Sidebar Menu

loading...
1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Trăsăturile de bază ale contabilităţii în Anglia sunt: simplitate şi libertatea judecăţii profesionale.

Britanicii au construit în imperiul lor o şcoală de contabilitate anglo-saxonă. După ce au importat contabilitatea în partidă dublă de la maeştrii italieni (cu multe secole în urmă), ei au încercat să exporte „cultura profesiei contabile de tip liberal” (ideea de instituţionalizare a profesiei) şi imaginea fidelă (un concept). Acolo unde au reuşit „să exporte” un întreg mod de a fi şi de a trăi, au reuşit să se impună şi prin vectorul „contabilitate”. Oricum, între italieni, stăpânii măiestriei contabile în Evul Mediu, şi americani, se pare stăpânii evoluţiei contabilităţii în acest început de mileniu, se întinde o perioadă relativ lungă în care britanicii sunt cei care au făcut, cel mai adesea, furtună şi timp frumos în imperiul practicilor şi gândirii contabile, la nivel mondial. Poate dacă nu cumva francezii şi mai ales germanii au drept de veto.

La una dintre orele adevărului, s-a semnalat în unele lucrări, a se înţelege cea a elaborării Directivelor a IV –a şi VII-a, că disputa contabilă nu poate să aibă un învingător, cel puţin pe terenul european. Este drept, britanicii au reuşit să impună „unioniştilor” din continent conceptul de imagine fidelă (dar câtă varietate în înţelegerea acestui concept?), gândirea contabilă filtrată de acţiunea principiilor fundamentale, anexa, ca un complement de informaţii, care invită producătorii de conturi la transparenţă, şi rezultatul curent (mai degrabă, ordinar) ca informaţie-criteriu de judecare comparativă a performanţelor întreprinderii. Dar şi ei, la rândul lor, nu au plecat de la Bruxelles cu mâna goală: au ”transferat” în insule mai mult respect pentru rolul statului în normalizarea contabilă, respect demonstrat de noua faţă (noile versiuni) a/ale legislaţiei, ceva rigoare şi spirit analitic german şi, poate, un pic de cartezianism francez.

Revoluţia industrială britanică şi-a pus în mod decisiv amprenta asupra evoluţiei sistemului contabil. Ea a urgentat dezvoltarea sectorului manufacturier şi a comerţului internaţional. În acest proces de creştere economică şi-au adus contribuţia şi cucerirea rutelor maritime, precum şi existenţa unei aristocraţii care a fost un factor catalizator al progresului economic.

În Anglia, cu preţul guvernării, aristocraţia va suporta cheltuielile publice cele mai grele. În timp ce burghezul francez îşi folosea economia acumulată în cumpărarea unei funcţii publice, omologul lui englez investea în negoţ. Ceea ce a generat două mentalităţi şi atitudini diametral opuse: neîncrederea francezului în bogăţia mobiliară, în comerţ. În special în comerţul cu bani; cultul englezului pentru tot ceea ce derivă din comerţ (valori mobiliare).

Vectorul dezvoltării economiei britanice a fost reprezentat, deci de activitatea comercială, activitate care a determinat, la rândul ei, ca sistemul bancar, în special „Merchant banks” (băncile comerciale) să opteze pentru o finanţare pe termen scurt a operaţiunilor de negoţ, în detrimentul unei finanţări pe termen lung a întreprinderii industriale.

Industriilor nu le-a mai rămas decât şansa de a face apel la economisirea publică şi, ca atare, la finanţarea pe termen lung. Este şi motivul pentru care în Regatul Unit rolul Bursei (Stock Exchange) s-a conturat mult mai devreme decât pe continent. De altfel, Londra îşi crease bursa încă din 1571.

Dezvoltarea generată de revoluţia industrială a adus la rampă nevoia de capitaluri implicată de finanţarea marilor proiecte de infrastructură, precum canalele şi căile ferate. În faţa unor astfel de investiţii de o importanţă greu de egalat şi astăzi, antreprenorii au dorit să se asocieze pentru a-şi împărţi riscurile. Fapt ce a antrenat o dezvoltare rapidă a societăţilor anonime, cerere exprimată de acţionari.

Sub aspect juridic, la începutul secolului al XIX-lea, în lipsa unei legi privind societăţile anonime, crearea acestora se realiza pe baza unui mandat regal sau a unui acord al Parlamentului. Regulile contabile, dacă se poate vorbi aşa ceva, făceau parte din statutele societăţilor.

În faţa numeroaselor cereri de creare a societăţilor anonime, guvernul a emis o lege (Joint Stock Campanies Act), în 1844, care permitea înfiinţarea acestora fără intervenţia Parlamentului.

Legea din 1844 solicita prezentarea unui bilanţ „full and fair” (complet şi fidel), fără să se specifice însă care să fie conţinutul său. De asemenea, bilanţul trebuia să fie supus controlului acţionarilor.

