Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Datorită dezvoltării economice impetuoase a Chinei, optimismului care însoţeşte strategia politică şi strategia economică a SUA la adresa acestei ţări, este datorat de poziţia pe care o ocupă China atît în zona Extremului Orient cît şi în ierarhia mondială şi în organismele internaţionale.

În pragul noului mileniu, extinderea intereselor geopolitice ale SUA la adresa Chinei au reapărut din nou, problema fiind de o vechime mai mare, ceea ce între cele două războaie mondiale, un geopolitician numea, teama de pericolul galben. Acum i se spune ameninţarea chineză – care prin extinderea influenţei SUA atît asupra Chinei cît şi în general în regiune, urmează a fi limitată.

În acest context ameninţarea chineză – dacă există aşa-ceva – nu este una de tip militar expansionist. Chinezii nu s-au dotat cu rachete nucleare pentru a înspăimânta lumea şi în primul rind SUA, iar atitudinea lor faţă de sistemele antirachetă americane şi ruseşti sunt ponderate.

Ameninţarea chineză este una a apelor lente, care se strecoară peste tot, fără să facă valuri. În concepţia chineză asupra războiului, se menţine preceptul lui Sun Tzî şi anume acela de a obţine victoria fără luptă. Este vorba de o victorie politică. Chinezii inversează conceptul clausewitzian asupra războiului. Pentru ei nu războiul este continuarea prin mijloace militare a politicii, ci, invers, politica este o continuare a războiului, mai exact, modul cel mai eficient de ducere a războiului prin mijloace non-violente, deci politice.

Potrivit acestei concepţii, războiul este permanent, pentru că permanentă este şi confruntarea (economică, politică etc.), iar bătălia armată trebuie evitată, pentru că ea nu construieşte, ci distruge. Acesta este primul fundament al strategiei militare chineze. Şi el vine de la anticul Sun Tzî.

Chinezii au promovat şi în 2004 o doctrină strict defensivă, sau autodefensivă. China nu se teme de război, deşi este afectată de unele realităţi în ceea ce priveşte resurecţia militară a Japoniei. Această temere este însă mai mult sentimentală, întrucât între China şi Japonia există relaţii foarte bune (cele mai mari investiţii străine în China sunt făcute de japonezi).

Prioritatea strategică chineză vizează dezvoltarea economiei. Chinezii folosesc şi aici preceptele strategiei indirecte configurate de Sun Tzî. Dezvoltarea economică, progresul tehnologic şi tehnologia informaţiei sunt singurele în măsură să asigure o capacitate defensivă credibilă acestui colos.

Obiectivul strategic al Chinei este, deci, dezvoltarea economică impetuoasă, accesul la resurse şi la pieţe. Războiul popular, care presupune atragerea inamicului în vastul teritoriu chinez şi nimicirea lui printr-un sistem de capcane, ambuscade şi tot felul de stratageme nu mai este de actualitate. China îşi propune să prevină sau să limiteze un conflict frontalier.

După războiul din Golf din 1991 şi mai ales după cel din 2003, China îşi propune să fie în măsură să rezolve, şi prin mijloace militare, un conflict local, apelând la înalta tehnologie. Practic, în 2004, priorităţile Chinei în ceea ce priveşte conceptul de securitate şi apărare, s-au concentrat asupra înaltei tehnologii şi tehnologiei informaţiei. China şi Taiwanul sunt cei mai mari producători de componente pentru calculatoare. Deşi în Carta albă a apărării, sunt exprimate cu claritate doar două interese naţionale prioritare ale Chinei – pacea şi prosperitatea în regiunile limitrofe şi, respectiv, dezvoltarea şi stabilitatea Chinei –, ea nu a renunţat niciodată la Taiwan şi nu consideră această problemă rezolvată. De aceea, poziţia ei faţă de amplasarea sistemelor antirachetă americane în Japonia şi în Taiwan a fost categorică.

Mijloacele de bază prin care China îşi propune să realizeze obiectivul aducerii Taiwanului acasă sunt cele politice. După atitudinea populaţiei din Taiwan la recentele alegeri, se pare că o astfel de atitudine este acceptată.

În acelaşi timp, însă, China îşi dezvoltă capacităţile de proiecţie a forţei, îndeosebi pe mare, capacităţile logistice şi cele nucleare. Obiectivul este acela de a îndepărta cât mai mult de teritoriul naţional o posibilă zonă de conflict. Totuşi, din 1980, China pune accentul pe dezvoltarea mijloacelor nucleare cu bătaie scurtă, întrucât este interesată de zonele apropiate, nu de cele foarte îndepărtate, de unde rezultă că, în materie de acţiune militară, China nu-şi doreşte o vocaţie mondială.

Se regăseşte, totuşi, în doctrina chineză, un concept moştenit din perioada ultimilor ani ai Imperiului Mandciu, cel de „ţară puternică pentru o armată puternică“. China percepe prezenţa americană în Asia Centrală şi în Coreea de Sud ca pe o ameninţare. De altfel, SUA reprezintă singura putere din lume care dispune de mijloace care-I permit să blocheze ambiţiile zonale ale Chinei. Priorităţile doctrinei chineze de apărare sunt triple: Cristalizarea puterii prin reunificarea teritoriului; Interzicerea amestecului altor puteri care ar contesta statutul central al puterii chineze; Consolidarea statutului de mare putere în Asia, îndeosebi prin dezvoltarea economică, şi excluderea puterilor exterioare care ar putea contracara sau limita acest proces, îndeosebi a amestecului SUA.

Pentru China „orice ţară vecină care dispune de capacitatea potenţială de a contesta ambiţiile de putere chineze constituie o ameninţare“.Cele mai probabile ameninţări pentru China sunt cele generate de conflicte locale, cauzate, în principal, potrivit aprecierilor chineze, de hegemonism, ingerinţe militare, economice şi ideologice, intervenţionism, conflicte teritoriale pe uscat sau pe mare, rivalităţi de putere.

De asemenea, China percepe ca ameninţare atitudinea politică a Japoniei în zonă, parteneriatul americano-nipon (care este privit ca o continuare a războiului rece), precum şi parteneriatul strategic între India şi SUA. Deşi China are un parteneriat strategic cu Rusia, strategii chinezi nu privesc cu ochi buni străduinţa lui Vladimir Putin de a spori rolul Rusiei în Asia, în parteneriat cu Statele Unite ale Americii şi cu Uniunea Europeană. Totuşi, China, Japonia, Coreea de Sud şi Rusia alcătuiesc Forumul Asia de Nord-Est, care vizează, între altele, realizarea unei rezerve strategice de petrol prin exploatarea hidrocarburilor din Siberia Orientală şi din Extremul Orient. Ţările din Asia de Sud-Est nu constituie sub nici o formă o ameninţare pentru China. Taiwanul este considerat o insulă chineză rebelă, care ameninţă doar ideologic China, prin regimul democratic din insulă. Din punct de vedere militar, ameninţarea taiwaneză este una indirectă, în sensul că, sub protecţie americană, obligă China la o poziţie ambiguă de avertizare, dar nu şi de intervenţie armată. China nu-şi poate asuma riscul de a interveni militar, dar nici nu renunţă la această eventualitate. Strategia chineză cu privire la Taiwan rămâne una indirectă, predominant politică, nu însă şi ideologică.

Загрузка...