În economia de piaţă nu există numai piaţa bunurilor şi serviciilor. Aceasta (economia de piaţă),  funcţionează într-un sistem de pieţe care se intercondiţionează reciproc.

Din sistem fac parte :

  1. piaţa monetară
  2. piaţa capitalurilor
  3. piaţa valutară

Pe piaţa monetară se întâlneşte cererea de ofertă de monedă, de bani în sens generic. Banii sunt formaţi din moneda metalică, bancnotele, moneda scripturală şi alte instrumente acceptate ca mijloace de schimb şi plăţi (acreditivul).

Fluxul, sau mişcarea banilor, reprezintă, aşa cum sublinia Paul Samuelson, laureat al Premiului Nobel pentru economie,  „sângele care irigă sistemul economic”.

Ca orice marfă, pentru a putea funcţiona, banii trebuie să existe în societate. Ei trebuie să fie creaţi şi puşi în circulaţie într-o anumită cantitate.

Banii, numerarul, este creat de banca centrală , iar  moneda scripturală de banca centrală şi orice altă instituţie financiar-bancară în funcţiune.

         Numerarul şi moneda scripturală există concomitent în economie. Ele se pot schimba reciproc una în cealaltă. Majoritatea masei băneşti este cea scripturală. Ea permite efectuarea într-un timp scurt şi cu cheltuieli mici, cele mai ample operaţiuni economice.

Purtătorii cererii şi ofertei de bani se întâlnesc pe piaţa monetară.

Purtătorii cererii sunt agenţii economici care în anumite perioade au nevoie de o cantitate mai mare de bani decât lichidităţile proprii şi sunt nevoiţi să apeleze la credite.

Purtătorii ofertei sunt agenţii economici care dispun temporar de lichidităţi băneşti mai mari decât nevoile proprii. Acestora li se adaogă populaţia care se poate manifesta într-o dublă ipostază, de purtători ai ofertei, dar şi ai cererii. În cele din urmă pe piaţă, ca ofertanţi, participă şi banca centrală (de emisiune) pentru refinanţarea băncilor care au nevoie de credit şi pentru acoperirea deficitului bugetului de stat.

         Întâlnirea cererii şi ofertei de bani este asigurată de anumiţi agenţi economici, cum sunt băncile de toate genurile, societăţile de asigurare, casele de pensii şi altele.

         De regulă băncile sunt agenţii cei mai importaţi pe piaţa monetară.

         Banca este instituţia financiară care acţionează pe principiul atragerii surselor economisite de populaţie şi de societăţile comerciale şi care plasează aceste economii altor întreprinderi, populaţiei şi agenţii economice.

           Băncile asigură circulaţia bănească (în deosebi scripturală), între întreprinderi, prin contul de virament, sau alte modalităţi de plată (de ex. acreditivul). Tot ele manipulează o bună parte a veniturilor băneşti ale populaţiei.

         Activitatea băncilor este din ce în ce mai variată şi mai complexă. Au apărut noi produse bancare ( ex. cartea de credit) şi s-a dezvoltat implicarea băncilor în investiţii imobiliare, în schimbul valutar şi altele.

          În mecanismul pieţei monetare băncile plătesc şi încasează dobânzi. Acestea sunt dobânzi pasive şi dobânzi active. Cele pasive se plătesc de către bănci, iar cele active sunt  cele încasate  de bănci (în calitatea lor de creditori).

         Dobânda reprezintă preţul creditului. Ea se calculează :

          1) ca mărime relativă ( ca procent)  calcută la 100 unităţi monetare de credit pe timp de un an şi se numeşte rata dobânzii.

          2) ca mărime absolută reprezintă suma totală de dobândă care se cuvine pentru o mărime dată a creditului şi se numeşte masa dobânzii .

         Nivelul ratei dobânzii influenţează atât economisirea, cât şi investiţiile.

          La acordarea creditului, băncile solicită garanţii şi se informează asupra bonităţii clientului. În felul acesta banca caută să se asigure faţă de eventualele riscuri ce pot să apară în restituirea creditului.

         Acordarea de credite reprezintă principalul tip de tranzacţie pe piaţa monetară. Această trenzacţie îmbracă forma finanţării şi refinanţării.

          Finanţarea are loc prin acordarea de credite din sursele unei bănci sau a altor agenţi economici. Refinanţarea are loc atunci când un creditor şi-a utilizat resursele băneşti pentru acordarea de credite şi solicită el însuşi credite de la alte bănci sau instituţii financiare. Prin refinanţare agenţii economici sunt incluşi într-o amplă reţea de interdependenţe.

