Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Elementele esteticii mărfurilor sunt explicate şi caracterizate prin intermediul categoriilor estetice. Principalele categorii estetice sunt: forma, structura, linia, desenul, stilul, ornamentul, simetria, proporţia, armonia, contrastul şi culoarea.

Forma este un element esenţial în producţia mărfurilor de larg consum şi reprezintă manifestarea în exterior a ordinii interioare a obiectelor. Forma este definită într-un sens vag, ca fiind configuraţia generală a liniei sau volumului şi într-un sens mai precis, ca fiind aranjamentul părţilor care determină această configuraţie.

Forma este generată în primul rând de structura materialului, de funcţionalitate şi utilitate. Forma produselor, fiind accesibilă pentru percepţie, devine atribut al valorii lui, un purtător de informaţii asupra valorii produsului. Ea provoacă omului o reacţie emoţională, prin care se exprimă aprecierea senzorială directă a formei: forma atrage sau respinge, place sau displace. Pentru ca forma unui obiect util să fie frumoasă, ea trebuie să fie armonioasă, să fie corelată cu compoziţia, iar compoziţia să corespundă obiectului, construcţiei, materialului de fabricaţie.

Forma exprimă veridic conţinutul. Evoluţia formei produselor poartă amprenta dezvoltării tehnicii în diferite perioade istorice, putem uşor constata trecerea de la forme grele, încărcate la simplitate şi frumos (de exemplu, evoluţia formei aparatelor electrocasnice şi electrotehnice). În prezent formele sunt raţionale şi au o linie elegantă, formele geometrice şi aerodinamice înlocuiesc formale tradiţionale, creând o atmosferă modernă şi plăcută.

Forma are un caracter dinamic, constituind un element de diversificare sortimentală şi de creştere a competitivităţii pe piaţă. Produsul va avea succes pe piaţă, dacă pe lângă o funcţie bună va avea şi o formă atractivă, Importantă rămâne îmbinarea armonioasă a elementelor funcţie-formă, forma produselor fiind de aşa manieră concepută, încât să corespundă atât sub raport estetic, cât şi funcţional-utilitar.

Echilibrul dintre funcţie – formă - structură este o necesitate de care se ţine seama în proiectarea produselor. În acest echilibru, funcţia reprezintă destinaţia produsului, adică  scopul pentru care a fost creat, forma exprimă configuraţia produsului, prin care obiectul apare ca produs al muncii, ca marfă, iar structura exprimă modul cum este dispusă material, aranjamentul şi coeziunea moleculelor, în vederea alcătuirii ei.

Specialiştii apreciază, că examinarea şi soluţionarea în condiţii optime a unităţii dintre formă, structură şi funcţie, reprezintă punctul cheie al esteticii industriale, este modalitatea prin care se poate atinge perfecţiunea evidentă şi emoţională numită frumos industrial.

Linia ca element estetic determină forma obiectelor, delimitează şi circumscrie toate  obiectele vizibile, producând o infinită diversitate de forme.

Există mai multe tipuri de linii: linii drepte, supuse legilor proporţiilor, care determină armonia; linii circulare, care pot include conţinuturi atrăgătoare; linii imitative, reproduc elemente  din natură, ale au un caracter dinamic, în evoluţie dând senzaţia de mişcare; linii geometrice, care  dau senzaţia de echilibru; linii orizontale, verticale sau oblice etc.

Asocierea mai multor tipuri de linii amplifică rezultatele expresive, datorită contrastului lor implicit. Cu ajutorul liniilor se transpune imaginea unei idei, obţinându-se desenul.

Desenul este o consecinţă a schiţării liniilor şi a formării conturului, care dau imaginea unei idei sau a unui obiect. Se pot realiza desene liniare, figurative, nefigurative, statice, dinamice etc.

O caracteristică importantă a desenului este autenticitatea lui. Şi în cazul desenului trebuie să se ţină seama de raporturile dintre utilitate şi material, de aplicarea culorilor şi valorile tonale.

Deşi desenul este un element estetic autonom, funcţia lui a fost şi rămâne în multe cazuri subordonată, având rolul de a preceda şi pregăti execuţia lucrărilor.

Stilul exprimă o sinteză a trăsăturilor dominante a unei structuri, civilizaţii, epoci. Stilul poartă amprenta unei anumite perioade, trăsăturile spirituale care individualizează un domeniu al culturii la un anumit moment istoric. Ca atare, stilul nu poate fi limitat doar la domeniul creaţiei artistice, ci cuprinde toate acele manifestări ale activităţii umane, care includ aspecte cu caracter estetic.

