Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Reconstrucţia Europei Occidentale a fost realizată, în linii mari până la începutul anilor 1950, parţial datorită masivului ajutor american, dar şi datorită schimbărilor structurale şi a reformelor instituţionale în cadrul unor economii care beneficiau de o forţă de muncă cu un nivel de calificare superior. Perioada dintre 1945 şi 1950 a fost caracterizată, pe de o parte, de inflaţie şi de un deficit al finanţelor externe şi, pe de altă parte, de o serie de reforme de structură profunde care au dat o nouă faţă capitalismului european.

În primul rând, economiile Europei Occidentale au fost afectate de inflaţia postbelică. Puterea de cumpărare acumulată în timpul războiului, când s-au generalizat politicile ce vizau stăpânirea inflaţiei prin prelevări obligatorii, prin fixarea preţurilor şi raţionalizare, în condiţiile unei producţii în regres din cauza distrugerilor înregistrate în ţările ce au fost teatru de război, a lăsat loc unei inflaţii galopante, comparabilă cu cea cunoscută de Europa Centrală după primul război mondial.

Mecanismul inflaţionist a fost amorsat de război, care a creat un grav dezechilibru între oferta şi cererea de bunuri şi a provocat în paralel o creştere excesivă a circulaţiei monetare. Comenzile de război au mobilizat capacităţile de producţie disponibile până la punctul de a duce la scăderea puternică a producţiei bunurilor civile de consum, creând astfel o situaţie de penurie, în care cererea a exercitat o presiune favorabilă creşterii preţurilor.

Pe altă parte, statele au acceptat, pentru a finanţa cheltuielile de război, un deficit bugetar parţial acoperit prin crearea de monedă fără acoperire şi astfel mijloacele de plată au depăşit rapid masa necesară desfacerii producţiei, ceea ce a eliberat potenţialul inflaţionist conţinut de dezechilibrul dintre cere şi ofertă. În acelaşi timp, creşterea importurilor, pe care a impus-o efortul de război, a generat, în absenţa unor exporturi echivalente, un deficit exterior care a condus la datorii externe şi la deprecierea monedei.

După 1945, creşterile salariale, justificate din punct de vedere social, sarcinile reconstrucţiei finanţate de la buget, recurgerea la produsele străine ca paleative ale penuriei existente, au contribuit la întreţinerea mecanismelor inflaţioniste, ajungându-se la creşteri ale preţurilor între 20% şi 50% pe an, de la ţară la ţară şi de la produs la produs. Între 1950 şi 1951, declanşarea războiului din Coreea a relansat inflaţia mondială care începuse să scadă.

Valul inflaţionist postbelic a influenţat negativ efortul de reconstrucţie. În mod evident, creşterea generalizată a preţurilor şi salariilor a mascat în mod artificial inegalităţile sociale. Ea a permis mai ales finanţarea reconstrucţiei prin împrumuturi, în măsura în care rambursările datoriilor au fost uşurate de deprecierea monedelor, ca o compensaţie a inflaţiei. Totuşi, inflaţia a descurajat investiţiile productive în detrimentul speculaţiilor cu valori de refugiu economic sterile (aur, bijuterii, tablouri, etc) sau cu produse ce permiteau câştiguri rapide şi substanţiale pe‚ piaţa neagră’.

Pe de altă parte, diferenţele dintre ratele inflaţiei diferitelor ţări – care se întindeau pe o scală de la 1 la 20 sau chiar 30 – interziceau restabilirea durabilă a circuitelor comerciale şi financiare internaţionale şi au justificat menţinerea neconvertibilităţii monedelor între ele.

În condiţiile apariţiei unor mari ecarturi între ratele de inflaţie, reacţiile guvernamentale au fost de o rigoare inegală. Astfel, Belgia şi Norvegia au adoptat  o politică reuşită de schimbare a bancnotelor prin blocarea unei părţi a avuţiei în scopul anulării puterii de cumpărare corespondente.