         Solicitanţii de credit folosesc sumele obţinute pentru finanţarea obiectivelor economice pe care doresc să le întreprindă.

          Finanţarea societăţilor comerciale poate fi pe termen scurt şi pe termen lung.

         Finanţarea pe termen scurt are loc prin împrumuturi ce urmează a fi restituite în cel mult un an de zile de la data contractării.

         Un mecanism de finanţare pe termen scurt este factoringul. Acesta permite obţinerea unor lichidităţi din vânzarea facturilor a căror scadenţă nu depăşeşte , de regulă, 180 de zile.

         Prin factoring facturile sunt preluate de un client beneficiar de către o bancă comercială sau o societate specializată în factoring, în schimbul unei sume de bani, numită „agio”.

         Factoringul are la bază un contract între furnizorul de mărfuri sau servicii,  numit ardent şi o firmă specializată sau o bancă comercială numită factor.

          Factorul se angajează să asigure finanţarea, urmărirea creaţelor şi acoperirea riscului de credit.

         Ardentul (furnizorul de mărfuri) care nu poate încasa la termen factura, cedează cu titlu de vânzare sau de gaj creanţele rezultate în urma tranzacţiei, factorului.  

          Prin operaţiunea de factoring ardentul îşi transformă creanţele în lichidităţi, fapt ce îi permite solvabilitatea financiară sau majorarea capitalului de lucru. De regulă sunt admise la creditare facturi ai căror beneficiari sunt clienţii băncii respective. În aceste condiţii banca este bine informată asupra situaţiei economico-financiare a ardentului.

         Preluarea facturilor de către factor (bancă sau societate specializată) implică, în prealabil, acceptarea de către acesta a debitorilor (cei care au emis factura) şi apoi acceptarea fiecărei facturi în parte.

         Volumul maxim al creditelor pe bază de factoring este dat de valoarea facturilor prezentate de solicitant şi acceptate de factor, din care se deduce o marjă de risc de circa 10 %. Creditele pe bază de factoring se acordă dintr-un cont distinct de împrumut.

         O altă metodă de finanţare a investiţiilor pe termen scurt este linia de credit.

          Perioada maximă de acordare a unei linii de credit este de 365 zile sau mai puţin. Ea permite finanţarea activităţii de ansamblu a firmei implicată într-o tranzacţie comercială.

         Linia de credit se deschide pentru un volum determinat de credit (împrumut). Acest volum se stabileşte în funcţie de cifra de afaceri a întreprinderii şi de durata medie de încasare a clienţilor.

          Avantajul liniei de credit constă în faptul că permite beneficiarului să efctueze trageri şi rambursări pe toată durata de valabilitate a acesteia, cu condiţia ca soldul zilnic al angajamentelor să nu depăşească volumul maxim de credit acordat. La scadenţă liniile de credit pot fi prelungite în anumite condiţii stabilite prin contract. Exemplu : suma rambursărilor realizate de beneficiar într-o perioadă determinată să fie cel puţin plafonul stabilit prin linia de credit  pentru o perioadă de 180 zile.

La linia de credit, dobânda se plăteşte numai pentru sumele efectiv utilizate (trase), diminuate cu rambursările. Deci numai pentru soldul net.

         Finanţarea pe termen lung.

         Acordarea de credite pe termen  mediu este cuprinsă între unu şi cinci ani şi cea pe termen lung pe o durată mai mare de 5 ani.

          Finanţarea pe termen lung este destinată unor investiţii sau tranzacţii complexe. Această finanţare mai este denumită şi finanţare de proiect. Ea se poate realiza prin credite bancare pentru investiţii, leasing, obligaţiuni şi altele.

         Pentru acordarea creditelor de investiţii se face o analiză riguroasă asupra surselor de rambursare a creditului în perioada de rambursare.

         Prognoza demersului investiţiei este o activitate complexă ce trebuie să ţină seama de toate riscurile ce pot să apară pe parcursul investiţiei. Un rol important revine calculării perioadei de recuperare a investiţiei.

         Piaţa capitalurilor.

         În strânsă dependenţă cu piaţa mărfurilor şi serviciilor, cu piaţa monetară şi cu procesele investiţionale din economie, există şi funcţionează piaţa capitalurilor.

         Pe această piaţă se tranzacţionează titluri de valoare numite şi valori imobiliare.

          Participanţii la aceste tranzacţii sunt pe de o parte emitenţii şi posesorii de valori mobiliare şi pe de altă parte deţinătorii de capital bănesc.

