Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Din punct de vedere politic, cel de-al doilea război mondial a dus la sfârşitul celei de-a Treia Republici Franceze.

Alegerile din 21 octombrie 1945 au bulversat echilibrul politic din Franţa, partidele dominante ale celei de-a Treia Republici, radicalii şi democraţii, fiind înfrânte, în timp ce Partidul Comunist (condus de Maurice Thorez, secretar general între 1945 şi 1947), Partidul Socialist (condus de Guy Mollet, secretar inamovibil  al SFIO din 1946) şi Mişcarea Republicană Populară (MRP) ce a regrupat membrii creştini ai Rezistenţei, au obţinut trei sferturi din voturi şi din mandate. Comuniştii, cu 26,2% din voturi şi 160 de mandate şi socialiştii, cu 23,4% din voturi şi 142 mandate, au dispus după alegeri de majoritatea absolută în Adunarea Naţională. MRP cu 23,9% din voturi şi 152 mandate a devenit al treilea partid ca pondere pe scena politică franceză.

În scurt timp, între de Gaulle şi cele două partide marxiste a apărut un conflict profund. Generalul de Gaulle, partizanul unui executiv puternic a refuzat să acorde comuniştilor unul din ministerele cheie – Externe, Apărare sau Interne   – şi a intrat în conflict cu socialiştii care susţineau prevalenţa Adunării Naţionale.

Pentru a crea un şoc în opinia publică franceză, la 20 ianuarie 1946 generalul de Gaulle a demisionat, în speranţa că va fi urmat de MRP, însă, acest lucru nu se va întâmpla, MRP preferând să intre într-un guvern tripartit alături de comunişti şi socialişti.

După ce în mai 1946, Adunarea Constituantă a supus votului electoratului un proiect de constituţie care a fost respins cu 53% din voturi, o nouă Adunare Constituantă a fost aleasă la 2 iunie 1946. Alegerile au plasat pe primul loc MRP, care a obţinut 28,2% din voturi şi 169 de mandate, în timp ce Partidul Comunist  (cu 25,9% din voturi şi 153 mandate) şi Partidul Socialist (cu 21,1% din voturi şi

129 mandate) au înregistrat un recul, şi au pierdut majoritatea în Adunarea Constituantă. Prim ministru a devenit Georges Bidault, membru al MRP.

Bidault a ajuns la un compromis cu partidele de stânga, acceptând preponderenţa Adunării Naţionale în sistemul politic francez în raport cu alte instituţii, fapt care a determinat condamnarea noii constituţii de către generalul de Gaulle pe 22 septembrie 1946 într-un discurs ţinut la Epinal. Provizoratul politic inaugurat odată cu Eliberarea a luat sfârşit după alegerile pentru Adunarea Naţională din 10 noiembrie 1946 care au confirmat preeminenţa MRP, Partidului Comunist şi a Partidului Socialist şi creşterea influenţei radicalilor şi moderaţilor.

În decembrie 1946 a fost ales Consiliul Republicii, a doua Adunare, condus de Felix Gouin şi, pe 16 ianuarie 1947, Adunarea naţională şi Consiliul Republicii l-au ales preşedinte al Republicii Franceze pe socialistul Vincent Auriol. La sfârşitul lui ianuarie 1947, prim ministru a devenit socialistul Paul Ramadier care a format noul guvern, ministru de externe fiind Georges Bidault. Ramadier a inclus în guvern reprezentanţi ai celor trei mari partide, dar şi moderaţi, radicali şi membrii ai unei noi formaţiuni aliate cu radicalii în cadrul RFR (Rasemblement des gauches republicaines), Uniunea Democratică şi Socialistă a

Rezistenţei (UDSR).

Pe plan economic şi social, cele trei mari partide care alcătuiau ‚A Treia Forţă’, între gaullişti şi comunişti, au căzut de acord asupra necesităţii naţionalizărilor şi trecerii la planificare însă, problemele economice generate de inflaţie au dus la apariţia contradicţiilor dintre ele. Guvernul a încercat să limiteze creşterea salariilor cu sprijinul Confederaţiei Generale a Muncii (CGT) şi a comuniştilor, dar a eşuat, comuniştii şi CGT schimbându-şi politica pentru a nu pierde sprijinul maselor muncitoreşti.

Între socialişti - partizani ai intervenţiei statului în economie şi în problemele sociale, ai dirijismului, ai sporirii cheltuielilor sociale care ar fi antrenat o creştere a cheltuielilor bugetare şi o sporire concomitentă sporire a sarcinilor fiscale – şi moderaţi şi radicali – apărători ai liberei iniţiative şi ai neintervenţiei statului în raporturile sociale şi în economie, ostili sporirii cheltuielilor bugetare şi dornici să limiteze sarcinile fiscale – au apărut dezacorduri fundamentale, care explică eşecul guvernelor între 1947 şi 1952.

Conflictele din cadrul coaliţiei aflată la guvernare au fost intensificate de problemele de politică externă, comuniştii opunându-se operaţiunilor militare întreprinse de Franţa în Indochina prin respingerea creditelor cerute de guvern. Până în 1947, comuniştii au susţinut politica guvernelor provizorii în problema Germaniei, susţinând iniţial, alături de acestea, dezmembrarea sau cel  puţin  slăbirea acesteia, politică apropiată de cea a URSS.

Însă, pe fondul intensificării Războiului Rece, Franţa s-a plasat în tabăra occidentală, politică incompatibilă cu menţinerea în guvern al comuniştilor, care au fost excluşi din guvern la 5 mai 1947, cu ocazia unui vot de încredere cerut de primul ministru Ramadier cu privire la politica sa salarială la uzinele Renault. În acest mod, partidul comunist a fost izolat pe scena politică a celei de-a IV-a Republici, devenind pentru opinia publică franceză ‚partidul străinătăţii’.

În aprilie 1947, generalul de Gaulle a anunţat formarea unei noi mişcări politice, Adunarea Poporului Francez (Rasemblement du People Français), care în viziunea sa nu era un partid politic, ci o largă uniune la care puteau participa toţi francezii, indiferent de apartenenţa politică. Noua formaţiune politică a repurtat un succes deosebit la alegerile municipale din 1947.

La alegerile din 1951, nici un partid nu a reuşit să-şi asigure majoritatea în Adunare. După alegeri au fost formate două guverne succesive pe  baza reconstituirii celei de-a Treia Forţe (comunişti, socialişti, MRP), cel al lui Rene Pleven în august 1951 şi cel al lui Edgar Fauré în ianuarie 1952, gaulliştii  rămânând în opoziţie.

În februarie 1952, prim ministru a devenit un moderat, Antoine Pinay, primul om politic al dreptei care a devenit şef al guvernului după 1945 şi astfel balanţa politică a înclinat în favoarea dreptei, situaţie care a coincis cu încheierea reconstrucţiei economice şi cu debutul creşterii economice.

După naţionalizările masive efectuate în perioada primilor ani postbelici care au dus la intrarea sub controlul statului a sectoarelor economice cheie – gazul metan, electricitatea, cărbunele, transporturile, Banca Franţei şi cele patru mari bănci   de   depuneri   (Crédit   Lyonnais,   Société   Generale,   Comptoir   national d’éscompte Paris şi Banque nationale pour le commerce et l’industrie) – guvernele franceze au adoptat strategia planificării indicative prin care au fost stabilite cu precizie obiectivele economice.

În ianuarie 1947, la iniţiativa lui Jean Monnet, Comisar al Planificării, a fost promulgat ‚Planul de modernizare şi de înzestrare cu echipamente’ care a avut obiectivul de a atinge în 1948 nivelul producţiei din 1929 şi de a-l depăşi cu 25% în 1950. Primul plan a dat prioritate industriilor de bază, creditele de stat fiind rezervate sectoarelor care constituiau cheia reconstrucţiei economice  – electricitatea, cărbunele, oţelul, cimentul, transporturile feroviare şi materialele agricole.

