Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

"Cele paisprezece puncte" au fost prezentate de Preşedintele Statelor Unite ale Americii, Woodrow Wilson, în sesiunea comună a Congresului din 8 ianuarie 1918. În discursul său, Wilson a încercat să stabilească un proiect viabil pentru restabilirea păcii în Europa după încheierea Primului Război Mondial. Idealismul demonstrat de Wilson în timpul discursului sus-numit i-a oferit preşedintelui american o poziţie de conducere morală printre Aliaţi şi a încurajat Puterile Centrale să capituleze.

Discursul a fost rostit cu aproximativ zece luni înainte ca Armistiţiul cu Germania să încheie Primul Război Mondial, dar declaraţia celor 14 puncte a devenit baza termenilor capitulării Germaniei, aşa cum a fost negociat la Conferinţa de pace de la Paris, din 1919, şi cum s-a legiferat prin Versailles. Până la urmă, doar 4 puncte au fost adoptate complet în reconstrucţia postbelică a Europei, iar Statele Unite au refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles.

Statele Unite s-au alăturat Aliaţilor în lupta cu Puterile Centrale, în 1917. La începutul anului 1918, era clar că războiul se apropia de sfârşit. Cele 14 puncte din discursul prezidenţial fuseseră stabilite pe baza cercetărilor făcute de un grup de circa 150 de consilieri conduşi de colonelul Edward M. House, consilierul lui Wilson în probleme de politică externă şi erau concepute să anticipeze conferinţa de pace.

Discursul lui Wilson prelua multe dintre principiile progresiste care fuseseră folosite pentru reformele interne din SUA şi le transpusese în politica externă: libertatea comerţului, tratatele deschise, democraţia şi autodeterminarea. Discursul celor 14 puncte a fost singura declaraţie oficială prin care un participant la conflagraţia mondială îşi recunoştea public obiectivele participării la război. Alţi participanţi la războiul mondial au oferit cel mult indicaţii cu privire la obiectivele lor în conflagraţie, adevăratele motive, precum ocuparea de teritorii inamice, neputând fi declarate public.

Discursul era, de asemenea, un răspuns la Decretul asupra păcii al lui Vladimir Ilici Lenin din octombrie 1917, care propunea o retragere imediată a Rusiei din război, o pace democratică şi dreaptă, care nu implica anexări teritoriale. Decretul lui Lenin avea să ducă la semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk din 3 martie 1918.

Dintre cele 14 puncte, 8 trebuiau să fie considerate obligatorii spre a fi înfăptuite, iar celelalte erau considerate specifice, nuanţând că s-ar „cuveni” realizate, fiindcă, după părerea preşedintelui american, nu erau absolut indispensabile.

