6.1.1 Definiţie

         Tranzacţia de vânzare-cumpărare are loc între două persoane fizice sau juridice (vânzătorul şi cumpărătorul).  Ei stabilesc cu certitudine obiectul vânzării. Acesta este pe de o parte marfa vândută şi pe de altă parte preţul mărfii.

          În orice tranzacţie are loc un schimb de echivalente şi clauze concrete,  în care se realizează tranzacţia.

         Vânzarea şi cumpărarea de mărfuri  poate avea loc pe piaţa internă sau pe piaţa externă. Pe piaţa externă îmbracă forma exportului şi importului.

          Indiferent însă pe ce piaţă are loc tranzacţia aceasta poate fi între producătorul şi consumatorul final al mărfii, sau între cumpărătorul intermediar şi consumatorul nemijlocit.

          În acest proces poate avea loc şi comerţul cu ridicata, în care cumpărătorul vinde obiectul contractului fie unor consumatori finali, fie altor cumpărători din comerţul cu amănuntul.

          Cel mai adesea vânzarea-cumpărarea se adresează lanţurilor comerciale de retail care la rândul lor devin cumpărători pentru vânzătorii finali (consumatorii direcţi).

          În tot acest lanţ de vânzări-cumpărări, unele prevederi ale tranzacţiei se modifică răspunzând condiţiilor concrete.

         Actul de vânzare-cumpărare poate avea loc printr-un contact nemijlocit al celor două părţi (vânzător-cumpărător), prin licitaţie , sau  prin comerţ electronic,

         Tranzacţia economică de vânzare-cumpărare are loc în baza contractului de vânzare-cumpărare.

         „Contractul de vânzare-cumpărare comercială este acel contract prin care o parte, vânzătorul, se obligă să transmită dreptul de proprietate asupra unui bun către cealaltă parte, cumpărător, care se obligă să plătească o sumă de bani drept preţ”. (Nela Popescu, pag. 23)

         Prin contract se stabilesc obligaţii în sarcina ambelor părţi. Acestea cunosc în momentul încheierii contractului existenţa şi întinderea obligaţiilor contractuale. Ele urmăresc în egală măsură obţinerea unor câştiguri patrimoniale şi asigură transmiterea dreptului de proprietate asupra bunului de la vânzător la cumpărător.

         Contractul economic este consensual. El se încheie prin simplul acord de voinţă al părţilor. Transmiterea dreptului de proprietate se realizează prin faptul că vânzătorul transmite bunul, lucrul vândut, iar cumpărătorul plăteşte preţul acestuia.

          Bunul vândut trebuie să existe în momentul încheierii contractului, să fie în proprietatea vânzătorului şi să nu fie grevat de alte obligaţii.

         Preţul este o obligaţie a cumpărătorului  şi reprezintă contra-valoare bunului vândut. Acesta se impune a fi determinat concret şi corect şi să fie achitat conform condiţiilor de plată prevăzute în contract.

                   6.1.2. Obiectul şi cauza contractului

         Obiectul este oferta prestaţiei la care se obligă vânzătorul.

          Cauza  sau condiţiile contractului  reprezintă prestaţia celeilalte părţi.

          Obiectul şi cauza sunt corelative. Ceea ce constituie obiect pentru o parte, reprezintă cauză pentru cealaltă parte.

          Contractul cuprinde o serie de clauze contractuale. În sens larg, clauză contractuală este orice prevedere din contract.

          Clauzele reprezintă un tot unitar. Niciuna dintre clauze nu poate fi analizată separat, ci în concordanţă cu celelte clauze, cu obiectul contractului şi cu voinţa liber exprimată a părţilor contractuale. Clauzele trebuie să fie conforme cu legea şi cu ordinea politică şi social-economică.

         În vederea întăririi disciplinei contractuale, în ţara noastră, Legea nr. 469/2002, precizează că  „contractele trebuie să cuprindă în mod obligatoriu în funcţie de natura lor, clauze contractuale referitoare la : obligaţiile ce revin părţilor în derularea contractului, condiţiile de livrare şi de calitate a bunurilor şi/sau serviciilor, termenele, modalităţile de plată şi de garantare a plăţii preţului, instrumentele de plată şi clauzele de consolidare a preţului în condiţiile inflaţiei şi devalorizării, riscul contractual precum şi modul de soluţionare a eventualelor litigii în legătură cu derularea şi executarea contractului

         6.1.3. Elementele contractului (clauzele contractului)

1.- Titlul contractului

2.- Data şi locul încheierii contractului

3.- Denumirea contractanţilor ( nume comercial)

4.- Obiectul contractului

5.- Cantitatea şi calitatea

6.- Ambalarea şi marcarea

7.- Preţul şi condiţiile de plată

8.- Termenele şi condiţiile de livrare

9.- Recepţia mărfii

10.- Reclamaţii şi penalizări

11.- Forţa majoră

12.- Soluţionarea eventualelor litigii

13.- Valabilitatea şi durata contractului (termen de valabilitate şi data executării)

14.- Numărul de exemplare, din care câte exemplare în original

15.- Semnăturile

 

         Contractul economic în funcţie de complexitatea tranzacţiei poate fi însoţit de unele anexe la contract care preiau detalii tehnice, financiare sau juridice, din contract.