O altă lege (1855) îmbunătăţea statutul acţionarilor, prin prevederea unei responsabilităţi limitate la capitalul subscris.

În 1856, printr-o a treia lege, se propuneau elementele de conţinut privind prezentarea bilanţului, deşi, prin textele ei, întocmirea bilanţului şi auditarea acestuia deveneau facultative.

A trebuit să se aştepte încă aproape o jumătate de secol, pentru ca o nouă lege (Companies Act, 1900) să impună, din nou, obligativitatea auditării şi publicării bilanţului. Totodată, se solicita ca bilanţul să redea o imagine adevărată şi exactă (a true and correct view) referitoare la situaţia financiară a întreprinderii.

Rezultă că, în contextul celei de a doua jumătăţi a secolului trecut, s-au dezvoltat practicile şi s-au născut conceptele de „comunicare a informaţiilor financiare” (financial reporting) şi de „bună informare a publicului” (full and fair disclosure). Punerea de informaţii la dispoziţia publicului se făcea în spiritul „adevărului” şi „exactităţii”, ceea ce însemna, în fapt, o imagine fidelă a afacerilor diferitelor companii.

Profesia de auditor a apărut şi ea la mijlocul secolului al XIX-lea, o dată cu crearea de asociaţii locale, mai întâi la Edinburgh şi Glasgow (Scoţia), apoi la Londra şi Manchester (Anglia). Crearea acestor asociaţii profesionale poate fi explicată de nevoia şi grija de a se asigura un serviciu de calitate. Acest moment este şi punctul de placare pentru evoluţia principiilor contabile.

Originea celor 6 (astăzi 5) mari societăţi de audit (The Big Six) se regăseşte, în general, în cabinetele create la mijlocul secolului trecut. În acea epocă, misiunea cabinetelor consta, în mod esenţial, în administrarea bunurilor societăţilor aflate în stare de faliment. Începând cu 1900, misiunea de audit devine o funcţie mult mai complexă.

 În concluzie se poate afirma că marile trăsături ale contabilităţii britanice definite în acest secol sunt schiţate practic în secolul trecut: participarea nesemnificativă a statului la reglementarea contabilă, orientarea informaţiilor financiare către nevoile marilor societăţi anonime, reglementarea şi evoluţia principiilor contabile prin efortul unei profesii liberale puternice, necesitatea realizării misiunilor de control al conturilor, prin serviciile puse la dispoziţie de cabinetele de audit.

În condiţiile creşterii economice din prima parte a acestui secol, tehnicile contabile au continuat să evolueze şi ele, ţinând pasul cu realitatea practică. Auditorii de renume precum Dicksee sau Leak, prin manualele de contabilitate pe care le-au publicat, au încercat şi au reuşit să întoarcă practicii „ştiinţa lor”. Anii postbelici (după primul război mondial) s-au caracterizat prin numeroase dezbateri privind întocmirea conturilor consolidate. În anii ’30, o parte din marile întreprinderi britanice începuseră să publice conturi consolidate.

Dar lipsa unei legislaţii şi unor norme contabile solide, ca şi în alte părţi ale lumii, va pune la îndoială credibilitatea contabilităţii. Astfel, fac pagini de istorie contabilă scandalul financiar şi falimentul armatorului „Royal Mail Line”. Timp de mai mulţi ani, societatea a publicat că activitatea sa s-a încheiat cu rezultate favorabile şi, de aici, că a distribuit dividende. În mod neaşteptat, fără preaviz şi fără să semnaleze dificultăţile sale, ea a dat faliment. Tribunalul a stabilit că societatea suporta, de mai mulţi ani, pierderi importante din activitatea de exploatare. În situaţiile financiare, conducerea mascase aceste pierderi, prin prezenţa unor rezerve oculte. Preşedintele societăţii s-a explicat prin faptul că era imposibil ca acţionarii să cunoască adevărul, deoarece ei aveau tendinţa să intre în panică.

Dar un rău duce, ulterior, la bine. Afacerea „Royal Mail Line” a influenţat dezvoltarea reglementării contabile şi a pus în evidenţă nevoia de transparenţă a informaţiilor contabile pentru acţionari.

Cu toate acestea, a trebuit să se aştepte mai mult de un deceniu pentru a declanşa o reformă privind dreptul societăţilor. În acest sens, în 1944 a fost constituită o comisie care a emis raportul Cohen, în 1945.