Această orientare a planului a dus la sacrificarea consumului populaţiei. Guvernele franceze postbelice, confruntate cu o lipsă a forţei de muncă active, care nu a putut fi suplinită nici prin apelul la muncitorii străini, au iniţiat o intensă acţiune propagandistică pentru a-şi asigura sprijinul populaţiei în atingerea obiectivelor planului, în cadrul căreia un rol important l-au jucat comuniştii care au exaltat ‚bătălia producţiei’.

Guvernele franceze au mizat pentru a-i stimula pe francezi şi pe efectele marilor reforme sociale adoptate după 1945, cum au fost instituirea Comitetelor de Întreprindere, obligatorie în instituţiile cu peste 100 de muncitori, concepută ca o formă de asociere a angajaţilor la gestiunea întreprinderilor, şi a sistemului securităţii sociale, concepută nu ca un sistem de asigurări sociale sub forma de asigurări individuale alimentate prin cotizaţii salariale şi patronale, ci ca o formă de redistribuire a venitului naţional, care a oferit francezilor o protecţie garantată de stat, fără precedent.

Sumele necesare finanţării planului de modernizare au provenit pe de o parte din impozitele prelevate şi din împrumuturile lansate de guvern, care au dus la creşterea datoriei publice a Franţei de la 1.680 de miliarde de franci în 1945 la 3.140 miliarde de franci, îndatorare care a fost suportată destul de uşor în condiţiile în care ea a fost corectată de inflaţie23.

Deprecierea monetară a uşurat greutatea datoriei publice şi a făcut ca sarcina reconstrucţiei să cadă asupra deţinătorilor de capital care subscriseseră împrumuturile de stat. Între 1945 şi 1947, SUA au oferit Franţei aproximativ 2 miliarde de dolari, fie sub formă nerambursabilă, în mărfuri sau în bani, fie sub forma unor împrumuturi cu o dobândă foarte mică.

Pe de altă parte, Franţa a primit un ajutor substanţial prin Planul Marshall (1.300 milioane de dolari), a primit credite de la Export-Import Bank, BIRD, FMI şi un ajutor american de 284 milioane de dolari în decembrie 1947 în cadrul Doctrinei Truman, care au permis procurarea importurilor absolut necesare reconstrucţiei.

În jurul anului 1950, economia franceză şi-a regăsit ritmul din 1938. În domeniul industrial reconstrucţia a fost rezultate inegale, producţia de cărbune ajungând aproape de nivelul anului 1929 (52 de milioane de tone), însă nu a atins nivelul planificat de 62 milioane de tone datorită slabei productivităţi.

Sectorul energetic a fost în plină dezvoltare (în 1948 a fost  inaugurat barajul de la Genissiat, iar industria petrolului a ajuns, după sistematizarea rafinăriilor de la Berre, la capacitatea de 16 milioane de tone, dublu faţă de 1938.  Pe de altă parte, deşi a beneficiat de pe urma ajutoarelor de stat, siderurgia nu a dat decât rezultate slabe, atingând numai 8,5 milioane de tone de oţel, nivelul din 1938, inferior celui din 1929, iar industria textilă şi construcţiile au stagnat. Deşi indicele producţiei industriale a fost de 128 în 1950 faţă de 100 în 1938, creşterea s-a datorat câtorva ramuri motrice şi nu dezvoltării generale a economiei, fapt care explică prelungirea planului de modernizare până în 1952. Producţia agricolă a  atins nivelul antebelic în 1948, situaţie care a făcut posibilă  eliminarea raţionalizării pâinii în 1948.

Cu toate că economia franceză a fost reconstruită din punct de vedere cantitativ, nu a avut loc o modernizare, Franţa rămânând caracterizată de predominanţa micilor întreprinderi agricole şi industriale, sub-echipate, protejate numai datorită penuriei produselor. Statul a impulsionat modernizarea, consacrând o parte importantă (20,5% în 1949) a venitului naţional investiţiilor, însă în economia franceză nu există sectoare moderne. Sectorul naţionalizat s-a dotat cu echipamente reînnoite într-o încercare de a-şi spori rentabilitatea, iar întreprinderile siderurgice s-au regrupat dând naştere unor conglomerate, de tipul Usinor şi  Sidelor.

Reconstrucţia rapidă a economiei franceze s-a realizat în condiţiile persistenţei unor grave dezechilibre economice şi sociale. În primul rând, criza produselor a permis agricultorilor, industriaşilor şi comercianţilor să se îmbogăţească, în timp ce marea masă a salariaţilor ale căror salarii au rămas în urma creşterii preţurilor a fost afectată. În al doilea rând, reconstrucţia economică a creat dezechilibre financiare, refacerea desfăşurându-se pe un fundal inflaţionist, situaţie care a avut drept consecinţă stimularea importurilor şi stânjenirea exporturilor  provocând  un  dezechilibru  permanent  al  balanţei  comerciale.  În al treilea rând, deficitul bugetar a fost permanent, încasările bugetare acoperind doar aproximativ 70% între 1947 şi 1949.

Din 1946 şi până în 1973, economia franceză a cunoscut cea mai durabilă şi mai puternică creştere, fără precedent în istoria economică a Franţei. Rata medie anuală în această perioadă s-a situat în jurul a 5%, faţă de 0,8% între 1938 şi 1949. Franţa a întrecut din acest punct de vedere Marea Britanie şi chiar SUA, ale căror rate de creştere anuală au fost de 2,7%, respectiv 3,6% în aceeaşi perioadă (deşi Marea Britanie şi SUA au plecat de la un nivel mult mai ridicat), însă a fost întrecută de RFG (peste 6%), Italia (5,5%) şi Japonia (aproape 10%).

Creşterea economică a economiei franceze a fost foarte regulată, progresia producţiei franceze fiind aproape constantă cu începere din anii ’50, fiind frânată numai de politicile de luptă împotriva inflaţiei, care fie au diminuat investiţiile, fie au scumpit creditul, aşa cum a fost în cazul politicii de stabilizare a lui Antoine Pinay în anii 1952-1953, al efortului de asanare a economiei franceze din anii 1958-1959, aplicată odată cu întoarcerea la putere a lui de Gaulle, continuată în  anii 1965-1966 prin aplicarea planului de stabilizare al lui Valery Giscard d’Estaing.

Creşterea economică a fost însoţită de o inflaţie cvasi-permanentă, cu excepţia unor scurte perioade de stabilitate, cum a fost cea dintre 1953 şi 1955. Guvernele Franţei postbelice au fost nevoite să se împace cu persistenţa acestui fenomen, mai ales că inflaţia le-a permis o finanţare facilă a creşterii economice.

Inflaţia a avut efecte negative asupra schimburilor externe, creşterea preţurilor afectând exporturile şi favorizând importurile, situaţie în care guvernele succesive au fost obligate să devalorizeze francul de opt ori între 1944 şi 1969, diminuându-i valoarea în raport cu alte monede pentru a remedia deficitul balanţei comerciale, măsură care a contribuit la scăderea preţurilor produselor franceze pentru străini şi la creşterea preţurilor produselor străine pentru francezi. Pe de altă parte, pe plan intern, inflaţia a avut drept avantaj reducerea datoriilor, întreţinând  un climat de prosperitate datorat abundenţei monetare.

Statul a beneficiat de acest climat inflaţionist, care i-a permis rambursarea uşoară a împrumuturilor, de acelaşi avantaj bucurându-se şi administratorii întreprinderilor care au făcut datorii destinate investiţiilor, astfel încât, în acest caz, inflaţia a finanţat modernizarea economiei franceze. De inflaţie au mai beneficiat şi comercianţii, meşteşugarii şi agricultorii, care aveau în general întreprinderi mici, prost adaptate pieţei şi care au putut astfel subzista datorită bunăstării financiare antrenate de inflaţie. Cei care au suferit din cauza inflaţiei au fost deţinătorii de venituri fixe, rentierii care au subscris împrumuturile de stat, deţinătorii de   conturi şi de obligaţiuni cu dobândă fixă, proprietarii urbani şi rurali care încasau chirii blocate sau fixate prin contracte pe termen lung şi salariaţii la căror salarii au urmat cu întârziere creşterile de preţuri.