         6.1.3.1.-Titlul şi data contractului contractului este dat de regulă de natura (forma) tranzacţiei . Ex. Contract de vânzare-cumpărare de mărfuri, de leasing etc., din data de……

         6.1.3.2.- Denumirea contractanţilor . Ex. Întreprinderea, adresa, telefon, număr de înregistrare la registrul comerţului, cont nr. la banca, precizarea persoanei de contact. Aceste elemente se înscriu distinct pentru ambele părţi contractante.

         6.1.3.3.- Obiectul contractului stipulează cu claritate denumirea şi descrierea mărfii sau serviciului vândut,  astfel încât să se evite orice posibilitate de confuzie.

            În cazul mărfurilor omogene este suficientă doar menţiunea denumirii coplete şi a tipului de marfă conform uzanţelor comerciale. În aceste condiţii un lot de marfă poate fi înlocuit cu altul identic.

           Pentru mărfurile sau serviciile ale căror caracteristici sunt individualizate, este necesară descrierea generală, caracteristicile tehnice principale, tehnologice, poziţia din catalog, standardul, norma tehnică, eşantion, mostră, marcă etc.

         6.1.3.4.- Cantitatea şi calitatea

  1. a) cantitatea se determină în unităţi de măsură fizice, uzuale pe piaţa clientului. Se stabileşte locul şi cadrul în care va fi stabilită cantitatea precum şi documentul care atestă cantitatea expediată de vânzător.

Se poate face o dublă determinare a cantităţii. Odată la vânzător şi încă odată la cumpărător. Aceasta intervine când nu există certitudinea conservării cantitative pe durata expedierii mărfii.

Pentru mărfurile a căror cantitate nu poate fi determinată precis de la început datorită caracteristicilor mărfii şi conservării cantităţii pe parcursul transportului, se va înscrie în contract şi în documentele de transport, cantitatea  cu o anumită aproximaţie, precizându-se toleranţele admise, plus sau minus. (ex. cereale sau fibre a căror umiditate se poate modifica pe timpul transportului)

  1. b) Stabilirea calităţii este un proces mai complex. Adesea au loc deliberări, proceduri, instrumente, formulări concrete şi specifice, precum şi folosirea unui personal calificat. Procedurile de stabilirea calităţii pot fi semnificativ diferite de la un gen de marfă la altul.

În cadrul procedurilor uzuale se enumeră :

  • determinarea calităţii pe bază de descriere sau specificare. Caracteristicile produsului sau serviciului sunt descrise amănunţit în anexă la contract.Pentru maşini, utilaje şi echipamente se indică parametrii tehnico-economici, capacitatea, randamentul, consumul specific şi durata de funcţionare.
  • determinarea calităţii cu ajutorul mostrelor. Acestea au caracter de probă cu privire la verificarea îndeplinirii obligaţiilor calitative asumate. Mostrele se prelevă  fie în prezenţa cumpărătorului şi în acest caz cumpărătorul îşi sigilează mostra aleasă şi de asemenea şi contra-mostra care rămâne la vânzător. Mostrele acceptate pot fi depuse pentru păstrare şi la terţi, ca de ex. Camera de comerţ, comisii de arbitraj etc.
  • Determinarea calităţii pe bază de standarde, tipuri şi denumiri uzuale. Acestea înlocuiesc mostrele. Standardele sunt noţiuni care indică tipurile şi caracteristicile mărfii . Ele se stabilesc prin legislaţie şi uzanţe. Standardele sunt naţionale (STAS, ASTM, GOST, DIN etc) şi internaţionale „international standardization organization” prescurtat ISO 9000, 9001. Ele sunt menţionate ca atare în contract.
  • determinarea calităţii prin indicarea mărcii de fabrică, de comerţ, de serviciu, sau printr-o indicaţie geografică. Prin „Marcă” se individualizează calitatea produsului dintr-o gamă sau familie de produse similare care satisfac aceleaşi trebuinţe sau funcţii ex. Berea „pils premium”.
  • determinarea calităţii prin încercare, cu clauza „văzut şi plăcut”. Pentru aceasta cumpărătorul trebuie să vadă şi să încerce marfa în momentul cumpărării.
  • determinarea calităţii prin unele clauze cansacrate : clauza telle-quelle. Marfa aşa cum este fără a fi văzută sau încercată. Clauza „sound delivered” (SD). Marfă sănătoasă la descărcare. Clientul poate refuza marfa sosită la destinaţie, dacă nu corespunde întru-totul cantitativ şi calitativ. Clauza „ryeterms” (RT), sau clauza comerţului cu secară . Potrivit acesteia, cumpărătorul acceptă marfa aşa cum este chiar dacă la destinaţie are unele deprecieri calitative. El poate solicita însă, o bonificaţie .