În Franţa, această politică, promovată de Piérre Mendès-France, ministru al economiei, care s-a opus în această privinţă ministrului de finanţe Réné Pleven,  nu a fost urmată, optându-se în iunie 1945 la un schimb ‚controlat’ al bancnotelor, dublat de introducerea unui impozit de solidaritate naţională care a realizat o prelevare limitată asupra patrimoniului net al societăţilor şi indivizilor. Rezultatul a fost o puternică creştere a preţurilor care a marcat eşecul politicii ‚de taxare’ şi al operaţiunii ‚5%’ a guvernului Leon Blum, în ianuarie 1947. Acest eşec a fost urmat de o vie reacţie a salariaţilor, care au declanşat un val de greve în ultimul trimestru al anului 1947, ce vor determina succesul Confederaţiei Generale a Muncii (Confederation General du Travail, CGT).

În 1948, odată cu reîntoarcerea la rigoarea financiară în timpul ‚experienţei Rene Mayer’, ministru al Finanţelor, s-a realizat un început al stabilizării. În Italia, inflaţia nu a fost cu adevărat combătută decât după ce, la începutul anului 1948, Luigi Einaudi, guvernator al Băncii Italiei şi ministru al Bugetului, nu a reinstaurat ordinea în finanţele statului şi a limitat creditul.

Reforma monetară a fost cea mai spectaculoasă în Germania Occidentală, ea concretizând separarea celor două Germanii. În Germania, într-un context economic extrem de dificil, agravat de afluxul de refugiaţi din est, Ludwig Erhard, încă membru al Directoratului Bizoniei anglo-americane şi apoi director al administraţiei economice a teritoriului unificat şi specialistul american în finanţe Dodge au pus în practică, în iunie 1948, un plan de reforme draconic. După un schimb forfetar de 70 de Deutschemark contra 70 Reichmarks vechi de care au beneficiat toţi cetăţenii germani, masa monetară restantă a fost anulată în proporţie de 9/10.

În acelaşi timp, a fost introdus un impozit pe capital, cu scopul de a acoperi ajutorul pentru refugiaţi. În plus, creşterea progresivă a salariilor a rămas moderată, în ciuda afluxului de mână de lucru, iar fermitatea administraţiei a determinat eşecul tentativei de grevă generală din noiembrie 1948. Rezultatul a fost un prim‚ miracol german’ concretizat de o stabilitate monetară fără echivalent în Europa.

În al doilea rând, după război, Europa s-a aflat într-o poziţie dezastruoasă din perspectiva finanţelor externe, Planul Marshall marcând debutul unei ameliorări relative. Toate monedele au fost devalorizate în mai multe etape : francul, de două ori în 1945 şi ulterior, după o experienţă a ‚cursurilor multiple’, condamnată de FMI, în 1949, odată cu realinierea generală a cursurilor ce a urmat devalorizării lirei ; marca în 1948 şi, din nou în 1949 ; lira în 1945 şi 1949, etc.  Însă, situaţia Marii Britanii, datorită rolului lirei sterline în sistemul monetar internaţional şi al Londrei de centru financiar mondial, a reţinut cea mai mare atenţie. După o scurtă tentativă de reîntoarcere la convertibilitatea externă a lirei sterline  între  15  iulie  şi  20  august  1947,  soldată  în  final  cu  un  eşec,  la    18 septembrie 1949, lira sterlină, supraevaluată anterior, a fost devalorizată cu 30,5%, până la paritatea de 1 liră = 2,8 dolari (după ce în anii anteriori fusese  supraevaluată la 4,03 dolari). Devalorizarea lirei sterline a fost urmată de devalorizarea a mai mult de treizeci de monede naţionale.

