Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Răspunderea penală are ca temei infracţiunea, adică fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală.

Infracţiunile se pedepsesc cu închisoare, cu amendă sau cu închisoare şi cu amendă, alături de care se pot aplica şi alte pedepse, ca, de exemplu, confiscarea parţială a averii. Răspunderea penală poate fi înlocuită cu o sancţiune cu caracter administrativ, care se aplică de instanţa de judecată. Prescripţia pentru fapte cu caracter penal (infracţiuni) se stabileşte de instanţa judecătorească în condiţiile prevăzute de Codul de procedură penală.

Dacă faptele penale (infracţiunile) au cauzat pagube materiale, instanţa de judecată stabi­leşte şi răspunderea materială. Răspunderea penală nu este decât urmarea unei infracţiuni care este în mod expres prevăzută de lege. Ca atare, nu orice pagubă ce se constată în patrimoniu, implică o răspundere penală, ci numai aceea care este rezultatul unei infracţiuni. În cazul pa­gubelor produse prin fapte penale, apărarea patrimoniului se realizează prin acţiune civilă în procesul penal. Acţiunea civilă în procesul penal are ca obiect tragerea la răspundere civilă, a inculpatului şi a părţii responsabile civilmente şi poate fi alăturată acţiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea unităţii păgubite ca parte civilă contra învinuitului sau inculpatului şi a persoanei responsabile civilmente.

Pentru determinarea corectă a pagubelor în procesele penale, este necesar să se ţină seama de cauzele (faptele ilicite) ce generează paguba totală certă, care pot fi diverse şi cu influenţe diferite: delapidare, neglijenţa gestionarului sau a conducerii pentru asigurarea condiţiilor de depozitare etc.

Recuperarea pagubelor cauzate prin fapte penale (infracţiuni) se face: în natură, prin restituirea lucrului, prin restabilirea situaţiei anterioare săvârşirii infracţiunii, prin desfiinţarea totală ori parţială a unui înscris şi prin orice alt mijloc de reparare; prin plata unei despăgu­biri băneşti, în măsura în care repararea în natură nu este cu putinţă. De asemenea, se acordă despăgubiri băneşti pentru folosul de care a fost lipsită unitatea în patrimoniul căreia s-a pro­dus fapta.

Organele de control financiar, ca organe de constatare a infracţiunilor, au obligaţia să pro­cedeze la luarea de declaraţii de la făptuitori şi de la martori, să întocmească proces-verbal despre împrejurările concrete ale săvârşirii infracţiunilor, să sesizeze organul de cercetare penală şi să ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpul delict şi orice alte mijloace de probă.

Procesele-verbale şi alte probe încheiate de organele de control financiar, se înaintează organelor de cercetare penală şi constituie mijloace de probă.

În cazul în care a făcut plângerea penală împotriva unei persoane[1] sau aceasta a fost tri­misă în judecată pentru fapte penale, incompatibile cu funcţia deţinută, constatate de organele de control financiar, conducerea unităţii o suspendă din funcţie. Pe timpul suspendării nu i se plăteşte salariu. În cazul constatării nevinovăţiei, persoana suspendată din funcţie are dreptul la o despăgubire egală cu partea de salariu de care a fost lipsită. Dacă în perioada suspendării din funcţie, persoana sancţionată a ocupat un alt post salarizat, despăgubirea se diminuează cu salariul primit în perioada respectivă.

În legătură cu activitatea de gestiune şi de apărare a patrimoniului, controlul financiar poa­te constatata fapte care constituie infracţiuni şi care se sancţionează penal, ca[2]:

  • infracţiuni în legătură cu activitatea de gestiune: crearea de plusuri în gestiune prin mijloace frauduloase; nedeclararea în scris, în termen legal, de către gestionar, a plusurilor din gestiune despre a căror cantitate sau valoare are cunoştinţă (nu se pedepseşte acea per­soană care mai înainte de începerea oricărui control declară plusurile despre a căror cantitate sau valoare are cunoştinţă); înstrăinarea bunurilor mobile constituite garanţie, fără înştiinţarea prealabilă a unităţii;
  • infracţiuni contra patrimoniului: însuşirea, folosirea sau traficarea, în interes perso­nal sau pentru alţii, de bani sau bunuri, gestionate sau administrate, din patrimoniul unităţii (delapidare); abuz de încredere, gestiune frauduloasă, înşelăciune, distrugere etc., săvârşite în paguba patrimoniului;
  • infracţiuni de serviciu sau în legătură cu serviciul: neîndeplinirea ori îndeplinirea în mod defectuos, a unui act sau a unei îndatoriri de serviciu, astfel încât prin aceasta se cauzează o tulburare însemnată bunului mers al activităţii sau o pagubă patrimoniului;
  • infracţiuni de fals: falsificarea de cecuri (sau alte acte pentru efectuarea plăţilor), tim­bre, bilete de călătorie, a unui înscris oficial de natură să producă consecinţe juridice prin atestarea unor fapte sau împrejurări necorespunzătoare adevărului, ori prin omisiunea cu şti­inţă de a insera unele date şi împrejurări. De exemplu, efectuarea cu ştiinţă de înregistrări inexacte, precum şi omisiunea cu ştiinţă a înregistrărilor în contabilitate, având drept consecinţă denaturarea veniturilor, cheltuielilor, rezultatelor financiare şi elementelor patrimoniale ce se reflectă în bilanţul contabil, constituie infracţiunea de fals intelectual;
  • infracţiuni privitoare la societăţile comerciale prevăzute de Legea nr. 31/1990;
  • infracţiuni în domeniul protejării populaţiei împotriva unor activităţi comerciale ilicite.

 

[1] Ibid

[2] Ibid, pp. 129-138 şi 1. Pereş, D. Popovici, op. cit., pp. 186-187.

Загрузка...