6.1.3.5.- Ambalajul

Contractul reglementează protecţia mărfii faţă de acţiunea agenţilor externi. Aceasta se realizează prin ambalare. Ambalajul este distinct de bunul principal. Clauza de ambalare reglementează modalităţile de ambalare în funcţie de  natura mărfii livrate şi a timpului şi condiţiilor de transport necesitate, De asemenea se prevede clar dacă ambalajul trece în proprietatea cumpărătorului sau este doar împrumutat de către vânzător. În acest sens există formule-clauze consacrate în reglementarea regimului ambalajului. Acestea sunt : clauza  „netto” indică faptul că ambalajul este gratuit sau este inclus în preţul mărfii. Clauza  „bruto/netto” are aceeaşi semnificaţie cu cea  „netto”. Clauza „netto plus ambalaj” prin care preţul ambalajului este calculat distinct de cel al mărfii.

6.1.3.6.- Marcajul şi etichetarea

Pentru identificarea mărfurilor în procesul expediţiei şi transportului are loc marcarea şi etichetarea acestora.

 Prin contract se pot prevedea clauze distincte privind conţinutul, forma, limba, locul şi modul de aplicare a marcajului sau etichetajului.

 Pentru contractele externe se stipulează obligaţia cumpărătorului de a furniza şabloane de marcare, etichete sau ambalaje de marcare special imprimate.

În practica contractelor externe de vânzare-cumpărare se folosesc trei modalităţi de marcare : marcaj special, mărfuri fragile, inflamabile, aparatură de precizie etc., ceea ce reclamă o manipulare mai atentă ;  marcaj de original , potrivit căruia marfa rămâne în ambalajul producătorului sau al primului distribuitor;  marcaj neutru, ambalajul nu poartă semne care să ateste ţara de origine şi producătorul.

6.1.3.7.-  Preţul

Preţul sau alte plăţi asimilate, chirie, dobândă, comision, reprezintă un element esenţial al contractului.

Prin preţ se stabileşte obligaţia principală a cumpărătorului.  De regulă în contract se înscrie preţul unitar şi suma totală pentru întreaga cantitate de mărfuri ce face obiectul contractului.

Se prevăd de asemenea eventuale reduci de preţ de care poate beneficia cumpărătorul din partea vânzătorului. Aceste reduceri pot îmbrăca mai multe forme : scontul de reglementare numit şi cassa sconto, care se acordă clienţilor care plătesc mărfurile înainte de termenul normal de scadenţă. Bonificaţia se plăteşte în cazul apariţiei unor defecte de calitate faţă de cele convenite. Rabatul se acordă asupra preţului de livrare pentru a stimula încasările sau în cazul unui volum important de mărfuri achiziţionate.

În tranzacţionarea preţului,  vânzătorul caută să obţină preţuri cât mai mari şi cumpărătorul preţuri cât mai joase.

În practica comercială se obişnuieşte ca preţul să fie acela pe care îl are marfa în momentul în care trebuie executat contractul.

6.1.3.7.1.La baza preţului se află oferta de preţ. Ea se stabileşte în funcţie de mai multe elemente :

  • costurile producerii mărfii la data producţiei, cât şi a variaţiilor previzibile ale acestora. În costuri se includ valoarea materiilor prime, salariile, amortizările şi alte cheltuieli de producţie.
  • Calitatea produsului oferit comparativ cu cea a altor produse cu caracteristici inferioare existente pe piaţă
  • Starea concurenţei pe piaţă. Raportul între cererea şi oferta de produse similare.
  • Constrângerile comerciale previzibile ( marje normale ale vânzătorilor, ale distribuitorilor, probleme fiscale şi altele.
  • Cheltuielile şi condiţiile de transport în funcţie de distanţa acestora şi de mijloacele de transport folosite ( auto, cale ferată, avion etc)
  • Cheltuielile cu asigurarea şi ambalarea mărfii.

Pentru a asigura profitabilitatea afacerii dar şi menţinerea şi creşterea cotei de piaţă sau pătrunderea pe noi pieţe, vânzătorul trebuie să facă strategii de preţ raţionale, astfel încât să se menţină echilibrul contractului tranzacţionat.

       6.1.3.7.2. Riscul de preţ

      Acesta apare de regulă în tranzacţiile de vânzare-cumpărare pe pieţele externe. El poate fi cauzat de neconcordanţa în timp a valorii tranzacţiei, respectiv între momentul încheierii contractului extern şi momentul încasării sau al plăţii mărfii.

Pentru exportator riscul apare în condiţiile în care preţul contractului este sub preţul mondial din momentul plăţii.

Pentru importator acest risc constă în faptul că preţul stabilit în contract este mai mare decât preţul mondial din momentul plăţii.

Practica internaţională prevede o serie de clauze prin care se urmăreşte asigurarea menţinerii echilibrului economic între momentul încheierii contractului şi cel al schimbării circumstanţelor  pe parcursul derulării contractului.

Dintre acest clauze fac parte :

  • clauza preţului escaladat. Potrivit acestei cluze părţile stabilesc preţul final în funcţie de pragul de variaţie al preţului materiei prime şi al manoperei. Preţul iniţial este înlocuit cu noul preţ ajustat cu variaţiile în timp a preţului materiilor prime şi manoperii. Această clauză se aplică de regulă la livrările de mărfuri succesive, în tranşe şi la acţiunile de cooperare în producţie.
  • clauza de indexare constă în legarea sumelor prevăzute în contract de variaţia preţurilor unei anumite mărfi de referinţă - De ex. Preţul petrolului ca marfă etalon. Dacă  preţul mărfii etalon se schimbă peste o anumită limită atunci se schimbă automat şi preţul de contract convenit între părţi
  • clauza de revizuire a preţului. Dacă au loc modificări peste o anumită limită a costului materiilor prime, materialelor, a costului transportului, părţile trebuie să recalculeze preţul. Pentru aceasta au loc noi negocieri de preţ, fapt ce poate conduce la tergiversări sau prelungiri ale derulării contractului.