Totuşi, aceste dificultăţi financiare au avut o serie de efecte benefice în direcţia multilateralismului regional, care a luat forma Organizaţiei Europene  pentru Cooperare Economică şi a Uniunii de Plăţi Europene. Unul din principalele obiective ale Planului Marshall a fost să netezească drumul către o liberalizare a comerţului şi plăţilor intra-europene. În această privinţă, programul s-a dovedit a fi un succes. De asemenea, Statele Unite au determinat crearea Organizaţiei Europene pentru Cooperare Economică, formată din statele membre beneficiare ale Planului Marshall, care însă nu va deveni predecesoarea supranaţională a unei puternice Uniuni Economice Europene, aşa cum îşi imaginaseră SUA.

Totuşi, OECE a fost un instrument destul de eficient al liberalizării. La scurt timp după ce administratorul Planului Marshall, Paul Hoffmann a îndemnat Europa de Vest la un progres rapid, în noiembrie 1949, Consiliul Miniştrilor din OECE a decis să elimine restricţiile cantitative asupra a 50% din comerţul intern al OECE, într-o perioadă de şase săptămâni. Această liberalizare solicitată a fost ridicată la 60% în toamna anului 1950 şi la 75% în februarie 1951 ; la începutul anului 1955, cota a fost stabilizată la 90%.

Câteva luni după aceşti primi paşi către o liberalizare intra-europeană, în sensul restrâns al cuvântului, adică îndepărtarea restricţiilor cantitative la importurile de bunuri, soluţia pentru rezolvarea dezechilibrelor plăţilor din interiorul OECE a fost Uniunea de Plăţi Europene, înfiinţată la mijlocul anului 1950. Din anii 1930, reglementările intra-europene se efectuau în cadrul rigid al acordurilor bilaterale : în cadrul acestui sistem, inconvenientul major era acela că excedentul unei ţări faţă de alta nu putea fi utilizat pentru a acoperi deficitul faţă de alta. După eşecul reîntoarcerii la convertibilitate a devenit evident că o revenire la multilateralism se impunea cu necesitate. De aceea, la 18 noiembrie 1947 a fost semnat un prim acord privind compensaţiile între ţările membre OECE, ce ulterior va fi extins, graţie ajutorului american, în octombrie 1948 şi septembrie 1949.

Rezultatul a fost crearea Uniunii de Plăţi Europene la 1 iulie 1950, care a fost în mare măsură creierul Administraţiei Cooperării Economice (ECA). În ciuda obiecţiilor iniţiale ale Trezoreriei SUA, care susţinuse o întărire a FMI, Administraţia Cooperării Europene a iniţiat negocieri asupra unui mecanism de clearing multilateral regional în Europa. În acordul EPU care a fost semnat pe data de 19 septembrie 1950 şi care acoperea plăţile intra-EPU din data de 1 iulie   1950, părţile contractante specificau detaliile acestui mecanism de creditare : fiecărei ţări membre îi era alocată o cotă totalizând 15% din volumul schimburilor comerciale cu membrii OEEC în 1949. În cadrul limitelor stabilite de aceste cote, circa 60% din deficitul sau surplusul net în raport cu Uniunea urmau să fie achitate prin extinderea creditului, iar 40% în aur sau dolari. În cazul în care deficitul cumulat net al unei ţări depăşea cota alocată, diferenţa urma să fie achitată în întregime în aur.

Practic, ca supliment al OECE, EPU era destinată să grăbească integrarea economică europeană pe două căi : a) sub regimul Uniunii de Plăţi Europene, toate plăţile din interiorul EPU urmau să fie achitate lunar, pe o bază strict multilaterală, reducând astfel necesitatea generală a realizării tranzacţiilor în monede  transferabile (adică în dolari) şi îndepărtând raţiunea echilibrării bilaterale a comerţului în aria cuprinsă de acordurile EPU ; b) EPU urma să susţină extinderea automată a creditării limitate a balanţelor de plăţi de către ţările prezentând surplusuri nete în schimburile comerciale din interiorul EPU, creditele fiind returnate prin intermediul unui ajutor de 350 milioane dolari, oferit prin Planul Marshall.