Treptat, cu începere din 1947 pe fondul diminuării intervenţionismului de stat, a avut loc o reîntoarcere la liberalismul economic, partizani ai mecanismelor pieţei, ca radicalul Réné Mayer şi moderaţi ca Paul Reynaud şi Maurice Petsche, ocupând portofoliul Ministerului de Finanţe. În 1948 şi 1949 au fost efectuate două devalorizări ale francului, prin care francul a fost adus la nouă zecimi din valoare  sa din 1939, măsuri necesare pentru a facilita reinserţia Franţei pe piaţa internaţională.

Restricţiile asupra economiei au fost treptat îndepărtate, Réné Mayer decizând liberalizarea preţurilor şi a salariilor, şi parţial a schimburilor externe, statul stabilind doar salariul minim interprofesional garantat (SMIG). Noua orientare politică a dus la stabilizarea economică, deficitul bugetar, balanţa comercială şi cea de conturi ameliorându-şi deficitele., iar inflaţia tinzând să scadă din 1949.

Stabilizarea relativă a economiei franceze a fost bulversată de războiul din Indochina, dar mai ales de declanşarea războiului din Coreea în 1950, care a avut ca rezultat o creştere semnificativă a preţurilor materiilor prime şi transportului maritim, ca urmare a imensei cereri din partea SUA şi a eforturilor de reînarmare întreprinse de statele europene în cadrul NATO.

Creşterea preţurilor şi sporurile salariale au determinat relansarea inflaţiei, reluarea consumului antrenând reluarea importurilor, toate având ca rezultat deteriorarea balanţei comerciale a Franţei. În aceste condiţii, politica dirijismului economic a fost abandonată, optându-se pentru liberalism.

În martie 1952, odată cu sosirea la putere a guvernului lui Antoine Pinay (martie – decembrie 1952), pe scena politică franceză s-a constituit majoritate de centru-dreapta, constituită din radicali, UDSR, MRP, moderaţi şi o parte a gaulliştilor, care a luat locul celei de-a ‚Treia Forţe’.

În primul rând, Antoine Pinay a profitat de conjunctura internaţională de după ‚boom-ul’ coreean, caracterizată de tendinţa de scădere a preţurilor, pentru a stabiliza preţurile interne. În al doilea rând, Pinay a încercat să consolideze moneda pentru a evita fuga capitalurilor, printr-o serie de măsuri favorabile posesorilor de capitaluri – amnistie fiscală pentru cei care îşi transferaseră în mod fraudulos banii în străinătate, lansarea unui împrumut cu o dobândă de 5%, indexată în aur, împrumut exonerat de taxele de succesiune – însă costisitoare pe termen lung  pentru stat. De asemenea, Pinay a restabilit echilibrul bugetar printr-o reducere semnificativă a cheltuielilor de stat şi a investiţiilor, dar mai ales în condiţiile în care SUA şi-au asumat o parte din cheltuielile de război ale Franţei în războiul din Indochina.

Pe baza asanării financiare operate de guvernul Pinay, în anii 1953-1954, cei mai buni din punct de vedere economic pentru cea de-a IV Republică,  guvernele următoare – cel al lui Réné Mayer (ianuarie – iunie 1953) şi cel al lui Joseph Laniel (iunie 1953 – iunie 1954), în care sectorul economiei şi finanţelor a fost deţinut de Edgar Fauré - , au aplicat o politică de relansare a investiţiilor şi de reîntoarcere la expansiunea economică (‚expansiunea în stabilitate’).

Între 1954 şi 1957 a fost pus în aplicare un nou plan de dezvoltare economică, Planul Hirsch, care a pus accentul pe industriile de bunuri de consum, pe creşterea productivităţii, pe construcţia de locuinţe şi amenajarea teritoriului.

Catastrofa militară din Indochina, marcată de capitularea forţelor franceze la Dien Bien Phu la 7 mai 1954 şi disensiunile din cadrul coaliţiei de centru-dreapta aflată la guvernare în problema Comunităţii Europene a Apărării (CEA) au dus, la 12 iunie 1954, la căderea guvernului condus de Joseph Laniel.

Noul prim ministru a fost Pierre Mendès France, partizan al retragerii Franţei din Indochina. Mendès France a promovat o politică prin care a limitat rolul partidelor şi a contestat preeminenţa Adunării naţionale în faţa puterii executive, iniţiind şi o nouă practică a comunicării cu electoratul francez prin intermediul emisiunilor radiodifuzate şi al presei (în special cu ajutorul săptămânalului L’Express’, fondat în 1953 de Jean-Jacques Servan-Schreiber).

Politica economică şi socială a guvernului Mendès France a fost similară celei a guvernelor care l-au precedat, Edgar Fauré rămânând ministru de finanţe până în ianuarie 1955, când este numit ministru de externe, portofoliul economiei şi finanţelor fiind preluat de primul ministru. Obiectivele guvernului au fost continuarea expansiunii economice şi creşterea venitului naţional, diminuarea costurilor de producţie, ameliorarea puterii de cumpărare şi echilibrarea balanţei de conturi.

Adept al practicilor dirijiste, Mendès France a întreprins o serie de măsuri care au afectat interesele corporaţiilor, în viziunea sa scopul expansiunii economice fiind o distribuţie mai echitabilă a rezultatelor creşterii economice. Guvernul Pierre Mendès France fost demis la 7 februarie 1955, opoziţia de dreapta  şi  MRP acuzând politica de retragere din colonii, partizanii integrării europene imputându-i eşecul proiectului CEA, comuniştii şi gaulliştii condamnându-l pentru a fi permis reînarmarea Germaniei, în timp ce centrul şi dreapta se opuneau deciziilor în domeniul economic şi financiar.

Guvernul care i-a succedat a fost condus de Edgar Fauré, care a guvernat  pe baza reconstituirii unei majorităţi de centru-dreapta şi prin revenirea la practica tradiţională a negocierii cu partidele şi a subordonării în faţa Adunării Naţionale.  Pe plan economic, guvernul Fauré a continuat politica de favorizare a expansiunii economice în stabilitate, de modernizare şi rentabilizare a întreprinderilor.

În politica externă, guvernul Fauré a încheiat negocierile privind independenţa Tunisiei, a continuat discuţiile în problema Marocului, a fost nevoit  să facă faţă agravării situaţiei din Algeria şi a propus relansarea proiectului integrării europene prin abandonarea ideii supra-naţionalităţii politice şi militare. După ce în noiembrie 1955, a eşuat într-o tentativă de a organiza alegeri anticipate, la 2 decembrie 1955, Edgar Fauré a dizolvat Adunarea Naţională (considerând că sunt îndeplinite condiţiile constituţionale după ce căderea a două guverne succesive în decurs de 18 luni) şi a provocat alegeri anticipate.

Alegerile din 2 ianuarie 1956 s-au desfăşurat pe baza scrutinului pe liste, principalele alianţe aflate în competiţie fiind Frontul Republican, conturat în jurul lui Mendès France – format din partidul socialist, fracţiunea condusă de Pierre Mendès France din partidul radical, stânga din UDSR condusă de François Mitterrand şi stânga republican-socialilor condusă de Jacques Chaban-Delmas – şi coaliţia de centru-dreapta reunită în jurul lui Edgar Faurè – care include independenţii din MRP, radicalii lui Faure, aripa dreaptă a UDSR din jurul lui  Réné Pleven şi aripa dreaptă a republican-socialilor condusă de Roger Frey. Rezultatul alegerilor a fost foarte confuz, iar interpretarea acestor rezultate a aparţinut preşedintelui Republicii Franceze, Réné Coty, care l-a însărcinat cu formarea guvernului pe secretarul general al partidului socialist, Guy Mollet.