La începutul anilor ’40, poate fi remarcată o primă tentativă a profesiei britanice pentru a stabili directive tehnice (norme contabile). În 1942, este creat „Comitetul principiilor contabile” (Committee on Accouting Principles) de către organismul profesiei contabile engleze, comitet care, timp de 25 de ani, a publicat o serie de recomandări. Cu excepţia studiilor lui Zeff („Forging Accouting Principles în Five Countries”, stipes Publishing Illinois, 1972; sursă regăsită în lucrarea „Compatabilité internationale”, Bernard Raffournier, Axel Haller, Peter Walton, 1977, pagina 168), acest comitet este cvasiabsent din literatura contabilă, fapt ce demonstrează influenţa sa destul de mică. El nu s-a interesat asupra problemelor dificile, mulţumindu-se numai să ia poziţie asupra unor probleme de rutină precum amortizările. Cele 12 recomandări publicate nu erau destinate decât membrilor organismului englez al profesiei contabile şi nu au avut decât o influenţă extrem de limitată.

Reforma legislativă din anii ’40, a avut în centrul ei Legea societăţilor comerciale (Companies Act) din 1947, înlocuită în 1948 printr-o lege a consolidării, lege care anula toate dispoziţiile precedente referitoare la societăţi şi care le regrupa într-un nou text legislativ.

Această nouă lege stabilea marile linii ale contabilităţii societăţilor, aşa cum sunt ele cunoscute astăzi.

Obligaţia de a prezenta, prin conturi, a true and correct view, a fost modificată cu formula arhicunoscută în zilele noastre, true and fair view (imagine fidelă). Schimbarea din „o imagine” în „imagine” şi, mai ales, din „correct” (corectă) în „fair” (foială, sinceră, cinstită) s-a făcut sub influenţa profesiei contabile britanice, deoarece, „correct” era un cuvânt excesiv de precis pentru a reflecta practicile de contabilitate şi de audit.

Neglijat înainte de afacerea Royal Mail Line, contul de profit şi pierdere a devenit o situaţie financiară esenţială, rezervele oculte au fost interzise, iar societăţile-mamă, obligate să întocmească situaţii consolidate. Totodată, societăţile au fost impuse la furnizarea a numeroase informaţii suplimentare în anexă.

În contextul unui audit deja obligatoriu, auditorul a trebuit să devină membru al unei asociaţii profesionale.

După reforma 1947-1948, o stare de vid legislativ a prejudiciat calitatea comparabilităţii conturilor prezentate de societăţile britanice. Ca urmare a unor scandaluri financiare, publicul constata că principiile contabile general admise ofereau, de fapt, conducătorilor de întreprinderi numeroase opţiuni pentru întocmirea situaţiilor financiare. Presa financiară solicita o rigoare mai mare în reglementarea contabilă. Vidul legislativ a fost practic ocupat de recomandările publicate de organismele profesiei (în special, cel al Angliei şi Ţării Galilor). Fiind impuse numai membrilor acestor organisme, astfel de recomandări nu aveau o forţă de constrângere asupra întreprinderilor.

Revendicările publicului şi presei stau la originea creării, prin decizia comună a organismelor profesiei, a „Comitetului normelor contabile” (Accounting Standards Committee: ASC), în 1971.

Obiectul ASC era să emită norme în vederea restrângerii numărului de opţiuni utilizabile de către societăţi şi auditori. Dar în ASC erau reprezentate numai organizaţiile profesionale, membri ai comitetului de firme fiind, de fapt asociaţi ai cabinetelor celor Şase Mari (Big Six). Rezultă că ASC nu avea dreptul să emită norme fără să consulte asociaţiile profesionale. Cum aceste norme erau puţin restrictive, activitatea ASC a fost catalogată ca lipsită de eficacitate. În pofida criticilor, organismul britanic de normalizare a supravieţuit aproape 20 de ani.

În mod concret, între 1971 şi 1990, ASC a emis 25 de recomandări (norme) numite „Enunţuri ale practicii contabile normalizate” (Statement of Standard Accounting Practice: SSAP). Înainte de a fi fost hotărâtă o normă, se difuza membrilor celor şase organisme ale profesiei (şi altor organisme interesate) un „proiect de normă” (Exposure Draft: ED), scopul vădit al acestei difuzări fiind perfecţionarea proiectului.

Regatul Unit, prin intrarea în Comunitatea Europeană (1973), a luat parte la lucrările directivelor europene. În mod cert, lucrările au avut darul să aducă o serie de schimbări în dreptul contabil britanic. În ceea ce priveşte dreptul societăţilor, acesta a fost puternic marcat de adoptarea Directivei a IV-a în 1982. în contextul lucrărilor, britanicii s-au „bătut” să impună conceptul de imagine fidelă, s-au „îngrijorat” de forma detaliată a contului de profit şi pierdere. Înainte de includerea directivei în legislaţie şi aplicarea acesteia, întreprinderile dădeau puţine detalii referitoare la cheltuieli. Legea din 1982 a lăsat întreprinderilor britanice să aleagă între un model de cont de profit şi pierdere cu o clasificare a cheltuielilor după natură şi un altul, cu o clasificare după destinaţie. Majoritatea întreprinderilor au continuat să prezinte contul de profit şi pierdere cu o repartizare a cheltuielilor după destinaţie.