De acum înainte, Europa Occidentală a avut la dispoziţie un organism de compensaţii multilaterale sprijinit pe existenţa creditelor mutuale. Aceste credite erau proporţionale cu ‚cotele rezultate’, nu în funcţie de vărsămintele iniţiale, ci în funcţie de partea fiecărei ţări în cadrul schimburilor intra-europene. În centrul sistemului a stat Banca Internaţională de Plăţi din Basel (Banca Reglementelor Internaţionale, BRI), care a jucat, încă din perioada ‚reparaţiilor germane’, rolul de intermediar între băncile centrale europene.

Uniunea de Plăţi Europene a fost, până la desfiinţarea sa în 1958, un răspuns pozitiv al Europei la penuria de dolari, ţările creditoare punând parţial la dispoziţia ţărilor debitoare resursele lor în scopul unei expansiuni a schimburilor.

În al treilea rând, în ciuda acestor dezechilibre conjuncturale şi poate tocmai din cauza lor, economiile capitaliste europene s-au angajat într-un proces de reformă structurală profundă. După război, în majoritatea ţărilor din vestul Europei, sistemul conturilor naţionale a devenit cadrul modern al politicilor economice ce urmăreau creşterea şi dezvoltarea economiilor naţionale.

În Marea Britanie, de acum înainte, investiţiile au început să fie orientate regional prin aplicarea Distribution of Industry Act în 1945 şi sectorial, în urma directivelor Central Economic Planning Staff, creat în 1947. De  asemenea,  în Italia, prin Legea Fanfani din 1949, a fost declanşată lupta împotriva şomajului printr-un vast program de construcţii imobiliare şi prin înfiinţarea în august 1950  a Casa del Mezzogiorno cu scopul de a ajuta dezvoltarea sudului Italiei. Şi în Ţările de Jos şi în Franţa s-au făcut eforturi pentru sprijinirea dezvoltării economice prin introducerea unei planificări indicative globale. În Franţa, Comisariatul General al Planului şi Comisia Modernizării au devenit, sub impulsul personal al lui Jean Monnet, agenţii centrali ai politicii economice pe termen mediu, iar ministrul de finanţe a rămas singurul responsabil al politicilor conjuncturale.

Pe de altă parte, pentru a face posibil noul rol al statului, în cele mai multe ţări europene s-a trecut la preluarea controlului direct al statului asupra ‚sectoarelor cheie’ ale economiei, aceasta fiind originea mişcării în favoarea naţionalizărilor. În Italia, încă din 1933, în timpul lui Mussolini, statul s-a angajat în această direcţie, iar după război ‚capitalismul de stat’ a fost confirmat prin menţinerea şi întărirea holdingurilor financiare cu capital public, în principal Institutul Reconstrucţiei Industriale (IRI), care controla principalele patru bănci italiene şi principalele întreprinderi din siderurgie, din industria mecanică, din construcţiile navale, din industria electrică, etc. şi ENI (Ente Nazionale Idrocarburi), succesoarea AGIP, care a devenit sub impulsul lui E. Mattei, un important instrument al politicii energetice italiene.

La rândul său, Franţa a aplicat un program de naţionalizări care a cuprins sistemul bancar (bănci de emisiune şi bănci de depuneri, companii de asigurări), producţia energetică (cărbuni, electricitate, gaz), transporturi (aeronautice şi maritime, alături de căile ferate deja naţionalizate), construcţiile mecanice (automobile : Renault şi aeronautice SNECMA), mediilor de informare (radiofuziunea, Agenţia France-Presse), etc.

Cu toată amploarea lor, naţionalizările din Franţa nu au avut amploarea celor realizate în Marea Britanie de guvernul laburist în aceeaşi epocă. În Marea Britanie, laburiştii au impus controlul guvernului asupra Băncii Angliei (însă nu şi asupra băncilor de depozit), asupra industriei carbonifere, electricităţii, gazului, aviaţiei civile, telecomunicaţiilor, căilor ferate, transporturilor rutiere şi a siderurgiei, ultimele fiind denaţionalizate în 1952 de către conservatori.