Guvernul Guy Mollet a cuprins miniştrii din cele patru partide ale  Frontului Republican şi s-a bucurat de o puternică majoritate în Adunarea Naţională.

Prin instituirea guvernului Mollet s-a revenit la orientarea tradiţională a guvernărilor de stânga, care favorizau reformele sociale. În politica externă guvernul Mollet a iniţiat o diminuare a dependenţei Franţei faţă de SUA, a acordat independenţa Tunisiei şi Marocului, a continuat să sprijine relansarea proiectului european pe linia deschisă de guvernul Fauré, politică concretizată de semnarea Tratatului de la Roma care a dus la crearea Euratom şi CEE, la 25 martie 1957.

Însă, guvernul Mollet a fost compromis de Criza Suezului şi  de consecinţele agravării războiului din Algeria, care au deteriorat poziţia internaţională a Franţei, au determinat relansarea inflaţiei, accentuarea deficitului bugetar şi deteriorarea balanţei comerciale.

Toate au dus la conturarea unei opoziţii politice tot mai puternice, care va determina renunţarea la putere a lui Guy Mollet, în mai 1957 şi, în cele din urmă, căderea celei de-a IV-a Republici. Până în 1958, s-au succedat guverne slabe, conduse de radicalii Bourges-Maunoury şi Felix Gaillard. Între 1958 şi 1961 a funcţionat un al treilea plan economic, care le-a succedat pe cele două anterioare – Planul Monnet şi Planul Hirsch – care a încercat să pună capăt deficitului finanţării externe şi inflaţiei.

În condiţiile paraliziei instituţiilor şi a dezorientării partidelor şi opiniei publice, pe fondul războiului din Algeria, extrema dreaptă (Jeune Nation, pieds- noir, Organizaţia Armatei Secrete) şi gaulliştii au încercat să preia moştenirea celei de-a IV-a Republici. La data de 13 mai 1958, o manifestaţie la Alger, ocazionată de dezbaterea asupra investiturii liderului MRP Pierre Pflimlin în funcţia de prim ministru, a dus la instaurarea unei puteri insurecţionale în Algeria, în condiţiile în care premierul desemnat a făcut publică opţiunea sa pentru o soluţie negociată în problema algeriană. După ce, iniţial, generalul Massu, a fost numit de către autorii loviturii în fruntea unui Comitet de salvare publică, acesta, respectând ierarhia militară s-a pus sub ordinele generalului Salan, comandantul şef al forţelor franceze din Algeria.

Pentru a nu pierde autoritatea asupra Algeriei, guvernul l-a numit pe generalul Salan delegat general în Algeria, împuternicit cu toate puterile civile şi militare. La 15 mai 1958, instigat de generalul Massu şi de gaullişti, generalul Salan a făcut apel la generalul de Gaulle, care s-a declarat gata să-şi asume puterile Republicii. După o serie de negocieri şi manevre politice, având sprijinul şefului partidului socialist Guy Mollet şi al preşedintelui Republicii, Réné Coty, care a anunţat că demisionează dacă generalul de Gaulle nu este investit în funcţia de  prim ministru, la 1 iunie 1958, Adunarea naţională a votat investitura guvernului de Gaulle. În noul guvern au intrat toţi liderii principalelor partide politice.

La 2 iunie 1958, de Gaulle a primit puteri depline, iar pe 3 iunie 1958 dreptul de a revizui Constituţia, marcându-se practic sfârşitul celei de-a IV-a Republici. Din punct de vedere politic, Franţa a intrat într-o perioadă de tranziţie, între iunie 1958 şi decembrie 1958, generalul de Gaulle fiind prim ministru al unui guvern de Uniune Naţională, format din tehnocraţi şi din socialişti, radicali din UDSR, MRP, independenţi şi republicani-sociali,, iar Réné Coty rămânând şef al statului. În acest interval a avut loc instaurarea instituţiilor Republicii a V-a. Noua Constituţie a fost adoptată de guvern la 3 septembrie 1958 şi a fost adoptată prin referendum naţional la 28 septembrie 1958.

Alegerile parlamentare din noiembrie au dat câştig de cauză gaulliştilor, grupaţi în jurul noii formaţiuni Uniunea pentru Noua Republică (UNR) şi  au marcat o nouă înfrângere a adversarilor acestuia. Partidul comunist a pierdut o treime din mandate, socialiştii şi MRP, raliaţi gaullismului, au stagnat, iar radicalii au pierdut teren. În general, alegerile din 1958 au relevat o puternică deplasare spre dreapta a opţiunilor electoratului francez. În decembrie 1958, a avut loc alegerea preşedintelui Republicii, pe baza noii Constituţii, de către un colegiu de 80.000 de notabilităţi (practică înlocuită în 1962 prin procedura alegerii preşedintelui prin vot universal), în persoana generalului de Gaulle, care a întrunit 80% din voturi.

În ianuarie 1959, de Gaulle l-a numit ca prim ministru pe gaullistul Michel Debré. În realitate, cel puţin până în 1962, şeful statului a deţinut adevărat putere în stat, toate marile decizii fiind luate de generalul de Gaulle, în timp ce guvernul a fost redus la un simplu rol de execuţie.

Primii ani ai noului regim politic au fost marcaţi de războiul din Algeria, care a avut drept consecinţă o consolidare a celei de-a V-a Republici. În martie 1962 au fost semnate Acordurile de la Evian care vor genera o criză politică în condiţiile în care formaţiunile politice s-au coalizat împotriva lui de Gaulle. În 1959, socialiştii şi radicalii au trecut în opoziţie, datorită dezacordului cu practica autoritară a lui de Gaulle, fiind urmaţi, după ce a devenit evident că acesta a optat pentru varianta negocierilor, de o parte a moderaţilor şi a unor membri ai UNR, partizani ai Algeriei franceze.

După căderea guvernului Debré, a fost format un nou guvern, condus de Georges Pompidou, care s-a menţinut la putere până în octombrie 1962. După alegerile pentru Adunarea Naţională din noiembrie 1962, câştigate de UNR, sprijiniţi de moderaţii conduşi de Valery Giscard d’Estaing, de Gaulle l-a numit din nou pe Georges Pompidou în funcţia de premier.

După criza politică determinată de sfârşitul celei de-a IV-a Republici şi de instaurarea instituţiilor Republicii a V-a, Franţa a intrat într-o perioadă de  stabilitate politică. Din 1958 şi până în 1969, generalul de Gaulle, a fost preşedinte al Republicii, în cei treisprezece ani guvernele fiind conduse de Michel Debré (1958-1962), Georges Pompidou (1962-1968) şi Maurice Couve de Murville (1968-1969). În aceste condiţii de stabilitate politică, s-a manifestat o  incontestabilă continuitate a acţiunii guvernamentale, cu atât mai mult cu cât, anumiţi miniştri şi-au păstrat pe o perioadă îndelungată portofoliile.

Din punct de vedere economic, Franţa a cunoscut o  remarcabilă expansiune economică, alături de toate ţările industrializate. Guvernele franceze s- au străduit să controleze şi să armonizeze creşterea economică prin folosirea la maxim a posibilităţilor planificării : între 1960 şi 1961 a funcţionat un plan interimar, urmat de planul de patru ani, între 1961 şi 1964. Între 1962 şi 1965 a fost aplicat un plan al investiţiilor publice care a ţinut cont de creşterea demografică. După 1963, rolul fundamental al statului ca planificator al economiei a început să  se estompeze în favoarea iniţiativei private.

