Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

În Germania, efortul de război a angajat o mobilizare industrială fără echivalent în restul lumii. În pofida distrugerilor infrastructurii urbane, a transporturilor şi a instalaţiilor industriale, Germania a beneficiat de o ‚moştenire’ incontestabilă ce a constat în potenţialul productiv şi în experienţa acumulată în materie de organizare industrială şi de formare a mâinii de lucru.

Consecinţele dramatice ale înfrângerii şi marea mizerie a populaţiei în primii ani postbelici au făcut ca refacerea economiei să pornească de la un nivel foarte scăzut care au avut drept consecinţă, pe de altă parte, menţinerea salariilor la un nivel redus care a avut drept efect creşterea competitivităţii produselor germane. În plus, Germania a beneficiat de o forţă de muncă tânără, fiind singura ţară europeană membră a OCDE în care, în anii 1960, populaţia între 15 şi 59 de ani reprezenta peste 60% din populaţia totală.

Consecinţele monetare şi financiare ale războiului au dus practic la dispariţia economiei naţionale a Germaniei, reconstrucţia acestei economii în anii următori fiind realizată printr-o rată de investiţii excepţională care a atins 25% din venitul naţional al Republicii Federale Germania.

Germania a fost de la sfârşitul secolului XIX o puternică ţară industrializată, menţinându-şi potenţialul industrial şi după pierderea celui de-al doilea război mondial, fapt care a constituit un avantaj, în condiţiile în care în industrie şi în activităţile conexe productivitatea a avut rata cea mai mare de creştere, repercutându-se asupra ratei globale de expansiune a economiei naţionale. Semnificativ este faptul că Republica Federală Germania a fost singura ţară europeană membră a OCDE în care proporţia industriei în producţia globală a depăşit 50% în 1970. În plus, în condiţiile în care produsele industriale sunt veritabile motoare ale comerţului internaţional, RFG a devenit o forţă comercială importantă.

Înfrântă în război, Germania s-a văzut eliberată de povara cheltuielilor militare (cu excepţia sumelor necesare întreţinerii trupelor aliate pe teritoriul propriu) pe care le-a putut reorienta spre sectoarele productive. Pe de altă parte însă, nu a beneficiat nici de rolul de multiplicator pe care îl joacă comenzile  militare în economie, cum este cazul în SUA şi alte ţări industrializate importante, iar Germania a resimţit din plin efectele economice ale Războiului Rece.

Economia germană a cunoscut o puternică variabilitate conjuncturală, influenţată de politica economică adoptată de guvernele postbelice, foarte ataşate de ideea luptei contra inflaţiei. Politica monetară a fost utilizată într-un sens restrictiv şi a avut în subsidiar rolul de a atrage în Germania fluxuri de capitaluri flotante.

Economia vest-germană a parcurs până la reunificarea din 1990, cinci perioade distincte de dezvoltare, stabilite în funcţie de rata medie de creştere anuală a PIB : 1948-1950, 1950-1960, 1960-1973, 1973-1980, 1980-1990.

În funcţie de acest criteriu, perioada cea mai bună a fost cea dintre 1948- 1950, în care ratele de creştere ale PIB au fost de peste 15% pe an. A fost o perioadă de dramatice reorganizări ale structurii interne a producţiei drept consecinţă a reformei monetare din 1948 şi a completei liberalizări a preţurilor.

A doua etapă a fost cea a anilor 1950-1960, în care PIB real a crescut în medie cu 8,2% pe an ; o singură dată în această perioadă, în timpul declinului din 1958, rata de creştere a scăzut sub 6%. Anul 1960 a fost unul de reviriment, marcând punctul final al dinamicii creşterii postbelice ; perioada de până în 1973, a fost o perioadă a unei creşteri relativ satisfăcătoare a PIB real de circa 4,4% pe an, dar şi de fluctuaţii cu adevărat violente ale afacerilor. Această perioadă a conţinut prima recesiune adevărată, cu o creştere uşor negativă în 1966-1967, dar şi o revenire ulterioară în forţă.