 

                  6.1.3.8.Modalităţile de plată

Acestea exprimă mecanismul prin care cumpărătorul , în baza documentelor primite de la vânzător că a livrat marfa, trebuie să plătească preţul convenit, sau să se angajeze printr-un document, instrument de plată, că va plăti ulterior.

Contractul poate să prevdă că plata se va face în avans, sau pe parcursul derulării contractului

Alte modalităţi de plată pot fi plata integrală,  sau parţială (în rate).

Plata în avans este acea modalitate de plată prin care cumpărătorul achită vânzătorului preţul înainte ca acesta să fi livrat marfa.

O asemenea modalitate de plată presupune încrederea cumpărătorului în vânzător. Ea poate fi influenţată de puterea economico-financiară mai mare a cumpărătorului care vrea să acrode un sprijin vânzătorului. Această modalitate de plată se mai foloseşte atunci când cumpărătorul nu vrea să piardă o marfă de calitate , sau când există instabilitate economico-financiară pe piaţă.

Plata în compensaţie are loc atunci când între cei doi parteneri există un schimb direct de mărfuri şi servicii diferite.

Compensaţia poate fi între doi parteneri comerciali,  sau când participă mai multe entităţi economice – interfirme.

O formă a plăţii prin compensaţie este barterul. Acesta are loc prin încheierea unui contrcat între doi parteneri pentru un schimb simultan de marfă contra marfă, valoarea partizilor fiind egală şi se compensează reciproc.

                  6.1.3.8.1. Mijloace de plată

Pentru efectuarea plăţii prin care se stinge datoria contractată se folosesc mai multe mijloace de plată.

Plăţile în tranzacţiile comerciale se pot face în numerar prin monede sau bancnote ( eur, dolar), sau prin monedă scripturală (monedă de cont). Aceasta nu circulă nemijlocit. Ea se găseşte înscrisă în conturile bancare sau se poate manifesta sub forma altor instrumente de plată şi credit (cec, bilet la ordin, cambie).

În ultima perioadă a apărut şi se dezvoltă plata electronică prin carduri.

Plăţile în numerar sunt din ce în ce mai restrânse. Ele au loc în principal între persoane fizice şi parţial în comerţul de retail.

Plăţile prin moneda scripturală sunt majoritare şi îmbracă mai multe forme : plata prin virament, incasso-ul documentar şi acreditivul bancar.

Viramentul sau plata prin cont bancar.  Banii din cont reprezintă disponibilităţile băneşti ale firmelor existente în bănci. Circulaţia acestor bani are loc prin intermediul băncilor. Viramentul este operaţiunea efectuată de o bancă pe baza dispoziţiei clientului său (cumpărătorul desemnat de a transfera o sumă de bani din contul său în contul beneficiarului (vânzătorului desemnat).

În această operaţiune are loc debitarea contului clientului şi creditarea contului beneficiarului. Suma de bani virată dintr-un cont în altul, reprezintă contra-valoarea mărfii.

În comerţul exterior, pentru a se asigura o mai mare operativitate, confidenţialitate şi securitate a transferului banilor dintr-un cont în altul, din luna mai 1973, 239 de bânci din 15 ţări au creat societatea SWIFT (Society for worldwide interbank financial telecomunicatione).

Aceasta este o reţea de comunicare interbancară pe suport electronic. Ea este un sistem modular ce permite integrarea treptată în creşterea continuă a traficului de informaţii.

În cadrul realizării transferului bancar prin Swift , cumpărătorul (plătitorul mărfii) completează un formular la banca sa care debitează contul acestuia şi transmite ordinul la banca vânzătorului (beneficiarul plăţii). La primirea mesajului,  banca vânzătorului expeditor creditează contul acestuia, cu suma specificată în ordinul de plată.

Incasso-ul documentar (denumit şi remiterea documentelor)

În derularea unei plăţi prin incasso documentar sunt implicate patru părţi :

 1 mandantul (vânzătorul, trăgătorul), 2 trasul (cumpărătorul) , 3 banca vânzătorului şi 4 banca cumpărătorului.

În esenţă incasso documentar constă în ordinul pe care îl dă vânzătorul, băncii sale, de a încasa contra-valoarea unei traanzacţii comerciale şi de a o vira în contul său.

Pentru aceasta el depune la banca sa documentele care dovedesc executarea obligaţiilor sale contractuale.

Banca cumpărătorului joacă un rol intermediar între vânzător şi cumpărător. Ea oferă clientului său (cumpărătorul) anumite servicii. Ea primeşte şi verifică documentele primite de la banca emitentă şi îl informează pe clientul său de sosirea şi corectitudinea acestora.

          Cumpărătorul completează formularul ordinului de plată şi îl dă băncii sale pentru a efectua plata.