În timpul preşedinţiei lui de Gaulle, Franţa a cunoscut o puternică creştere industrială, o sporire a producţiei agricole şi o balanţă comercială echilibrată. Cu începere din anii ’60, odată cu deschiderea frontierelor ca urmare a realizării CEE, statul francez a pus cu prioritate accentul pe restructurarea industriei, cu scopul de  a o face competitivă pe plan internaţional. Planificatorii francezi au pus accentul pe modernizarea sectorului industrial de stat (industria petrolului, mineritul, aeronautica) şi au încurajat reorganizarea pilot ale economiei franceze prin semnarea de convenţii în domeniul siderurgic în 1966 şi în domeniul construcţiilor navale în 1968.

Măsurile fiscale au încurajat investiţiile, achiziţionarea de acţiuni şi de obligaţiuni şi fuzionarea întreprinderilor, scopul fiind constituirea unor  întreprinderi franceze de dimensiuni internaţionale în domeniile cheie ale industriei moderne, ca informatica, aeronautica şi industria spaţială, capabile să facă faţă concurenţei americane. Politicile aplicate în direcţia restructurării industriei au fost iniţiate şi au beneficiat de intervenţia masivă a grupărilor financiare puternice (Rothschild, Empain-Schneider, Suez, Paribas, Lazard) singurele capabile să furnizeze industriei capitalurile necesare achiziţionării de întreprinderi şi investiţiilor.

Ca rezultat al politicii industriale, procentul industriei în formarea PIB a crescut de la circa 20% în anii ’50 la 28,3% în 1973, iar împreună cu energetica şi industriile agricole şi alimentare a ajuns la 38,8%. Proporţia populaţiei active angajate în industrie a crescut de asemenea rapid de la 29,6% în 1946 la 39,7% în 1962, după care a stagnat în jurul a 40% până în 1973, datorită creşterii productivităţii.

Cu toate acestea, importanţa internaţională a întreprinderilor franceze a rămas limitată, Franţa având întreprinderi de rang mondial doar în câteva domenii, cum au fost cele din industria automobilului (Rénault, Peugeot-Citroen), anvelope (Michelin), sticlă şi materiale de construcţie (Saint-Gobain, Pont-à-Musson), aluminiu (Pechiney-Ugine-Kuhlmann), şi aeronautică. Piaţa franceză a fost expusă masiv penetraţiei întreprinderilor străine, în special în sectoarele aflate într-o creştere  puternică,  cum  a  fost  cazul  în  industria  farmaceutică,       informatică, televiziune, sau în sectoarele cu tehnologie avansată, ca electronica şi mecanica fină.

În paralel cu creşterea industrială o dezvoltare puternică a cunoscut  sectorul terţiar, procentul populaţiei active ocupate în servicii crescând de la 34%  în 1946 la 53% în 1977. Între 1962 şi 1975, 75% din locurile de muncă nou create în Franţa au aparţinut sectorului terţiar care, în 1975 furniza 55% din producţia naţională.

Între 1946 şi 1972, Franţa, în mod tradiţional protecţionistă şi orientată  spre piaţa sa internă a realizat o deschidere către piaţa internaţională care a  presupus un mare efort de adaptare. Această reorientare a fost facilitată de ameliorarea productivităţii în unele ramuri (producţia de utilaje, maşini şi material de transport), realizată în perioada 1946 şi 1962, la adăpostul barierelor vamale şi datorită ajutorului extern.

Între 1962 şi 1972, ca urmare a intrării în CEE, schimburile comerciale ale Franţei cu exteriorul s-au intensificat, ponderea ţărilor CEE în schimburile externe ale Franţei sporind de la 27% în 1959 la 50% în 1972. Principalul partener comercial al Franţei a devenit ca urmare a acestor mutaţii, RFG. Franţa a ocupat o poziţie importantă în exportul de utilaje, de maşini, de material de transport, însă a rămas înainte de toate exportatoare de produse agricole şi alimentare. Balanţa comercială a Franţei a tins să se deterioreze sub efectul puternicei sale dependenţe de importurile de energie şi al deficitului permanent în materie de schimburi de produse industriale.

Creşterea economică s-a desfăşurat pe fondul unor tensiuni, cele mai grave dificultăţi fiind legate de repartizarea regională a acestei creşteri, de dependenţa ei de competiţia comercială internaţională şi de problemele din mediul rural, unde existau întreprinderi mici, prost adaptate pieţei şi concurenţei internaţionale. La acestea s-au adăugat nemulţumirile salariaţilor care considerau că beneficiile creşterii erau repartizate în mod inegal. Creşterea economică s-a desfăşurat şi pe un fundal inflaţionist.

În 1958, printr-un plan elaborat de Jacques Rueff şi Antoine Pinay, francul a fost devalorizat cu 17,5%, a fost introdus un franc nou (sau ‚franc greu’, valorând 100 de franci vechi), schimburile externe au fost liberalizate, impozitele au fost crescute şi au fost impuse economii severe, măsuri care au permis limitarea deficitului bugetar şi o însănătoşire generală a economiei franceze.

Aceste măsuri au permis ca, până în 1962, creşterea economică să se desfăşoare într-un context de echilibru bugetar şi de creştere moderată a salariilor şi preţurilor. Însă, după 1962, creşterea preţurilor şi a salariilor a dus la reapariţia inflaţiei. Pentru a depăşi această situaţie, Valery Giscard d’Estaing, ministrul Economiei şi Finanţelor, a lansat în 1963 un ‚Plan de stabilizare’ care prevedea economii şi noi impozite şi, mai ales, blocarea şi controlul preţurilor şi restricţii impuse creditului. Aplicarea acestei politici a dus la o frânare a expansiunii economice până în 1965, caracterizată de o stagnare a producţiei.

Planurile de dezvoltare economică dintre anii 1965-1970 şi 1971-1975 au diminuat ajutorul acordat de stat întreprinderilor publice cu scopul de ale pune în concurenţă cu sectorul privat şi au acordat prioritate sectorului industrial devenit capabil să facă faţă competiţiei internaţionale.

Generalul de Gaulle, a restabilit rolul de mare putere al Franţei prin renunţarea la imperiul colonial, respingerea protectoratului american,  transformarea Franţei într-o putere nucleară în 1960, retragerea flotei franceze din comandamentul integrat al NATO, retragerea tuturor forţelor franceze din NATO  în 1966, Franţa rămânând însă în alianţă, recunoaşterea Chinei comuniste în 1964, dezaprobarea războiului din Vietnam, sprijinul acordat ţărilor din lumea a treia împotriva dominaţiei americane, căutarea unei destinderi în relaţiile cu blocul comunist şi prin respingerea integrării europene pe baze supra-naţionale şi preconizarea unei ‚Europe a patriilor’. În 1963 şi 1967, generalul de Gaulle a opus veto-ul său adeziunii la CEE a Marii Britanii.

La alegerile prezidenţiale din 1965, generalul de Gaulle, aflat în apogeul puterii sale, a avut cinci contracandidaţi, cei mai importanţi fiind François Mitterand, susţinut de toate partidele de stânga şi Jean Lecanuet, susţinut de partidele de centru, MRP, independenţi, radicali şi UDSR-ul condus de Réné Pleven. În primul tur de scrutin, de Gaulle a obţinut numai 47% din voturile exprimate, iar François Mitterand 33% din voturi ; de Gaulle a reuşit să câştige al doilea tur de scrutin, cu o mică diferenţă, obţinând 54,5% din voturi faţă de 45,5% obţinute de François Mitterand. De Gaulle îl redesemnează în funcţia de prim ministru pe Georges Pompidou.