Ca şi în celelalte ţări industrializate, şocul preţului petrolului din anul 1973 a marcat o cădere economică care a făcut trecerea între anii încă de glorie ’60 şi începutul anilor ’70 şi anii mult mai problematici care au urmat. Din 1973 şi până în 1980, creşterea medie a PIB s-a situat la o insuficientă valoare de 2,2% pe an, cu cea mai accentuată perioadă postbelică recesivă în 1974-1975, care a condus la o creştere puternic negativă, revenirea ulterioară fiind, în întregime, mult mai moderată decât în anii precedenţi.

Al doilea şoc al preţului petrolului din 1979 şi recesiunea ce a urmat în 1981-1982 au marcat începutul unei noi perioade cu o tendinţă de creştere încă mai scăzută decât înainte, revenirea neobişnuit de îndelungată şi de anevoioasă de după 1983 atingând apogeul spre sfârşitul deceniului. Din 1980 până în 1990, PIB a crescut în medie cu 2,1% pe an, doar cu foarte puţin mai lent decât în perioada 1973-1980.

După ‚boom-ul coreean’ care a marcat o veritabilă amorsare a creşterii economice, şase cicluri conjuncturale succesive se disting în evoluţia creşterii economice germane : 1951-1954, 1955-1958, 1959-1963, 1964-1967,   1968-1971,

1972-1973. Cei mai buni ani au fost 1951, 1955, 1960, 1964 şi 1969 şi, într-o

oarecare măsură 1973. Perioadele critice au fost 1954, 1958, 1963 şi mai ales 1967, an în care rata creşterii PIB a devenit negativă (-0,2%) situaţie agravată în 1975 când rata creşterii PIB a ajuns la – 4,5%, iar şomajul a depăşit 5%, fapt fără precedent după 1955.

O primă caracteristică a creşterii economice a RFG a fost reducerea sistematică a ratei medii de creştere economică : 9% în anii 1950, 6% la începutul anilor 1960, 4-5% după anii 1960.

Această încetinire a ratei medii de creştere a fost legată de evoluţia pieţei muncii. Până în 1958, oferta de forţă de muncă calificată a fost foarte mare datorită intrării pe piaţa forţei de muncă a numeroşi şomeri şi refugiaţi din estul Germaniei.

În 1950, efectivul forţei de muncă a depăşit 14 milioane de salariaţi, ajungând la mai mult de 20 de milioane în 1960, însă această creştere s-a redus simţitor la începutul anilor 1960, nefiind compensată de apelul la munca imigranţilor (260.000 în 1960 şi mai mult de 2 milioane în 1971, totalizând 8% din totalul angajaţilor).

Structura forţei de muncă pe sectoare în Republica Federală Germania (1950-1980)

Tabelul 3.4

Populaţia activă totală =100

    1950       

1955      

1960      

1965      

1970      

1975      

1980

Agricultură şi silvicultură

25,0

18,8

13,7

10,9

8,9

7,4

6,0

Industrie

41,6

46,4

47,9

48,8

48,6

48,7

48,3

Sectorul public, menaje

12,0

11,1

11,0

12,5

13,8

14,9

15,9

Comerţ, transport, alte servicii

21,4

23,7

27,4

27,8

28,7

29,0

29,8

Sursa: OCDE, Etudes économiques par pays, Allemagne, juin 1972 ; P. Guillaume, P. Delfaud, op. cit.

 

În acelaşi timp, factorul‚ intensitatea capitalului’ nu a putut menţine la un nivel ridicat expansiunea economică, în acelaşi sens acţionând şi dificultăţile de înlocuire a echipamentelor şi a mâinii de lucru. Între 1951 şi 1972, valoarea capitalului utilizat pe persoană angajată a crescut de mai mult de două ori, situaţie făcută posibilă de o cvadruplare a creşterii medii a economiilor particulare, de la 3,2% în 1950 la 12,8% în 1971. Nu în ultimul rând, un rol foarte important a jucat progresul tehnic care a contribuit decisiv la creşterea economică a RFG.