În derularea incasso-ului se folosesc o serie de documente financiare (bilet la ordin, ordin de plată şi documente comerciale, facturi, documente de transportul mărfii şi altele.

Rezultă că operaţiunea de incasso este o verificare de documente. Băncile nu fac altceva decât să presteze unele servicii impuse de vânzător fără ca ele să să se angajeze la plată. Plata se face între cumpărător şi vânzător folosind serviciile  bancare.

                  Acreditivul documentar

Este modalitatea de plată cel mai des folosită în comerţul exterior.

El are calitatea de a oferi o mai bună garanţie a plăţilor..

Spre deosebire de celelalte mijloace de plată, acreditivul cere din partea vânzătorului o activitate de administrarea plăţii, iar din partea cumpărătorului o serie de costuri specifice suplimentare. Acreditivul documentar (Letter of credit, LC) reprezintă angajamentul ferm asumat de către o bancă de a plăti la ordinul clientului său – cumpărătorul- suma de bani reprezentând contra-valoarea mărfii vândute.

Acest angajament se face în schimbul documentelor care atestă efectuarea obligaţiei (livrarea mărfii) pe care vânzătorul se obligă să le emită şi să le prezinte prin banca sa în condiţiile şi termenele prevăzute în acreditiv.

Ca şi la Incasso documentar sunt implicate patru părţi : 

1 ordonatorul (cumpărătorul care cere băncii sale să deschidă acreditivul),

2 banca emitentă (banca cumpărătorului care la solicitarea cumpărătorului îşi asumă angajamentul de plată,

3 beneficiarul acreditivului (vânzătorul, cel în favoarea căruia a fost deschis acreditivul şi care prezintă la bancă setul de documente în vederea încasării contra-valorii mărfii livrate,

4 banca vânzătorului care îl deserveşte pe beneficiarul acreditivului (vânzătorul). Această bancă avizează, notifică, documentele care stau la baza plăţii acreditivului.

În acreditivul documentar au loc multiple circuite bazate pe documentele prevăzute în contract. Acreditivul poate fi el însuşi un contract.

 În primul rând se încheie contractul de vânzare-cumpărare şi concomitent se stabilesc condiţiile de plată din acreditiv.

Cumpărătorul ordonator dă ordin băncii sale, ca în baza disponibilului de care dispune, să deschidă acreditivul.

Banca deschide acreditivul şi înştiinţează banca vânzătorului.

Vânzătorul confirmă concordanţa datelor din acreditiv cu clauzele din contractul încheiat .

Vânzătorul livrează marfa cumpărătorului conform contractului şi clauzelor convenite în acreditiv şi depune documentele prevăzute în acreditiv, băncii sale. Banca vânzătorului trimite documentele băncii cumpărătorului.

În baza documentelor primite , banca cumpărătorului verifică concordanţa acestora cu prevederile acreditivului şi face plata contra-valorii mărfii. Banca cumpărătorului creditează banca firmei cumpărătoare. Pe această bază cumpărătorul intră în posesia mărfii.. În final, deci, are loc transferul de proprietate între vânzător şi cumpărător.

Documentele financiare şi comerciale folosite în derularea acreditivului sunt cele convenite între parteneri prin contract.

Derularea operaţiunilor de acreditiv documentar are loc în baza mai multor documente cum sunt :  factura, documentul de recepţie cantitativă, procesul verbal de recepţie calitativă, buletinul de analiză, certificatul de origine, certificatul de garanţie, documentul de transport al mărfii, documentul de asigurare al mărfii, specificaţiile de ambalaj şi altele.

Aceste documente dau certitudinea respectării tuturor clauzelor contractuale, atât de către vânzător cât şi de către cumpărător. Toate acestea se colectează de către vânzător şi se remit băncii sale.  Banca plătitorului , a ordonatorului de acreditiv documentar verifică şi execută acreditivul.

În practica tranzacţiilor comerciale există mai multe tipuri de acreditive.

Formele acreditivelor depind de natura angajamentului bancar şi pot fi revocabile şi  irevocabile.

Acreditivul revocabil poate fi modificat sau anulat de banca emitentă fără nici-un aviz prealabil către beneficiar.

 Acreditivul irevocabil este un angajament ferm al băncii emitente de a executa plata , a accepta sau negocia documentele. Acesta nu poate fi modificat sau anulat decât cu acordul  părţilor.

Cel mai utilizat şi mai avantajos pentru vânzător este acreditivul  irevocabil, confirmat, domiciliat şi plătibil la sediul vânzătorului.

În activitatea de comerţ exterior există  şi o serie de acreditive speciale.

Plăţile  electronice

În condiţiile contemporane internetul devine, tot mai rapid, un intermediar de tranzacţii digitale.

Cumpărarea de bunuri şi servicii pe cale electronică este în plină dezvoltare.

Majoritatea tranzacţiilor electronice implică debitarea contului posesorului unei cărţi electronice de credit.

În prezent nu există însă, un sistem operaţional care să elimine lipsa de încredere şi de siguranţă, în ceea ce priveşte comercializarea produselor prin internet.

6.1.3.8.2.Instrumentele de plată

În tranzacţiile comerciale sunt utilizate mai multe feluri de instrumente de plată. Acestea completează operaţiunile care se fac în contul bancar al firmelor.