La alegerile legislative din 1967, partidul gaullist, redenumit Uniunea democraţilor celei de-a IV-a Republici, şi-a continuat ascensiunea începută încă  din 1962, în defavoarea centrului democrat care a stagnat, în timp ce stânga a înregistrat un progres, deşi rezultatele finale au relevat o puternică pierdere de mandate pentru Uniunea democraţilor celei de-a IV-a Republici şi aliaţii săi republicani-independenţi, reuşind să-şi păstreze majoritatea în Adunarea Naţională numai datorită voturilor primite din ‚teritoriile de peste mări’.

În 1968, regimul gaullist s-a confruntat cu puternicele manifestaţii studenţeşti şi ulterior sindicale, care au dus la dizolvarea Adunării Naţionale şi la organizarea de noi alegeri la 23 şi 30 iunie 1968. Alegerile au fost câştigate de gaullişti, regrupaţi în Uniunea pentru apărarea republicii, în defavoarea partidelor de stânga şi a celor de centru, votul electoratului francez fiind în esenţă unul în favoarea reinstaurării ordinii. Eşecul electoral a antrenat descompunerea coaliţiei opoziţiei de stânga, François Mitterand părăsind conducerea socialiştilor şi radicalilor, în timp ce în cadrul opoziţiei de centru, a avut loc o scindare între partizanii lui Jean Lecanuet, ostili gaullismului şi centriştii reuniţi în jurul lui Jean Duhamel, adepţi ai unei opoziţii constructive şi ai ralierii la regimul gaullist.

De Gaulle l-a numit prim ministru pe Maurice Couve de Murville, fost ministru de finanţe şi a iniţiat adoptarea unor reforme (o lege de orientare a învăţământului superior care prevedea principiul autonomiei universităţilor şi legea reformei regionale, bazată pe principiul descentralizării) menite să relanseze regimul. Pentru aplicarea noului program reformator s-a impus o revizuire a Constituţiei în cadrul unui referendum.

Votul în problema organizării referendumului s-a desfăşurat la 27 aprilie 1969, cu ocazia căruia de Gaulle s-a confruntat cu opoziţia tradiţională a stângii,  dar şi a mediilor de afaceri, a unei părţi a republican-independenţilor din jurul lui Valery Giscard d’Estaing, a unei părţi a Uniunii pentru apărarea republicii, partizanii săi tradiţionali. După ce electoratul a respins cu 53,2% din voturi referendumul, la 28 aprilie 1969, considerându-se dezavuat prin rezultatele obţinute, de Gaulle şi-a dat demisia, retrăgându-se din viaţa politică până la  moartea sa, pe 9 noiembrie 1970.

Succesorul lui de Gaulle, a fost Georges Pompidou, care a ocupat funcţia de preşedinte al Franţei între 1969 şi 1974, câştigând alegerile prezidenţiale în faţa contracandidaţilor, Alain Poher (centrist), Jacques Duclos (comunist), Gaston Defferre (socialist), Michel Rocard (PSU) şi Alan Krivine (troţkist). Georges Pompidou a promovat un ‚neo-gaullism’, politică definită ca o ‚deschidere în continuitate’. Din punct de vedere economic, în timpul preşedinţiei lui Pompidou, a continuat modernizarea industriei şi consolidarea dezvoltării economice.

Pompidou l-a investit în funcţia de prim ministru pe gaullistul Jacques Chaban-Delmas, un reformator, în guvernul căruia postul de ministru de finanţe a fost  ocupat  de  Valery  Giscard  d’Estaing,  care  a  aplicat  o  politică   economică

‚ortodoxă’, fixând ca regulă echilibrul bugetar. Sub influenţa lui Valery Giscard d’Estaing investiţiile private au fost încurajate, ele substituindu-se parţial intervenţiei organismelor publice. În scopul de a remedia tendinţele de accentuare a deficitului balanţei comerciale, guvernele care au funcţionat în timpul preşedinţiei lui Pompidou au pus accentul pe imperativul industrializării.

Guvernul condus de Jacques Chaban-Delmas (1969-1972) a început aplicarea unor măsuri care au avut scopul de a edifica în Franţa o ‚nouă societate’, printre acestea numărându-se liberalizarea şi descentralizarea radio-televiziunii, introducerea în 1972 a unei reforme regionale, modernizarea industriei franceze a cărei concentrare a fost încurajată, stimularea inovaţiei şi a exporturilor, instaurarea unei politici contractuale prin contacte permanente între stat, patronate şi sindicate care au dus la instituirea salariului minim interprofesional de creştere, pe baza căruia salariile minime erau  indexate odată cu creşterea economică.

În iunie 1972, Pompidou l-a demis pe Jacques Chaban-Delmas din funcţia de prim ministru, aceasta fiind preluată de Pierre Messmer, fost ministru al  apărării, al cărui guvern a rămas la putere până în 1974. Noul guvern a inaugurat o politică conservatoare, la sfârşitul unei etape de expansiune economică puternică şi regulată, favorizată, până la criza petrolului, de conjunctura internaţională.

Criza latentă care s-a declanşat la începutul anilor ’70 a fost prefaţată de dificultăţile întâmpinate de francul francez, aflat într-o depreciere continuă faţă de monedele europene legate între ele în cadrul sistemului monetar european (‚şarpele monetar european’). Deprecierea, datorată inflaţiei a determinat, de altfel, retragerea francului din acest sistem în ianuarie 1974.

Pe de altă parte, creşterea industrială a Franţei a fost condiţionată în mod direct de consumul său de energie care nu a încetat să crească între 1960 şi 1973,  de la 85,6 milioane tone echivalent petrol la 176,8 milioane tone echivalent petrol. Însă, în aceeaşi perioadă, proporţia cărbunelui a scăzut continuu în favoarea celei a petrolului şi a gazului natural, hidrocarburi importate în cvasi-totalitate, de aici rezultând o dependenţă energetică a Franţei, care în 1973 le importa în proporţie de 75%. În aceste circumstanţe, şocul creşterii preţului barilului de petrol brut de la 2 la 3 dolari între 1971 şi 1973 şi, ulterior, la 12 dolari în 1974, a fost deosebit de dur pentru Franţa, marcând intrarea într-o perioadă de criză economică,  manifestată prin scăderea producţiei cu 10% în 1975 şi prin sfârşitul creşterii economice.

Decizia ţărilor OPEC de a spori brutal preţul petrolului a determinat intrarea Franţei într-o depresiune economică din care a început să iasă abia în 1976. Al doilea şoc petrolier din 1979, generat de răsturnarea şahului Iranului şi de sosirea la putere a imamului Khomeiny, a avut drept efect căderea producţiei de petrol iranian şi scăderea disponibilităţilor, ceea ce a dus la creşterea de nouă ori a preţului petrolului faţă de 1972.

Acest şoc petrolier a dezechilibrat şi mai mult balanţa comercială a Franţei, care a fost obligată să recurgă la economisirea energiei pentru a evita efectuarea de importuri costisitoare. Aceasta a antrenat însă o scădere a activităţii economice   şi, mai ales, o prăbuşire a exporturilor franceze şi o scădere a producţiei industriale. Scăderea şi stagnarea producţiei au fost însoţite de o puternică inflaţie, fenomen descris cu termenul de stagflaţie. Inflaţia a atins 8,1% în 1973, 15,2% în 1974, 11,7% în 1975, 9,6% în 1976 şi 1977, 11,8% în 1978, 13,4% în 1979, 13,6% în

1980 şi 14,1% în 1981, iar Franţa a intrat în epoca ‚inflaţiei cu două cifre’, francul continuându-şi deprecierea în raport cu celelalte monede ale ţărilor industriale.

În cazul Franţei, inflaţia a fost mai ridicată decât în alte ţări industrializate, acest lucru fiind datorat şi faptului că aici ponderea sindicatelor a fost foarte mare, iar politica contractuală a permis sporirea salariilor nominale chiar dacă creşterea producţiei a încetat.