Reacţiile autorităţilor guvernamentale germane au fost întotdeauna foarte viguroase, însă, cel puţin până în 1975, într-un sens restrictiv, în mod esenţial în scopul luptei contra ‚supraîncălzirii’ economiei şi pentru evitarea riscurilor  inflaţiei. În orice caz, politica antiinflaţionistă a fost înainte de toate o politică monetară, trecând printr-o asanare a lichidităţilor bancare, ce s-a tradus printr-o  rată a dobânzii pe piaţa germană ce a atins nivele record.

Consecinţele au fost : o creştere a preţurilor ce s-a menţinut întotdeauna moderată, în medie 3,5% până în 1955, iar ulterior în jur de 6% între 1972-1975, sub media creşterii preţurilor în celelalte economii europene.

O a doua consecinţă a fost aceea că pe piaţa germană au fost atrase capitaluri flotante, fie prin plasamente în DM ale străinilor, fie sub forma împrumuturilor întreprinderilor germane în străinătate, lucru inevitabil într-un anume sens pentru o ţară a cărei monedă a fost în mod vizibil subevaluată după devalorizarea din 1949 şi care a înregistrat o balanţă comercială constant pozitivă după 1951. Ca efect, structura exporturilor germane, dominată de exporturile de echipament (51% în 1974) şi de produse semifinite (31%), a conferit Germaniei o poziţie privilegiată în comerţul mondial, puţin influenţată de variaţiile de preţ.

Speculaţiile cu marca germană au fost întotdeauna câştigătoare, iar randamentul plasamentelor în Germania a fost superior celor din alte ţări, singurul risc nefiind decât acela al unei supraevaluări. Aşa se explică necesitatea reevaluării mărcii cu + 4,75% în 1961, + 9,5% în octombrie 1969, + 4,6% în decembrie  1971,

+ 8,5% în două rânduri în primăvara anului 1973, după adoptarea cursurilor  flotante ale monedelor europene.

Astfel, DeutscheBundesbank nu a mai avut motivaţia luptei contra tendinţelor inflaţioniste printr-o politică monetară restrictivă. Reevaluarea mărcii a fost o măsură eficace care a acompaniat politica monetară internă. Chiar dacă marca a fost reevaluată excedentele comerciale s-au mărit de patru ori între 1969 şi 1974, iar poziţiile Germaniei pe pieţele externe s-au menţinut.

Această politică conjuncturală riguroasă a avut efecte asupra ratei de creştere economică. Acesta a fost cazul puternicei recesiuni din 1967 care a pus   în sub semnul întrebării programul până atunci necontestat al cancelarului Erhard şi a condus la adoptarea Legii Stabilizării şi Creşterii Economiei, prezentată de K. Schiller şi care a introdus la o veritabilă planificare monetară şi bugetară pe termen mediu. La fel, în 1974, după apariţia semnelor unei crize pe piaţa muncii, au apărut critici la adresa programului de stabilizare din 1973 şi la apelul la creşterea cheltuielilor publice (6 miliarde de DM în 1975), care au determinat un deficit bugetar de 70 miliarde de DM, reprezentând 6% din venitul naţional.

De la jumătatea anilor 1970, guvernele germane au trebuit să facă faţă unei noi sfidări şi anume, menţinerea ritmului de creştere economică în pofida ameninţărilor depresiunii economice şi, dacă s-ar fi putut, cu aceeaşi eficacitate cu care s-au angajat anterior în lupta contra ‚supraîncălzirii’ economiei.

Guvernele germane, în special cele creştin-democrate au fost influenţate de ordoliberalismul promovat de Walter Euken şi de Şcoala de la Freiburg, ale cărui teze asupra capitalismului organizat au fost prezentate după 1933, contribuind la impunerea ca instrument privilegiat al politicii conjuncturale a regularizării globale a lichidităţilor bancare.

Această politică a fost menţinută şi după venirea la putere a social- democraţilor, al căror recurs la instrumentele finanţelor publice s-a impus progresiv.

Interpretarea de tip ordoliberal a istoriei economice a Germaniei subliniază faptul că, după primul deceniu de existenţă a Reichului fondat în 1871, care a fost un adevărat paradis al ‚laissez-faire-ului’, libertatea economică a fost erodată de apariţia unor forţe economice particulare. Fiind imposibil de controlat prin intermediul unor măsuri care să asigure menţinerea competiţiei, s-au dezvoltat monopolurile, cartelurile şi diferitele grupuri de interese, care au obţinut o influenţă suficientă pentru a deveni puteri importante în arena politică.