Apartenenţa stilurilor la diferite epoci, îndeosebi artistice, determină o mare varietate de şcoli şi orientări. Astfel, putem aminti stilurile mobilierului: Clasic, Renaştere, Baroc, Regence, Ludovic  al XVI-lea, stil rustic, stil contemporan. În activitatea turistică în funcţie de zonă, categorie, destinaţie, se utilizează diferite stiluri de mobilă, dând o notă distinctă unităţilor de turism. În schimb, producţia de mare serie este orientată spre modele noi, cu linie modernă, cu o  funcţionalitate continuu îmbunătăţită, cu o finisare exterioară şi interioară superioară.

Ornamentul este un element de podoabă, decorativ, executat în diferite tehnici, independent sau integrat într-o compoziţie şi destinat să înfrumuseţeze un obiect sau un edificiu. Este o  proprietate minoră, cu pondere mare din totalul proprietăţilor şi cu efecte deosebite asupra cumpărătorilor.

Chiar dacă în estetica mărfurilor preocupările actuale sunt orientate spre simplificarea formelor, suprafeţelor, volumelor, pentru expresivitatea şi claritatea ansamblului, nu trebuie  eliminată în totalitate decoraţiunea. Ornamentul capătă o valoare estetică majoră în condiţiile când nu este un adaos de prisos, când nu este strident, disonant şi când, dimpotrivă, corespunde unor nevoi, necesităţi estetice, stimulând bunul gust. Ornamentul îşi menţine importanţa mai ales la produse industriale ca: stofe, ţesături, confecţii, covoare, tapete, tapiserii, bijuterii, ceasuri, rame, grilaje etc.

Simetria este expresia unor raporturi de mărime şi formă, de ordine şi dispunere, de potrivire şi concordanţă pe care o au părţile unui întreg între ele şi în totalitate. Fiind proprietatea reală a unui ansamblu alcătuit din elemente care răspund anumitelor reglementări, părţile se pot raporta la un centru, la o axă, la o distanţă, un plan etc. Prin simetrie obiectele capătă proprietăţi de armonie, echilibru, proporţionalitate.

Proporţia reprezintă raportul elementelor din punct de vedere cantitativ, din punct de vedere al mărimilor (dimensiuni, suprafeţe, volume. Un element se găseşte în raport cu altul într-o anumită mărime, cel următor se găseşte în raport cu celelalte, iar întreg ansamblul este alcătuit din raporturi precise.

Armonia redă raportul elementelor din punct de vedere calitativ, formând impresia finală de plăcut. Armonia exprimă concordanţa elementelor componente ale unui întreg, unitatea conţinutului şi a formei. Armonia este considerată atribut sau efect al frumosului.

Contrastul face parte din legile care privesc variaţia, constituind un factor care stimulează percepţia. Contrastul înlătură situaţia de monotonie, stimulează variabilitatea, permite compararea unor valori estetice cu altele, conturarea caracterelor proprii ale elementelor ansamblului, etalarea expresivităţii întregului.

Se cunoaşte contrastul de linii şi forme, de mărimi şi structuri, de textură, de umbră şi lumină, de valoare, de culoare, de cald şi rece etc.

Culoarea reprezintă una dintre cele mai importante elemente ale esteticii. Culoarea, ca efect, nu există decât la nivelul ochiului, ea nu are o existenţă proprie, ci numai o interpretare fiziologică.

În funcţie de efectele psihologice pe care la au asupra oamenilor, culorile se împart în două categorii – culori calde şi culori reci. Culorile roşu, galben, portocaliu au lungimi de undă mari şi se numesc culori calde. Culorile verde, albastru, violet au lungimi de undă mici şi se numesc culori reci.

Din punct de vedere estetic, culoarea poate fi caracterizată prin luminozitate, tonalitate şi saturaţie.

Luminozitatea este un factor necromatic şi se referă direct la intensitatea sursei luminoase, folosindu-se uneori şi termenul de strălucire.

Tonalitatea este caracteristica culorii care se referă la sursa perceptivă calitativ şi indicată cu termenii: roşu, verde, galben, albastru.

Saturaţia este caracteristica culorii care se raportează la o scară de senzaţii, reprezentând grade crescânde de culoare plecând de la alb. O culoare este cu atât mai saturată, cu cât pare mai amestecată cu alb. Un corp care absoarbe uniform toate radiaţiile, apare negru. Dacă absorbţia este numai parţial uniformă, ele apare cenuşiu. Un corp care reflectă toate radiaţiile spectrului vizibil cu aceeaşi intensitate, apare alb.

Folosirea culorii se face în scopuri practice şi estetice pentru a crea nota de individualitate a produsului. Preferinţa pentru culori nu este condiţionată numai de legi ale percepţiei, ci şi de convingeri şi de predilecţii personale. În afară de valoarea afectivă, deoarece toate produsele cumpărate sunt colorate, culoarea are şi o mare valoare economică.

Valoarea estetică a produselor în general şi a produsului industrial în special, prin concepţia cromatică, reprezintă la etapa actuală de dezvoltare a producţiei industriale o preocupare majoră.

Загрузка...