Menţinerea inflaţiei şi scăderea producţiei au dus la evitarea crizelor  sociale şi politice, însă au determinat o deteriorare a economiei franceze în raport cu celelalte ţări industrializate, o pierdere a pieţelor externe, un deficit al balanţei comerciale şi o agravare a şomajului, care a ajuns de la circa 420.000 în 1974 la 1 milion în 1977, la 1,5 milioane în 1980 şi la 2 milioane în 1981 ( reprezentând  8,9% din populaţia activă). Guvernele franceze au fost astfel obligate să rezolve două probleme interdependente, în condiţiile în care lupta împotriva şomajului presupunea o politică de relansare economică, care are drept efect agravarea inflaţiei.

Pe fundalul crizei economice, marcat de o oscilare perpetuă între politicile de luptă împotriva şomajului şi politicile de luptă contra inflaţiei, în viaţa politică franceză s-a dezvoltat post-gaullismul.

După moartea lui Georges Pompidou, alegerile prezidenţiale din 5 şi 19 mai 1974 au dus la alegerea în funcţia de preşedinte al Franţei a lui Valery Giscard d’Estaing (1974-1978), liderul republicanilor independenţi raliaţi gaullismului, care l-a surclasat în al doilea tur de scrutin pe Francois Mitterand, liderul socialiştilor.

Noul preşedinte l-a numit prim ministru pe Jacques Chirac, liderul UDR, care a format un guvern în care au intrat membrii ai UDR, dar şi adversari ai gaullismului, cum au fost republican-independentul Michel Poniatowski, centristul Jean Lecanuet, şi radicalul Jean Jacques Sérvan-Schreiber.

Printre măsurile sociale adoptate pe fondul crizei economice s-au numărat garantarea resurselor pe durata de un an pentru şomeri, măsuri în favoarea handicapaţilor, sporirea pensiei minime de bătrâneţe, dar şi altele care au modificat în mod fundamental societatea franceză, cum au fost coborârea majoratului civil la 18 ani, legalizarea avorturilor, facilitarea divorţurilor, etc. Conflictele apărute între preşedinte şi primul său ministru au dus la demisia lui Jacques Chirac în august 1976, înlocuit de Raymond Barre, fost ministru al comerţului exterior, care a fost numit în acest post datorită competenţelor sale economice.

Guvernul Raymond Barre, în cadrul căruia ministru de finanţe a fost Réné Monory, a practicat o politică neoliberală. Între 1976 şi 1981, prioritate a avut lupta împotriva crizei economice, pe baza principiilor liberale, urmărind restabilirea marilor echilibre economice fără intervenţia statului, cu scopul de a relansa economia şi de a provoca un recul al şomajului.

În toamna anului 1976 a fost lansat Planul Barre care a vizat să redea economiei franceze competitivitatea internaţională, luptând contra inflaţiei prin blocarea timp de trei luni a preţurilor şi tarifelor publice, timp în care a fost pusă la punct o lege de supraveghere a creditelor care a făcut acordarea acestora mult mai dificilă.

Ca urmare a acestei însănătoşiri financiare a avut loc o relansare a exporturilor care a antrenat o reluare a producţiei. Guvernul Barre, fidel principiilor neoliberale, a abandonat întreprinderile care nu puteau subzista decât graţie ajutorului public şi a eliberat de sub controlul guvernamental celelalte întreprinderi, şi a încurajat investiţiile industriale. Însă, soluţia neoliberală nu a limitat creşterea şomajului, a cărui creştere a avut un rol foarte important în timpul alegerilor prezidenţiale din 1981.

Alegerile prezidenţiale din 1981 au fost câştigate, după două tururi de scrutin de François Mitterand24, candidatul stângii, care l-a numit prim ministru pe Pièrre Mauroy, al cărui guvern, din care au făcut parte şi patru comunişti, a dat prioritate luptei împotriva şomajului, abandonând politica neoliberală a guvernului Barre.

Printre măsurile luate de guvernul Mauroy s-a numărat ridicarea obstacolelor în calea creditelor, scăderea dobânzilor, ridicarea nivelului salariului interprofesional de creştere şi a salariilor joase, în ideea că relansarea consumului este motorul relansării producţiei. Întreprinderile care creau noi locuri de muncă au primit avantaje, iar durata legală a săptămânii de lucru a fost scăzută de la 40 la 39 de ore.

Guvernul Mauroy a trecut la aplicarea unor reforme de structură, promovând descentralizarea administrativă şi continuarea naţionalizărilor, în urma cărora în sectorul controlat de stat au intrat cinci grupe care reprezentau sectoarele de vârf ale producţiei (Compania generală de electricitate, Compania Saint-Gobain, Péchiney-Ugine-Kuhlmann,  Phône-Poulenc,  Thomson-Brandt),  36  de  bănci   de afaceri ale căror depozite depăşeau un miliard de franci (95% din depunerile naţionale) şi 2 companii financiare (Compania financiară a Parisului şi Olandei şi Compania financiară Suez).

În economia franceză au fost reintroduse principiile planificării, prin elaborarea unui prim plan interimar în 1982-1983 şi mai ales prin introducerea  celui de-al IX-lea plan care a acoperit perioada 1984-1988. Guvernul Mauroy a trecut la aplicarea unei noi politici în domeniul sănătăţii, prin care s-a insistat pe modernizarea echipamentelor publice şi s-a pus capăt coexistenţei sectorului public cu cel privat în spitalele franceze.

După anul 1982, reformarea societăţii franceze pe baza principiilor stângii a început să întâmpine, după o scurtă perioadă, o opoziţie din ce în ce mai consistentă, criza economică şi creşterea presiunii fiscale generând întărirea  dreptei. Franţa aplicat o politica de relansare economică într-o perioadă de criză economică mondială, în condiţiile în care celelalte ţări industrializate au rămas fidele politicii de restricţii în calea creditului şi consumului cu scopul de a restabilii marile echilibre.

Această politică împotriva curentului, deşi a dus la stabilizarea şomajului, a dus la deteriorarea situaţiei internaţionale a Franţei, a cărei balanţă comercială a atins deficite alarmante, în timp ce creşterea impozitelor a făcut ca întreprinderile franceze să fie mai puţin competitive pe plan internaţional.

Deficitele au provocat deprecierea francului în 1981, 1982 şi 1983, agravată de creşterea permanentă a dolarului. Deteriorarea situaţiei economice a generat cu începere din iunie 1982 o schimbarea a politicii guvernului Mauroy, care, fără a renunţa la lupta împotriva şomajului, a început să acorde progresiv o prioritate restabilirii marilor echilibre cu scopul creşterii nivelului de trai, lupta împotriva inflaţiei devenind preocuparea esenţială a guvernului. Preţurile şi salariile au fost blocate din vara şi până în toamna anului 1982, iar ulterior, după ieşirea din blocaj, au fost supuse unui control strict. Politica guvernamentală a pus accentul pe încetinirea creşterii preţurilor, pe redresarea balanţei comerciale, pe limitarea deficitului bugetar şi pe uşurarea sarcinilor fiscale ale întreprinderilor pentru a le da posibilitatea să facă investiţii menite a aduce relansarea economică.

Eşecul politicii socialiste a guvernului Mauroy a devenit evident în martie 1983, în faţa unui enorm deficit comercial, a unei datorii record şi a unei degradări continue a unei monede supusă speculaţiilor. Guvernul Mauroy s-a aflat astfel pus în faţa a două alternative: fie continuarea politicii anterioare, adică relansarea moderată a consumului, prioritatea acordată luptei împotriva şomajului, acceptarea deficitului  balanţei  comerciale  şi  a  deteriorării  monedei,  politică  susţinută   de ministrul industriei şi al cercetării, Jean-Pierre Chénévement, şi care implica  ruptura cu CEE şi instaurarea unui sistem vamal protecţionist, fie acceptarea constrângerilor internaţionale ale economiei de piaţă şi ale disciplinei europene, ceea ce impunea restabilirea marilor echilibre economice, în special în domeniul comerţului exterior şi al bugetului, obiective ce implicau aplicarea unei politici de austeritate şi sacrificii din partea populaţiei. Pierre Mauroy şi ministrul economiei şi finanţelor, Jacques Delors, au optat pentru a doua soluţie, recunoscând implicit eşecul politicii de tip socialist.

