţei respective.

            În fine, în contextul problematicii despăgubirilor trebuie menţionat şi faptul că asigurările de bunuri, ca şi cele de răspundere civilă, funcţionează pe principiul subrogaţiei. Acest lucru constituie o clauză distinctă a contractului de asigurare şi permite asigurătorului să recupereze, parţial sau total, despăgubirile plătite asiguratului, de la terţele persoane răspunzătoare de producerea pagubei, sustrăgându-se asiguratului în dreptul său de recurs asupra acestora.

            Încetarea contractului de asigurare

            Un contract de asigurare poate să înceteze să mai producă efecte juridice prin mai multe metode. Astfel, o poliţă de asigurare poate să expire (la încheierea perioadei de asigurare), poate să nu mai fie reînnoită (societatea de asigurare nu mai acceptă preluarea în asigurare a riscului pentru o nouă perioadă asigurată) sau poate să fie reziliată (întreruperea acoperirii prin asigurare la cererea unei părţi).

            O poliţă care expiră, în mod obişnuit, este reînnoită sau nu, la data aniversării sale, care specifică ziua şi luna în care intră iniţial în vigoare. Data aniversării rămâne mereu aceiaşi. Datele de intrare în vigoare sau de expirare precizează şi anul şi deci se schimbă în funcţie de ani. Poliţele cu perioade de asigurare a căror mărime este mai mare de un an prevăd încheierea sau recalcularea primelor la fiecare aniversare.

            În majoritatea cazurilor, un asigurat poate reînnoi poliţa când aceasta expiră. Asigurătorul poate refuza acoperirea bunului pentru următoarea perioadă asigurată, însă, prin lege, sau prin contract, i se poate solicita trimiterea unui preaviz de non-reînnoire asiguratului.

            Deşi schimbarea asigurătorilor sau întreruperea poliţelor se face, de obicei, doar la aniversarea poliţei, există posibilitatea de a rezilia poliţa la mijlocul termenului. Din această cauză este necesar ca poliţele de asigurare să includă clauze care să indice dacă, când, şi în ce circumstanţe poate fi reziliată poliţa, cine are dreptul de a iniţia rezilierea, cu cât timp înainte este necesar a fi anunţată rezilierea, ce proceduri trebuie urmate, cum se determină primele de plătit sau rambursările.

            Rezilierea poate fi realizată atât de către asigurat, cât şi de către asigurător.

            Rezilierea de către asigurat.

            De obicei, asiguratul poate rezilia poliţa în orice moment, cu condiţia să urmeze anumite proceduri. În mod normal, rezilierea se poate realiza prin înapoierea poliţei către asigurător şi a unui anunţ scris, anticipat, privind data la care poliţa va fi reziliată. Anunţul anticipat previne problemele ce pot apărea dacă s-ar permite un anunţ de reziliere retroactiv. Un asigurat poate să solicite rezilierea la o dată anterioară, dacă în perioada precedentă nu s-au produs pagube. Însă, dacă a survenit o pagubă pe timpul acestei perioade, asigurătorul va fi obligat să o acopere.

            Asiguratul poate rezilia contractul de asigurare, în momentul în care altă persoană devine proprietarul bunului asigurat. În aceste condiţii, asiguratul trebuie să facă o notificare scrisă asigurătorului, cu privire la data de la care doreşte să rezilieze contractul.

            Rezilierea de către asigurător.

            Multe poliţe de asigurare pot fi reziliate de către asigurător înaintea expirării termenului de valabilitate al poliţei. Totuşi, de obicei, asigurătorul nu poate cere rezilierea imediată. El este obligat, în general, să anunţe asiguratul, în scris, cu un anumit număr de zile în avans faţă de data rezilierii. Anunţul anticipat trebuie să dea asiguratului timpul necesar pentru a obţine o nouă asigurare. Creditorul ipotecar al asiguratului este, de asemenea, îndreptăţit la un preaviz de reziliere. Asigurătorul poate rezilia contractul de asigurare în situaţiile specifice în condiţiile de asigurare şi care se pot referi la: neplata primei de asigurare la data scadentă; constatarea relei credinţe a asiguratului; dispariţia obiectului asigurării; imposibilitatea producerii riscului asigurat.

            - Rambursarea primelor la rezilierea poliţelor.

            Atunci când o poliţă este reziliată înainte de data normală de expirare, asigurătorului nu i se cuvin, de obicei, primele pentru întreaga perioadă de asigurare. I se cuvin doar o parte, cele aferente timpului în care poliţa a fost în vigoare. Presupunând că primele au fost plătite în avans, asiguratul este îndreptăţit la o rambursare a primelor necuvenite. Dacă poliţa este reziliată de asigurător, prima rambursată este calculată proporţional cu mărimea perioadei în care poliţa a fost valabilă. Dacă poliţa este reziliată de către asigurat, din prima rambursată se scade o penalizare, care reprezintă valoarea cheltuielilor de emisiune a poliţei, care sunt suportate în continuare, chiar dacă nu s-a încasat prima pentru întreaga perioadă. Asiguratului îi este restituită prima corespunzătoare perioadei în care el nu mai este acoperit, atunci când rezilierea este generată de apariţia unor situaţii care nu depind de el.

Загрузка...