În 1985, guvernul britanic a promulgat o nouă lege asupra societăţilor (Companies Act 1985), rămasă în vigoare şi astăzi. Datorită integrării prevederilor Directivei a IV-a, Companies Act 1985 a adus schimbări importante în prezentarea normalizată a conturilor individuale ale societăţilor de capital, precum şi modalităţile de depunere a acestora la „Registrul societăţilor” (Registrar of companies).

Totuşi, contribuţia legiuitorului britanic la reglementarea contabilă este destul de modestă faţă de situaţia partenerilor europeni, atât în privinţa naturii, cât şi a câmpului de aplicare a textelor reglementare.

Atât produsele legiuitorului – textele din Companies Act, cât şi cele ale profesiei (normele contabile) se situează la nivelul principiilor de bază, trasându-se doar liniile directoare care trebuie urmate de societăţi în opera de întocmire a situaţiilor financiare.

În comparaţie cu unele ţări ale Europei continentale (în primul rând, Franţa), normalizarea contabilă nu face apel la un plan de conturi, scheme obligatorii de înregistrări şi de ţinere a  jurnalelor şi registrelor contabile. În Regatul Unit centrul de greutate este însă societatea comercială care trebuie să-şi instaleze o organizare a contabilităţii, de natură să-i permită satisfacerea obligaţiilor prevăzute în Companies Act, în materie de întocmire şi de publicare a conturilor anuale.

În economia britanică, sunt cunoscute şi recunoscute următoarele tipuri de întreprinderi:

  • Public Limited Company (PLC) = societate pe acţiuni (societate care face apel la economisirea publică).
  • Private Limited Company (Ltd) = societate cu responsabilitate limitată (societate care nu face apel la economisirea publică).
  • Partnership = societate în participaţie (societate de persoane, comparabilă cu societatea în nume colectiv).
  • Sole trader = antreprenor individual.
  • Branch of a foreign undertaking = sucursală a unei întreprinderi străine.

Dispoziţiile legii societăţilor comerciale se aplică numai societăţilor de capitaluri, recunoscute de dreptul britanic prin abrevierile: PLC şi Ltd.

Companies Act 1985 era o lege „de consolidare”: ea a integrat la legea consolidării 1948 toate legile societăţilor comerciale deja votate. Totuşi, Companies Act 1985 a fost modificată în 1989, o dată cu adoptarea Directivei a VII-a.

În materie de prezentare a conturilor anuale, Legea societăţilor comerciale împune societăţilor de capitaluri (PLC şi Ltd) să prezinte acţionarilor:

  • Un bilanţ (balance sheet).
  • Un cont de profit şi pierdere (profit and loss account).
  • O anexă (notes).

În ţările anglo-saxone, reglementarea contabilă a fost elaborată pentru societăţile mari. Nici până în zilele noastre nu s-au emis reguli contabile pentru comerţul individual, artizanat (micii meşteşugari) şi societăţi civile.

În mod evident, o societate cotată în bursă este mult mai riguroasă cu întocmirea conturilor sale anuale deoarece utilizatorii unei astfel de societăţi sunt mai exigenţi în privinţa transparenţei informaţiilor contabile. Nevoia de a rezuma informarea financiară, astfel încât ea să se regăsească într-un raport de mărime acceptabilă, trimis proprietarilor şi furnizorilor de capitaluri, pare să fie singura limită a transparenţei. Într-un sistem de informare financiară bursieră, societăţile cotate îşi prezintă prin rapoarte faptele lăsând investitorii sau consilierii lor să decidă asupra modului în care aceste fapte trebuie să influenţeze cotele titlurilor şi, de aici, cum să-şi aloce resursele.

În lumea anglo-saxonă, ca de altfel în toate mediile bursiere, o societate cotată are tot interesul să publice informaţii financiare cât mai complete, care să privilegieze redarea situaţiei economice, în detrimentul „aparenţei juridice”. Ea va avea tendinţa să pună în aplicare acele politici contabile care conduc la creşterea beneficiului şi a valorii activului său. Dimpotrivă, într-un mediu financiar predominant bancar., contabilitatea va privilegia secretul profesional şi protecţia creditorilor, de unde şi tendinţa de a subevalua beneficiul întreprinderii şi activul său.

În general, investitorii se aşteaptă ca în fiecare an beneficiul unei întreprinderi să crească. Spre o astfel de imagine „concură” şi conducătorii întreprinderii cotate, care, cel mai adesea, încheie contracte de muncă prin care remunerarea lor este legată de performanţa acesteia (rentabilitatea) şi/sau de creşterea cotei acţiunilor.

Загрузка...