  1. Primul din cele paisprezecece puncte, proclamate la 8 ianuarie 1918, prevedea că în viitor "nu vor mai exista acorduri internaţionale private de niciun fel, ci doar convenţii de pace publice, încheiate deschis". Astfel, scopul clar al acestui punct este de a interzice tratatele secrete sau anumite secţiuni secrete ale unor tratate, iar, în viitor, fiecare tratat trebuind să facă parte din legile internaţionale, pentru că, altfel, orice tratat secret tinde să submineze soliditatea întregii structuri a convenţiilor internaţionale, care este propusă să fie construită’’.
  2. Punctul al 2-lea, referitor la navigaţia maritimă liberă, trebuie înţeles împreună cu punctul al paisprezecelea (care propune constituirea unei Ligi a Naţiunilor), navigaţia pe mări urmând să fie practicată astfel: liber în timpul unei păci generale, sub controlul Ligii Naţiunilor pentru impunerea convenţiilor internaţionale în timpul unui război general deschis, sau în timpul unui război limitat, care să nu implice nerespectarea convenţiilor internaţionale, Liga Naţiunilor urmând să rămână neutră. Acest punct lovea în interesele comerciale ale Imperiului Britanic. Premierul britanic Lloyd George a refuzat să accepte acest punct, iar restul Aliaţilor l-au acceptat cu dificultate.
  3. Punctul al 3-lea se referea la îndepărtarea, pe cât posibil, a tuturor barierelor economice şi restabilirea unor condiţii egale pentru comerţul internaţional între naţiunile care erau de acord cu principiile păcii şi se asociau pentru menţinerea ei.
  4. Dezarmarea era propusă la nivel mondial, ca o cerinţă obligatorie pentru menţinerea păcii, iar "toate armamentele naţionale vor fi reduse până la ultimul punct compatibil cu securitatea ţării’’
  5. Punctul 5, referitor la chestiunile coloniale, a introdus temeri între Aliaţi, pentru că atât Franţa, cât şi Anglia erau deţinătoare ale unor importante imperii coloniale, iar problemele coloniilor erau, asfel, redeschise, oferindu-se şansa naţiunilor supuse să se ridice împotriva dominaţiei străine. Desigur, nu a fost intenţia preşedintelui american să dea naştere la noi focare de conflict, ci el a dorit ca acest punct sa se aplice numai coloniilor create de război, cum era cazul coloniilor germane.
  6. Prin punctul 6 se urmărea ca Rusia, considerată încă o mare putere, să fie atrasă în rândul naţiunilor doritoare de pace, să fie supusă şi ea programului de pace propus de Woodrow Wilson şi să colaboreze cu naţiunile libere pentru menţinerea păcii şi a stabilităţii politice internaţionale.
  7. "Belgia trebuia evacuată şi restaurată fără nicio tentativă de limitare a suveranităţii de care ea se bucura împreună cu alte naţiuni libere", era ideea forte cuprinsă la punctul 7, pentru că americanii erau susţinătorii puternici ai cauzei belgiene.
  8. Surprinzător a fost faptul că reintrarea Alsaciei şi Lorenei în posesia Franţei a fost inclusă în categoria punctelor neobligatorii, deşi hotărârea de redobândire a acestor teritorii stătuse la baza politicii franceze timp de cincizeci de ani şi provocase sacrificii fără precedent în război.
  9. Reajustarea frontierelor Italiei în baza principiului autodeterminarii naţionalităţilor.
  10. În mod similar, punctul 9 prevedea reajustarea frontierelor Austro-Ungariei în baza principiului autodeterminarii naţionalităţilor, lucru care a permis apariţia statelor Cehoslovacia, Austria, Ungaria şi reîntregirea României şi apariţia Regatului Sârbilor, Croaţilor şi Slovenilor – viitoarea Iugoslavie.
  11. România, Serbia şi Muntenegrul trebuiau evacuate, iar teritoriile ocupate retrocedate. Serbiei îi trebuia acordat acces liber la mare. Relaţiile dintre statele balcanice trebuiau determinate prin înţelegeri bilaterale, acestor state urmând să li se ofere garanţii internaţionale pentru independenţa politică şi integritatea lor teritorială.
  12. Imperiul Otoman îşi va afla sfârşitul în acest război, punctul 12, în baza principiului de autodeterminare care solicita ca ,,celelalte naţionalităţi, care se aflau în acest moment sub dominaţia turcă, vor trebui să le fie asigurate o securitate neîndoielnică vieţii lor şi de posibilitatea neîngrădită de a se dezvolta autonom’’. Acest punct stabilea şi regimul de circulaţie liberă a strâmtorilor Bosfor şi Dardanele, în condiţiile garanţiilor internaţionale. Acest punct reitera promisiunea făcută kurzilor pentru formarea unui stat naţional, promisiune nerespectată de niciuna dintre marile puteri.
  13. Problema statului polonez era destul de complexă, pentru că era destul de greu să i se acorde acces liber şi direct la mare. Până la urmă, Poloniei i-a fost acordată regiunea Sileziei Superioare şi ieşire la Marea Baltică prin zona oraşului Poznan şi s-a creat Coridorul polonez, care delimita Prusia Orientală de restul Germaniei.
  14. Poate cel mai important punct din cele 14 a fost ultimul. Acesta susţinea crearea unei instituţii internaţionale de menţinere a păcii, o organizaţie care să fie "atât a celor mari, cât şi a celor mici”, ce vor face parte din această Ligă a Naţiunilor. Aceasta Ligă a Naţiunilor era bazată pe principiul securităţii colective a tuturor statelor, care doreau respectarea convenţiilor internaţionale.

Discursul a fost larg popularizat ca un instrument de propagandă, pentru a încuraja lupta Aliaţilor. Copii ale acestui discurs au fost aruncate în spatele liniilor germane, pentru a încuraja Puterile Centrale să capituleze în speranţa unei păci juste. Acţiunea a avut efectul scontat: printr-o notă din octombrie 1918 a prinţului Maximilian von Baden, Cancelarul Imperiului German, acesta cerea un armistiţiu imediat şi negocieri de pace pe baza celor 14 puncte.

Discursul a fost rostit fără o consultare prealabilă a liderilor europeni aliaţi. Cum acest discurs a fost singura declaraţie publică cu privire la obiectivele războiului, el a devenit baza capitulării germane la sfârşitul Primului Război Mondial, aşa cum s-a negociat în timpul Conferinţei de pace de la Paris din 1919 şi cum a fost stipulat în prevederile finale ale Tratatului de la Versailles - 28 iunie 1919. Opoziţia francezilor şi britanicilor la cele 14 puncte a devenit evidentă după încetarea ostilităţilor: britanicii erau împotriva liberei navigaţii maritime, iar francezii pretindeau despăgubiri de război. Wilson a fost obligat să facă numeroase compromisuri pentru a se asigura că punctul 14, cel care privea înfiinţarea Ligii Naţiunilor, avea să fie acceptat de toate părţile. Până la urmă, Tratatul de la Versailles a mers mai departe decât propunerile wilsoniene. Amărăciunea provocată în Germania de prevederile tratatului de pace a fost terenul fertil pe care s-au dezvoltat seminţele fascismului în deceniul al 4-lea al secolului trecut.

Wilson a fost recompensat cu Premiul Nobel pentru Pace, în 1919, pentru eforturile sale de reinstaurare a păcii. Ideile sale au inspirat mişcări de eliberare naţională din toată lumea, inclusiv Mişcarea 1 Martie din Coreea. Din păcate, numai patru dintre cele 14 puncte ale programului wilsonian au fost adoptate în întregime. Mai trebuie spus că Senatul Statelor Unite a refuzat să ratifice Tratatul de la Versailles şi a paralizat, încă de la început, Liga Naţiunilor visată de Wilson. În Statele Unite, cea mai puternică opoziţie la ratificarea Tratatului de la Versailles a venit din partea republicanului Henry Cabot Lodge. S-a mai afirmat că însuşi preşedintele Wilson a fost un obstacol al ratificării tratatului, el fiind nemulţumit atât de pretenţiile Senatului, cât şi de cele ale Aliaţilor.

Загрузка...