Principalele instrumente de plată sunt : ordinul de plată, cec-ul, cardul, şi cambia.

Ordinul de plată este o dispoziţie scrisă dată unei bănci de către o persoană numită ordonator, de a plăti o sumă de bani altei persoane numită beneficiar în vederea stingerii unei obligaţii de plată . În aceste condiţii băncile au rol de prestator de servicii.

Cec-ul este un ordin scris dat de un client numit trăgător, băncii sale numită tras , de a plăti o sumă de bani unui terţ faţă de care are o obligaţie de plată, contractuală.

În baza acestui document creditorul poate încasa contra-valoarea de la banca ordonatorului. De regulă cec-ul nu poate fi emis decât dacă ordonatorul are bani în cont. Funcţionarea cec-ului este fundamentată pe o convenţie încheiată între client şi bancă. Cec-ul este un înscris tipizat, aprobat în condiţiile legii.

Cartea bancară (cardul), este o cartelă din material plastic de formatul unei cărţi de vizită , în care sunt imprimate o serie de date care permit identificarea titularului, client al unei bănci.

Cardul permite,  prin intermediul unor dispoziţii electronice, accesul la contul bancar al titularului şi efectuarea rapidă a unei plăţi, sau obţinerea unui credit pe termen scurt.

Plata prin card nu este decât o variantă modernă a plăţii prin cec.

În plata prin card sunt implicaţi trei participanţi : deţinătorul cardului care este titularul unui cont bancar, banca enitentă care administrează şi operează plăţile în contul bancar curent al beneficiarului şi comerciantul care acceptă plata prin card.

O variantă a cardului este cartea de credit care dă deţinătorului său dreptul de a obţine un credit de la banca emitentă, credit necesar efectuării anumitor plăţi.

Dacă beneficiarul creditului îşi reglementează datoria faţă de bancă în termen de o lună, fondurile ce i-au fost alocate sunt scutite de dobândă.

Cambia, numită şi trată sau poliţă, este un ordin scris, necondiţionat, dat de o persoană (trăgător), altei persoane (tras), de a plăti la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, numită beneficiar.

Cambia are atât funcţia de instrument de plată cât şi pe aceea de instrument de credit.

Ca mijloc de plată, cambia poate servi pentru plata între vânzător şi cumpărător fără circulaţia efectivă a banilor. Trăgătorul dă ordin trasului să plătească direct beneficiarului suma înscrisă în cambie. 

Funcţia de mijloc de creditare constă în faptul că suma de bani stabilită în cambie , nu trebuie achitată imediat, ci la un termen prestabilit.

Scadenţa (termenul la care trebuie făcută plata) poate fi indicată „la vedere”, la un anumit termen de la data emiterii, sau la dată fixă.

Cambia este şi  un mijloc de creditare pe termen scurt.

6.1.3.9.Condiţii de livrare.

Condiţia de livrare este clauza contractuală care stipulează data şi locul în care odată cu trecerea mărfii de la vânzător la cumpărător are loc transferul cheltuielilor şi eventual al riscurilor pe care le implică livrarea.

Există o condiţie de livrare denumită  „cine, cum, de când şi până când, de unde şi până unde şi ce anume se plăteşte” ( Ştefan Prutianu – „Antrenamentul abilităţilor de negociere” - editura Polirom Iaşi - 2007)

Prin condiţia de livrare, contractul trebuie să prevadă  clar obligaţiile şi drepturile ce revin vânzătorului şi cumpărătorului în derularea livrării mărfii.

Aceste obligaţii şi drepturi privesc în egală măsură elaborarea şi remiterea documentelor livrării, întocmirea formalităţilor, cât şi modul de repartizare între cele două părţi contractante, a cheltuielilor şi riscurilor legate de deplasarea mărfii de la locul expediţiei până la locul destinaţiei.

Între momentul livrării mărfii şi cel al transferului riscurilor de la vânzător la cumpărător, poate exista un decalaj în timp.

Livrarea mărfurilor ca un proces complex, este reglementată prin contractul întocmit în baza legislaţiei fiecărei ţări şi în conformitate cu o serie de reguli şi uzanţe comerciale.

Regulile  „Incoterms” ( International comercial terms), sunt o reglementare internaţională, o prezenţă activă în livrarea mărfurilor.

Începând cu anul 1936, Camera Internaţională de Comerţ de la Paris,  (CIC Paris) a publicat ediţii succesive ale unui set de clauze de livrare , cu întindere internaţională.

Acestea au fost revizuite periodic în anii 1953, 1967, 1976, 1980, 1990 şi ultima ediţie în anul 2000.

La elaborarea noii ediţii din anul 2000, a participat un grup de 40 membri ai „Comisiei de lucru pentru practici comerciale  din cadrul CIC Paris. Pentru prima dată au participat şi reprezentanţi ai SUA şi Japonia.

          Rolul acestor reglementări internaţionale este de a asigura o uniformitate în tranzacţiile de vânzare-cumpărare, în deosebi a celor internaţionale.