Astfel, economia de tip ‚laissez-faire’ s-a transformat treptat într-un sistem de tip corporatist, a cărui apariţie a fost stimulată de politica protecţionistă din timpul lui Bismark şi prin decizia Curţii Supreme din 1897 care legitima formarea cartelurilor. După înfrângerea din primul război mondial, guvernele slabe ale Republicii de la Weimar au încercat să obţină adeziunea poporului prin intermediul favorizării unor anumite categorii de interese.

Cu toate acestea, intervenţiile în competiţia diferitelor forţe ale economiei de piaţă au creat noi distorsiuni, adeseori neprevăzute, în cadrul sistemului economic, necesitând şi alte şi alte intervenţii, ajungându-se la aşa-numitele‚ spirale intervenţioniste’ care produceau pagube suplimentare. În acest fel, statul cădea  pradă  grupurilor  particulare  de  interese,  care  luptau  pentru  restrângerea competiţiei, pentru a-şi asigura astfel profituri cât mai mari. Ineficacitatea şi lipsa de flexibilitate intrinseci corporatismului au întârziat refacerea Germaniei după Marea Depresiune din anii 1929-1933.

Aceste întrepătrunderi, realizate între puterea politică şi cea economică, au pus bazele fatalei concentrări a puterii economice şi politice în mâinile totalitarismului nazist. Iniţial, politica de angajare a întregii forţe de muncă disponibile, precum şi expansiunea monetară la care a recurs Republica de Weimar către sfârşitul Marii Depresiuni şi pe care naziştii le-au adoptat începând cu 1933 au fost foarte eficiente în eradicarea şomajului. Totuşi, cum această politică a continuat chiar şi după ce criza a fost depăşită, o îngheţare generalizată a salariilor şi preţurilor a trebuit să fie impusă la sfârşitul anului 1936 pentru a preveni o escaladare a inflaţiei.

Chiar înainte de izbucnirea războiului această conducere politică rigidă a vieţii economice a condus la dezvoltarea unui sistem de administrare centralizată,  în care firmele îşi menţineau numele şi independenţa. Prin însăşi natura sa, o administrare centralizată are tendinţa să-şi legitimeze existenţa şi puterea prin impunerea unor obiective la nivel naţional şi, în cazuri extreme, chiar prin  începerea unui război.

Ordoliberalii considerau că atât lipsa unei protecţii corespunzătoare împotriva formării unor forţe particulare, cât şi slăbiciunea de care a dat dovadă statul au condus, în final, la înlocuirea libertăţii economice şi politice cu o  adevărată dictatură a monopolurilor, cartelurilor şi a altor grupuri de interese.

În timp ce liberalii clasici susţineau că legea era menită să protejeze indivizii de abuzuri din partea guvernului, ordoliberalii mergeau şi mai departe. În acord cu percepţia lor asupra istoriei economice a Germaniei, ei acordau  importanţă deosebită libertăţii individuale împotriva intruziunilor agenţilor particulari, reprezentaţi de către monopoluri, carteluri şi alte grupuri de interese. Soluţia pentru salvgardarea libertăţii era de a preveni orice concentrare a puterii politice. În afara protejării prin intermediul legislaţiei politice a puterii individuale, guvernul avea misiunea de a evita erodarea competiţiei economice.

Astfel, în domeniul economic, ordoliberalii germani cereau mai mult decât obţinerea unui stat de tip ‚laissez-faire’, ei dorind pur şi simplu un stat puternic, care să se impună în faţa diverselor grupări de interese şi să-şi conserve statutul de mediator imparţial şi incoruptibil al procesului economic, evitând tentaţiile intervenţioniste cu efecte pe termen scurt prin intermediul limitării propriilor sale scopuri la câteva obiective esenţiale.

