Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În esenţa sistemul securităţii colective a statelor are o destinaţie preventivă. Ne vom convinge în aceasta cunoscînd originea, particularităţile, modul de funcţionare a acestui sistem. Securitatea colectivă a statelor este definită ca un sistem al puterii în care fiecare stat şi-ar garanta secu­ritatea şi independenţa cu participarea oricarui alt stat.Altfel zis,asigurarea unei stări a relaţiilor internaţionale, care exclude încălcarea păcii sau a ameninţării securităţii popoarelor în orice formă, cu eforturile comune ale statelor în cadrului universal sau regional este numită securitate colectivă.

O distincţie importantă între alianţele tradiţionale şi sistemul securităţii colective poate fi văzută în faptul (cu toate că ambele sunt bazate pe acorduri sau tratate internaţionale obligatorii) că îndatoririle luate de mem­brii unei alianţe se răsfrîng nu atît de departe şi au mai puţin efect asupra drepturilor lor suverane decît obli­gaţiile impuse asupra membrilor sistemului securităţii colective. De exemplu, se lasă la viziunea proprie a membrului unei alianţe de a determina este sau nu un act de agresiune săvîrşit împotriva altui membru al alianţei şi ce acţiune trebuie să fie întreprinsă, în timp ce în sistemul securităţii colective o astfel de deter­minare este conferită unui organ internaţional hotărîrea căruia teoretic este prevăzut ca avînd efect obliga­toriu. Deosebirea devine mai puţin stringentă dacă luăm în considerare alianţele de tip modern. Aceste noi forme de alianţe sunt înalt instituţionalizate şi, de regulă, prevăd procedura pentru primirea hotărîrilor care, cel puţin practic dacă nu legal, poate rezulta în măsuri nu mai puţin efective decît cele întreprinse de către organul respectiv al sistemului securităţii colective.

Un alt semn distinctiv al securităţii colective în comparaţie cu alianţele se manifestă în faptul că siste­mul securităţii colective primordial este dedicat menţinerii păcii şi securităţii între membrii săi. Pe cînd men­ţi­nerea păcii de către alianţe tinde să fie realizată fie prin deteriorarea agresorului potenţial din afara alian­ţei, fie prin păstrarea echilibrului de forţă între alianţele concurente. Este scopul principal al sistemului secu­rităţii colective să tuteleze de orice act de agresiune din partea unui stat membru împotriva altui stat membru. Aceasta se cere să fie efectuat prin aplicarea sau ameninţarea de a aplica forţa comună a tuturor statelor membre împotriva actualului sau potenţialului agresor. Trebuie de menţionat că tipurile alianţelor moderne au luat asupra sa responsabilităţi similare. Astfel, în practica statelor deosebirile teoretice între sistemele securităţii colective şi alianţe au devenit întrucîtva atenuate. “ Vechiul concept al securităţii “ de la cine şi pentru ce” devine marginalizat de formula securităţii pentru toţi”…

 Pentru propria funcţionare a sistemului se­curităţii colective este necesar a cunoaşte un anumit număr de cerinţe militare, politice şi juridice. După cum s-a menţionat mai sus, securitatea colectivă este bazată, din punct de vedere militar, pe ideea că potenţialul agresor din limitele sistemului trebuie să fie ori deteriorat, reţinut de la agresiune împotriva altui stat membru, ori istovit.

Prin urmare, prima condiţie esenţială în funcţionarea sistemului securităţii colective este existenţa for­ţei pentru menţinerea păcii, care în mod ideal ar trebui să fie mai puternică decît cea mai puternică forţă mili­ta­ră mobilizată de un agresor, sau chiar de o grupă de agresori. Ar trebui să fie destul de puternică ca să balanseze forţa militară al agresorului, în stare de a face succesul militar al agresorului imposibil. Scena­riul balanţei forţei militare este însă numai de o valoare teoretică, în timp ce sistemul securităţii colective, care ar fi divizat în lagăre opuse de putere similară, ar înceta politic să existe.

O altă cerinţă pentru funcţionarea proprie a securităţii colective este standardul înalt al solidarităţii poli­ti­ce sau consensusul între statele membre. Aşa cum organul central însărcinat cu răspunderea pentru men­ţinerea păcii este dependent de voinţa statelor membre de a pune la dispoziţie forţa militară necesară pentru realizarea acestei sarcini, gradul înalt al consensului politic este conditio sine qua non pentru sancţiuni efe­ctive împotriva statului potenţial agresor. Dacă un mare număr de state membre nu-şi vor îndeplini obliga­ţiile de a participa în acţiunea colectivă împotriva agresorului, atunci întreg sistemul va fi sortit falimentului.

Principala cerinţă juridică a securităţii colective este interzicerea generală a aplicării forţei cu excepţia autorizării de către organul competent central al sistemului securităţii colective sau în cazurile autoapărării. Cu toate că dreptul internaţional contemporan recunoaşte dreptul la autoapărare, membrii sistemului securităţii colective pledează ei înşişi să se unească în apărare comună împotriva oricărui act de agresiune şi în aşa mod să facă inutilă autoapărarea individuală. Astfel, conceptul juridic al securităţii colective şi dreptul la autoapărare nu se exclud. Autoapărarea este redusă la o măsură temporară care poate fi întreprinsă numai pînă cînd mecanismul apărării colective începe să funcţioneze. Art.51 al Cartei ONU permite autoapărarea individuală numai pînă cînd ONU ia măsurile necesare pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale.

O altă cerinţă juridică constă în recunoaşterea clară a criteriilor de apărare referitor la faptul ce constituie un act de agresiune. Din punctul de vedere al complexităţii problemei legate de definirea agresiunii este foarte important să se prevadă printr-o procedură convenită de a determina dacă a avut loc un act de agresiune sau nu.

Загрузка...