Regulile „Incoterms 2000” nu aduc modificări semnificative faţă de cele din 1990. Ele au însă un conţinut mai concis, mai precis şi conferă mai multă siguranţă participanţilor la tranzacţiile de vânzare-cumpărare din orice colţ al planetei.

Regulile „Incoterms” prevăd clauze exprese asupra tuturor etapelor şi operaţiunilor implicate în transferul de mărfuri de la furnizor la beneficiar.

 În principal se referă la termenul de livrare, modalitatea de livrare şi condiţiile de plaă. Obligaţiile reciproce ale părţilor, vânzător-cumpărător în conformitate cu regulile „Incoterme 2000”, sunt construite după sistemul oglindă.

Fiecare categorie de obligaţii se prezintă în paralel pentru vânzător şi cumpărător. De exemplu :

1-  Vânzătorul pune la dispoziţie marfa conform contractului

  -  Cumpărătorul plăteşte preţul mărfii prevăzut în contract

2- Vânzătorul obţine şi remite licenţe, autorizaţii şi formalităţi de export ;

  -  Cumpărătorul obţine şi întocmeşte licenţe, autorizaţii de transport ;

3 - Atât pentru vânzător , cât şi pentru cumpărător se prevede că în contractul de transport se înserează menţiunea „nici-o obligaţie”

4 - Vânzătorul are obligaţia de a pune la dispoziţia cumpărătorului marfa la locul şi data convenite;

    - Cumpărătorul are obligaţia să preia marfa imediat ce ia fost pusă la dispoziţie ;

5 -  Vânzătorul avizează cumpărătorul că a expediat marfa ;

   -  Cumpărătorul avizează vânzătorul că a primit marfa ;

6 – Vânzătorul verifică ambalarea – marcarea ;

   -  Cumpărătorul face inspecţia mărfii ;

şi alte asemenea reguli.

În conformitate cu regulile „Incoterms 2000” aceste obligaţii – condiţii de livrare – se prezintă sub forma a 13 clauze negociabile, din care se înscrie în contract una singură pe care o alege părţile.

Condiţia de livrare este indicată printr-o abreviere.  Exemplu  „FOB” reprezintă „free on board” – liber la bord.

O condiţie de livrare este definită şi individualizată prin 4 grupe mari diferite de livrare :  EFCD.

Ele prevăd un grad diferit al obligaţiilor vânzătorului mărfii în ceea ce priveşte plata cheltuielilor de transport şi riscul în timpul transportului .

De ex. : grupa E litera E provine de la cuvântul „EX” şi priveşte condiţia de livrare cea mai simplă pentru vânzător ( EXW) în care vânzătorul – producător are doar obligaţia de a aduce marfa până la rampa de încărcare a propriei fabrici.

Grupa D litera D  provine de la cuvântul „delivered” în cadrul căreia vânzătorul suportă atât costurile cât şi riscurile transportului principal până la domiciliul cumpărătorului.

Între aceste două clauze extreme,  prevederile „Incoterms” mai coţin alte două clauze intermediare :

grupa F litera F ce provine de la cuvintele „free” sau „franco”. Condiţiile din această grupă indică faptul că vânzătorul nu-şi asumă nici costul, nici riscul, pentru transportul principal, dar este obligat să predea marfa cărăuşului numit de cumpărător.

Grupa C  „cost of carriage” , indică faptul că vânzătorul plăteşte transportul principal fără să-şi asume riscul pierderii sau avarierii mărfii sau alte costuri survenite după încărcare şi expediţie.

Pentru o mai uşoară disticţie între întinderea asumată de părţile contractuale , regulile „Incoterms 2000” au introdus un concept nou referitor la momentul şi locul vânzării.

 Potrivit acestuia „vânzarea la plecare” indică facptul că pe parcursul transportului principal riscul este asumat de cumpărător. Vânzarea la sosire impune că acelaşi risc cade în sarcina vânzătorului.

6.1.3.10.Forţa  majoră

Prin „forţă majoră” se înţeleg toate evenimentele şi/sau împrejurările aflate în afara controlului părţii care invocă farţa majoră, inevuitabile, fie că sunt sau nu previzibile, dar nu pot fi prevenite, care au apărut după încheierea contractului şi care implică o întârziere totatlă sau perţială şi implicit îndeplinirea obligaţiilor derivând din contract ( inundaţii, incendii, mişcări sociale, accidente, catastrofe naturale etc.).

Partea care nu-şi poate îndeplini obligaţiile contractuale avizează într-un termen de . . .  existenţa evenimentelor sau împrejurărilor calificate ca forţă majoră şi trimite în acelaşi timp un document oficial emis de Camera de Comerţ sau de o altă autoritate cu competenţă similară care certifică exactitatea faptelor notificate şi durata acestora.

La primirea notificării şi confirmării situaţiei de forţă majoră , cele două părţi se vor consulta şi vor decide într-un termen pus de acord asupra acţiunilor şi măsurilor ce se impun în interesul lor, pentru a limita şi contracara efectele situaţiei de forţă majoră.

6.1.3.11.Modificarea contractului

Orice modificare a clauzelor stipulate în contract , fie de către vânzător, fie de către cumpărător, va fi considerată valabilă numai în cazul în care a fost în prealabil discutată şi însuşită de ambele părţi, în scris şi semnată de reprezentanţii autorizaţi ai părţilor.