Noua politică economică lansată după 1983 a dus la restrângerea consumului, la accentuarea presiunii fiscale şi la creşterea şomajului. Guvernul Mauroy, confruntat cu imposibilitatea de a continua să finanţeze din fonduri publice industriile deficitare, în condiţiile în care dorea ca investiţiile productive să fie destinate modernizării industriei, a fost obligat să procedeze la restructurarea economiei franceze.

În 1983, guvernul a restructurat sectorul chimic naţionalizat, în 1984 a  decis să diminueze activitatea minelor şi a siderurgiei care acumulau deficite, accentul fiind pus pe dezvoltarea informaticii, considerată sectorul cu cele mai mari perspective în viitor. Şomajul a continuat să crească, întreprinderilor naţionalizate afectate de restructurare, efectuând concedieri pentru a-şi restabili situaţia financiară, ceea ce a dat naştere unor nemulţumiri şi manifestaţii de protest, care vor determina modificarea opţiunilor electoratului francez.

În 1984, François Mitterand a acceptat demisia lui Pierre Mauroy din funcţia de prim ministru, numind în locul său pe unul din colaboratorii săi  apropiaţi, Laurent Fabius, care va ocupa funcţia de premier până în 1986.

Guvernul Laurent Fabius s-a preocupat de aplanarea conflictelor izbucnite anterior în problema şcolilor private, după care a trecut la aplicarea unei politici economice pragmatice, scopul principal fiind modernizarea Franţei printr-o restructurare masivă a sectorului industrial naţionalizat, unde au fost operate reduceri semnificative ale efectivelor. Fabius, mult mai liberal şi reformator decât Mauroy, a limitat intervenţia statului în economie, lăsând mecanismele pieţei să acţioneze liber.

Această manieră, în esenţă liberală, de abordarea problemelor economice, a fost însoţită de o politică de strictă austeritate în privinţa salariilor, care a avut drept efect antrenarea unei deflaţii relativ rapide care a apropiat progresiv evoluţia preţurilor în Franţa de aceea a altor ţări industrializate. Astfel, la începutul anului 1986, rezultatele obţinute de guvernul Fabius au devenit evidente, inflaţia fiind stopată,  în  timp  ce  marile  echilibre  erau  pe  cale  de  fi  restabilite.     Refacerea economică a avut şi importante consecinţe politice, partidul socialist, aflat anterior în scădere în sondaje, reîncepând să urce.

Alegerile din 16 martie 1986 au adus victoria dreptei şi au marcat începutul perioadei ‚coabitării’ între un preşedinte de stânga, Francois Mitterand şi o majoritate de dreapta în Adunarea naţională, care a stat la baza unui guvern condus de Jacques Chirac.

Între cei doi lideri politici s-a declanşat rapid o adevărată concurenţă. Jacques Chirac a reuşit să impună primatul executivului în problemele interne, în timp ce François Mitterand şi-a rezervat controlul în materie de apărare naţională şi în politica externă. Chirac, care viza ocuparea postului de preşedinte în 1988 pe baza rezultatelor guvernării, a aplicat o politică liberală, cu sprijinul ultraliberalilor din UDF conduşi de François Léotard şi de Alain Madelin.

Pe plan economic, politica lui Chirac a fost introdusă de Eduard Balladur, ministrul economiei şi finanţelor, care a luat o serie de măsuri spectaculoase, cum au fost suprimarea impozitului pe marile averi care a dat satisfacţie mediilor de afaceri şi privatizarea a numeroase întreprinderi naţionalizate în 1981 (Saint-Gobain, Banque de Paris et de Pays-Bas, etc). Pe plan social, guvernul Chirac a facilitat procedurile de concediere prin suprimarea autorizaţiei administrative necesare până atunci. Pe plan politic, guvernul Chirac a stârnit opoziţia socialiştilor, a unei părţi a dreptei, grupată în jurul lui Raymond Barre şi a extremei drepte conduse de Jean Marie Le Pen.

Alegerile prezidenţiale din aprilie 1988 au fost câştigate de François Mitterand, în faţa contracandidaţilor Jacques Chirac, Raymodn Barre şi Jean Marie Le Pen (a cărui ascensiune spectaculoasă a fost principala surpriză a alegerilor). Mitterand l-a numit în funcţia de prim ministru pe Michel Rocard, socialist, adept  al reformelor sociale în cadrul economiei de piaţă. Guvernul Rocard a beneficiat şi de redresarea economiei franceze care a ieşit din dificultăţile induse de şocurile petroliere încă din anii 1984 şi 1985, această conjunctură favorabilă continuând până în 1990.

Guvernul Rocard a fost obligat să se confrunte cu manifestaţii de stradă ale diferitelor categorii sociale şi cu revolte ale suburbiilor, generate de disfuncţionalităţile din societatea franceză. Rocard, a încercat să aplice o politică consensuală prin abordarea problemelor de fond ale economiei şi societăţii  franceze, refuzând să rezolve parţial problemele apărute pe termen scurt.

Guvernul Rocard a luptat împotriva deficitului bugetar, a vizat modernizarea serviciilor publice, restructurarea grilei prea rigide a funcţionarilor publici,  ameliorarea  sistemului  de  educaţie,  a  încercat  să  rezolve       problema finanţării sistemului asigurărilor sociale prin instituirea ‚contribuţiei sociale generalizate’, iar în 1988 a instituit un ‚venit minim de inserţie’ de 2.000 de franci pe lună în favoarea celor defavorizaţi, finanţat printr-un ‚impozit de solidaritate pe avere’, care a înlocuit ‚impozitul pe marile averi’, suprimat în 1986 de guvernul de dreapta. În paralel, guvernul Michel Rocard a continuat politica anilor 1984-1985  în problema dezvoltării economice, concomitent cu păstrarea echilibrelor macroeconomice.

Guvernul condus de Michel Rocard a fost obligat să demisioneze în mai 1991, datorită tensiunilor apărute în relaţiile cu François Mitterand, pe fondul crizei politice şi economice declanşată la nivelul anilor 1990-1991 şi care a determinat încetinirea creşterii economice şi o creştere masivă a şomajului care atinge trei milioane de oameni în 1992, reprezentând peste 10% din populaţia activă. Mitterand a numit-o în funcţia de prim-ministru pe Edith Crésson (prima femeie care a ocupat această funcţie din istoria Franţei), al cărei guvern (mai 1991 – aprilie 1992) a avut drept obiective, relansarea economică şi pregătirea economiei  franceze pentru piaţa unică europeană instituită în 1993.

Edith Crésson a fost înlocuită în postul de prim ministru în aprilie 1992 de către Pierre Beregovoy, fost ministru al economiei şi finanţelor în guvernele  Rocard şi Crésson, socialist şi apărător al ortodoxiei bugetare, al apărării francului şi al menţinerii echilibrelor macroeconomice. Socialiştii au pierdut alegerile din martie 1993, iar în Franţa s-a instalat o nouă fază de ‚coabitare’, între un preşedinte de stânga şi un prim ministru de dreapta în persoana lui Eduard Balladur, membru al RPR.

Guvernul Balladur a întreprins o politică de austeritate, printre principale măsuri luate fiind blocarea salariilor bugetarilor, sporirea prelevărilor sociale, scăderea ratei dobânzilor pentru a relansa investiţiile, etc. Această politică de austeritate a dus la creşterea şomajului, care a depăşit pragul de 10% din populaţia activă, după numeroasele falimente şi concedieri masive, însă nu a reuşit să relanseze economia franceză.

Загрузка...