Ordoliberalii au susţinut că, într-un cadru dat şi cu asigurarea corespunzătoare a protecţiei, procesul economic va conduce în mod spontan la rezultate optimale, dispersarea puterii şi alocarea eficientă a resurselor. Statul trebuia să fie capabil să instaureze şi salvgardeze un sistem economic liberal, fără  să intervină însă în procesul economic.

Principiile structurii economice ordoliberale, şi anume modelul competitivităţii, au fost cel mai convingător formulate de către Walter Euken în 1952. Sarcina principală era de a menţine un mecanism de preţuri bazat, în cel mai înalt grad, pe competiţie. Toate celelalte principii structurale ale construcţiei competitivităţii nu erau altceva decât implicaţii ale cerinţelor generale : stabilitatea monetară reprezintă asigurarea că preţurile nu sunt afectate de către distorsiunile inflaţioniste ; intrarea pe o piaţă liberă a unor noi firme şi a unor noi produse din exterior are rolul de a asigura o presiune competiţională sporită şi de a elimina posibilitatea obţinerii de profituri prin limitarea pieţelor ; instituţia proprietăţii private există pentru a stimula o folosire eficientă a resurselor şi pentru a preveni o concentrare a mijloacelor de producţie în cele mai nesigure mâini, respectiv cele  ale statului ; libertatea contractelor există pentru a da agenţilor economici ocazia să facă propriile lor opţiuni ; responsabilitatea deciziilor economice există pentru a lega interesele individuale de scopul comun ; constanţa în cadrul politicii economice este necesară pentru a face predictibilă comportarea guvernului şi a reduce astfel marja de eroare în deciziile agenţilor privaţi.

Euken şi alţi ordoliberali au dat prioritate politicii de menţinere a ordinii economice existente şi au pledat pentru intervenţii corective ale dezvoltării sistemului de piaţă liberă. Euken afirma că sunt necesare ‚principii de reglare’ chiar dacă ar exista o competiţie perfectă. Pe lângă reglementări stricte, legate de monopoluri, care nu puteau fi desfiinţate, Euken pleda pentru aplicarea unor taxe progresive pe venit ca un mijloc acceptabil şi chiar de dorit de sprijinire a politicii sociale, precum şi pentru asigurarea unui nivel minim al salariilor de către guvern în vremurile de recesiune, în cazul în care oferta de forţă de muncă reacţionează în mod corespunzător, adică dacă la o scădere a ratei salariilor, oferta de forţă de muncă să crească în loc să scadă. Euken era convins că o creştere generală a standardului de viaţă ar aduce cu sine o reacţie normală a raportului forţă de muncă

– ofertă. După Euken, statul ar trebui ca în anumite momente să depăşească politica sa reglementată legal şi să intervină în procesele de piaţă pentru a regla rezultatele.

Abordarea raţională în termenii ordinii generalizate reiese cel mai clar în aşa-numitul ‚principiu al concordanţei’. Din toate căile posibile de acţiune trebuia să fie aleasă aceea care era cea mai compatibilă cu o societate liberă şi cu o economie de piaţă şi care era cel mai puţin probabil să creeze noi distorsiuni care  să necesite intervenţii ulterioare. Wilhelm Ropke specifica că intervenţiile trebuiau să corecteze rezultatele proceselor de piaţă, de exemplu, prin intermediul transferurilor directe şi prin subvenţii.

Guvernul nu ar trebui însă să intervină în mecanismul pieţei prin fixarea preţurilor şi a cantităţilor limitative de producţie. În afară de aceasta, intervenţiile  ar trebui să promoveze şi nu să împiedice activitatea forţelor care acţionează pe piaţă ; în timp ce aşa-numitele subvenţii de mentenanţă ar fi de presupus că sunt inacceptabile, asistenţa financiară de corecţie ar putea fi acceptată.

În timp ce ordoliberalismul este expresia cea mai utilizată pentru setul de idei care au stat la baza sa, termenul de ‚economie socială de piaţă’ (inventat de Muller-Armack) a devenit, începând din iunie 1948, reprezentativ atât pentru schiţarea sistemului economic dorit de ordoliberali, cât şi pentru sistemul economic al Republicii Federale Germania.

Загрузка...