6.1.3.12.Rezilierea contractului

Contractul poate fi reziliat de către oricare dintre părţi, pe bază de notificar scrisă , adresată celeilalte părţi, în cazul în care cealaltă parte nu a reuşit să-şi îndeplinescă oricare din obligaţiile asumate prin contract.

6.1.3.13.Clauza privind rezolvarea eventualelor litigii

Arbitrajul sau clauza compromisivă,  are menirea de a conduce  părţile să soluţioneze litigiile pe o altă cale decât cea a instanţei judecătoreşti. Ea este practica curentă de rezolvare a litigiilor . Arbitrajul se face de către terţe persoane private. Când în contract s-a stabilit această clauză nu mai există o altă posibilitate de rezolvare a litigiului.

                   Clauza atributivă de justiţie  stabileşte, în tranzacţiile internaţionale, care din legile naţionale din ţările partenerilor, este aplicabilă judecării litigiului.

         6.1.3.14. Durata contractului

         Această clauză se înscrie ca o clauză distinctă în contract. Ea poate fi

determinată sau nedeterminată.

                 În cazul duratei nedeterminate, se poate prevedea un preaviz de reziliere obligatoriu pentru fiecare dintre părţi. În cazul duratei determinate se poate admite o reducere  a acesteia în momentul  îndeplinirii prestaţiei.

         Durata contractului nu este aceeaşi cu data executării contractului.

         6.1.3.15 Semnăturile, calitatea semnatarilor

6.1.4 Mecanismul  derulării tranzacţiei  economice

Tranzacţia economică nu se termină odată cu încheierea contractului.

          Contractul de vânzare-cumpărare este temeiul juridic în baza căruia se derulează afacerea.

          Derularea activităţii contractate înseamnă ansamblul activităţilor prin intermediul cărora are loc, pe de o parte, livrarea mărfii de la vânzător la cumpărător şi pe de altă parte, efectuarea plăţii de către cumpărător în beneficiul vânzătorului.

              De îndată ce a fost declanşat procesul de derulare, vânzătorul pregăteşte marfa în vederea livrării, adică produce sau procură bunul contractat. Are loc ambalarea, marcarea, livrarea efectivă şi facturarea vânzării.

             În conformitate cu prevederile „Incoterms”, vânzătorul are obligaţia să livreze marfa conform prevederilor contrcatuale, împreună cu toate actele stabilite prin contract.

              El trebuie să facă dovada livrării cantităţii contractate la data şi locul convenit, a asigurării calităţii mărfii conform contractului.

             În privinţa calităţii trebuie să asigure un set de documente. Exemplu Certificatul de calitate atestat de o instituţie specializată de control a calităţii.

             Vânzătorul se ocupă de ambalarea şi marcarea mărfurilor. În cazul în care ambalajul este defectuos , sau nu asigură  transbordarea mărfii în condiţii de siguranţă, cumpărătorul poate refuza primirea mărfii.

             Producătorul este răspunzător de toate urmările lipsei sau stării defectuoase a ambalajului. Preluarea mărfii în condiţii corespunzătoare de ambalare cade în sarcina transportatorului. Exemplu căile ferate.

             Documentul care prevede modul de ambalare şi marcare este „lista de colisaj”. Aceasta cuprinde numărul coletelor în ordinea mărcii lor, denumirea reperelor de marfă ce se găsesc în fiecare colet cu specificarea denumirii şi cantităţii,  fără indicarea valorii.

             Etapa concomitentă trebuie să fie asigurarea mărfii. Vânzătorul încheie un contract cu o societate de asigurări în calitate de asigurator.

             Asiguratorul (vânzătorul) transmite anumite riscuri societăţii de asigurare plătind acesteaia o sumă de bani numită „primă de asigurare” .

             Poliţa de asigurare, în funcţie de căile de transport a mărfii, poate fi  maritimă, fluvială, terestră sau aieriană. Poliţa la rândul ei poate fi de ex. casco pentru mijlocul de transport, cargo pentru marfă.

             Vânzătorul organizează şi urmăreşte livrarea mărfii conform prevederilor contractuale.

             Livrarea se poate face direct sau  printr-o societate specializată de expediţii.  În acest caz vânzătorul, în schimbul unui comision, încheie un contract de expediţie. Societatea de expediţie trebuie să organizeze şi să răspundă de realizarea corectă a livrării mărfii la cumpărător.

             Vânzătorul poate asigura el însuşi transportul cu mijloace adecvate. În acest caz raportul contrcatual de livrare este încheiat între vânzător şi transportator.

             Cumpărătorul în baza documentelor primite şi a recepţiei mărfii asigură plata preţului şi a altor obligaţii băneşti stabilite prin contract. Asigură derularea plăţii prin modalitatea contractată (acreditiv, incasso etc) şi la termenele contractate.

              În cadrul vânzării-cumpărării de mărfuri pe piaţa externă intervine vămuirea mărfurilor. Ca regulă generală, de vămuire, trebuie să se ocupe partenerul care domiciliază în ţara în care se face operaţiunea . Exportatorul îndeplineşte formalităţile de vămuire la export, iar importatorul pe cele de import.