În cadrul reformelor structurale ale economiilor Europei Occidentale, un loc deosebit de important a fost ocupat de reformele sociale, prin care s-au introdus o serie de politici de asigurare a securităţii sociale şi, nu de asigurări sociale (schimbarea terminologiei este revelatoare).

Modelul britanic, prefigurat de Raportul Beveridge prezentat în 1942, a servit drept exemplu pentru ansamblul Europei Occidentale. În Marea Britanie, după introducerea asigurărilor de boală, sectorul sănătăţii a devenit un serviciu naţional în 1946 ; finanţarea acestui serviciu naţional a fost asigurată parţial prin recursul la cotizaţiile sociale, însă partea cea mai mare a finanţării a fost acoperită prin impozite, în condiţiile în care fiscalitatea britanică a fost una puternic progresivă (pentru veniturile foarte mari impozitarea era de peste 90%), sistemul fiind unul prin excelenţă progresiv.

În Europa continentală şi în Scandinavia, deşi influenţate de modelul britanic, guvernele au fost limitate în ambiţiile lor de tradiţia unei acoperiri sociale generalizate, finanţată prin apelul la un regim al cotizaţiilor mai puţin redistributiv aşa cum s-a întâmplat în Franţa după adoptarea ordonanţelor din 1945 şi a Legii din 22 mai 1946 şi în Italia după adoptarea decretului-lege din aprilie 1947.

În plus, în Europa Occidentală s-a generalizat ‚politica familiei’, deşi cu importante variaţii, în funcţie de ţară. În Marea Britanie, sistemul alocaţiilor pentru familii, generalizat în anii 1945 şi 1948, a fost inspirat de un spirit de solidaritate şi nu de unul populist.

Însă, în Franţa, sistemul alocaţiilor a fost instrumentul esenţial al politicii de stimulare a natalităţii, amorsată deja de introducerea Codului Familiei din 1939 şi de politica guvernului de la Vichy : el a contribuit la consolidarea unei creşteri demografice marcată de creşterea ratei natalităţii de la 14,6 la mie în 1938 la 21,4  la mie în 1946 şi la menţinerea acesteia la acest nivel până la jumătatea anilor  1960.

În Italia evoluţia demografică a fost contrară cei din Franţa în condiţiile în care sistemul progresiv de alocaţii acordat în funcţie de numărul de copii, existent în epoca lui Mussolini a fost abolit. Nu în ultimul rând, în întreaga Europă Occidentală drepturile sindicale au fost extinse şi consolidate. În Marea Britanie, Trade Dispute and Trade Union Act din 1946 au suprimat restricţiile existente din 1927 în privinţa exercitării dreptului de grevă.

În Franţa, Ordonanţa din 22 februarie 1945 a creat Comitetele de Întreprindere (Les Comités d’éntreprise), în paralel cu reintroducerea în 1946 a convenţiilor colective. În acelaşi timp, Statutul general al funcţionarilor a acordat drepturi sindicale acestei categorii.

În Germania reformele au condus la Legea Cogestiunii din 21 mai 1951, în urma căreia un Director al Muncii, desemnat de sindicate ocupa un loc în Directoratul marilor societăţi miniere şi siderurgice, iar reprezentanţii muncitorilor erau reprezentaţi la paritate cu reprezentanţii acţionarilor în Consiliile de Supraveghere. În alte sectoare, participarea sindicatelor a fost mai redusă, fiind exercitată prin intermediul Consiliilor de Întreprindere (Conséils d’éntreprise), pentru chestiunile sociale şi prin Comitetele economice paritare, în ceea ce priveşte orientarea    producţiei.    Astfel,    sindicatele    au    fost    asociate    la    gestiunea întreprinderilor ceea ce a condus la o moderaţie şi la o responsabilitate a revendicărilor lor în Germania Occidentală.

Загрузка...