          Primii sunt vânzători de titluri, iar ceilalţi cumpărători (agenţi ai cererii).

         Titlurile de valori pot fi emise de firme private cu drept de emisiune şi de autorităţi (guvern, municipalităţi şi altele).

         Principalele titluri de valori sunt obligaţiunile, bonurile de tezaur, biletele municipale, certificatele de depozit la termen şi acţiunile.

         Obligaţiunile sunt titluri de valoare, titluri de credit, care atestă angajarea unui împrumut pe termen mediu sau lung. Emitentul se obligă să-l ramburseze într-un timp determinat şi să plătească deţinătorului un venit ferm pentru toată durata pentru care a fost emis. Acest venit  este cuponul acţiunii.

         Obligaţiunea este un înscris tip care prevede :

  • numele emitentului
  • valoarea nominală (suma înscrisă în titlu pe care deţinătorul o acordă sub formă de împrumut emitentului şi pe care o va încasa la scadenţă ;
  • scadenţa, momentul expirării împrumutului (data la care obligaţiunea va fi răscumpărată de emitent), când se retrage obligaţiunea ;
  • Rata cuponului, sau cuponul (similar ratei dobânzii la credit) ;
  • Semnătura persoanei autorizate de emitent.

     Obligaţiunea poate fi nominativă, dacă este înscris pe ea numele deţinătorului şi „la purtător” dacă nu este înscris numele deţinătorului.

         Deţinătorul unei obligaţiuni are calitatea de creditor faţă de emitent şi dreptul de a primi de la acesta un venit. El nu are, însă, şi responsabilităţi privind activitatea emitentului (debitorului).

         Titlurile emise de stat pot fi cu scadenţă şi sub un an. Acestea reprezintă bilete de trezorerie şi nu se includ în categoria obligaţiunilor. Ele sunt emise pentru finanţarea unor deficite temporare, cum este deficitul bugetar.

           Titlurile (obligaţiunile) cu scadenţă mare (între 10 şi 30 de ani), sunt emise pentru realizarea unor obiective noi de investiţii sau pentru plata unor datorii externe cauzate de deficitul pe termen lung al balanţei de plăţi externe.

         Obligaţiunile emise de stat pot fi plasate atât pe piaţa internă, cât şi pe cea externă. Indiferent de durata pentru care sunt emise, ele sunt purtătoare de dobândă semestrială – cuponul  obligaţiunii. Există şi unele obligaţiuni de stat pentru care dobânda se plăteşte la maturitate odată cu contravaloarea acestora.

           Agenţiile guvernamentale pot emite şi ele obligaţiuni care pot fi vândute publicului. Acestea se folosesc pentru construirea de locuinţe, credit agricol şi altele. Caracteristica lor constă în faptul că agenţiile intermediază creditul. Ele se împrumută în numele clienţilor lor. Organismele de administraţie locală emit obligaţiuni prin care se urmăreşte asigurarea unor surse de finanţare pentru obiective de interes local. Valoarea acestor obligaţiuni se achită din veniturile generate din proiectele pentru a căror finanţare au fost emise.

         În afara obligaţiunilor emise de organismele de stat, există şi titluri de valori corporative. Acestea sunt emise de firme private cu drept de emisiune.

          Dintre titlurile cu valori corporative, face parte certificatul de depozit negociabil. Acesta este un certificat emis de băncile comerciale prin care se certifică existenţa unui depozit pe o perioadă bine delimitată în timp. El este  purtător de dobândă. Deponentul îşi poate recupera suma constituită în depozit, înainte de termen, vânzând certificatul unui alt cumpărător. Vânzarea afecatează, însă, dobânda.

         În economia de piaţă principalele societăţi comerciale sunt societăţile pe acţiuni. Capitalul acestora denumit capital social este format prin aportul unor persoane fizice şi juridice denumite acţionari. Ca expresie a participării la capitalul social al firmei, fiecare acţionar primeşte un număr de acţiuni propoţional cu capitalul subscris.

         Acţiunile sunt titluri de valoare care exprimă calitatea de proprietar deţinută de titularul ei.  Ele sunt emise de societăţi comerciale, societăţi pe acţiuni, în momentul înfiinţării acestora sau în momentul măririi de capital.

         Acţiunea este un document scris care cuprinde elemente de identificare : numele firmei comerciale, data emiterii, numărul de identificare al titularului acţiunii din  registrul  acţionarilor, valoarea nominală (suma înscrisă pe fiecare acţiune , semnătura persoanei autorizate din partea firmei.

           Există acţiuni nominative şi acţiuni la purtător.

Acţiunile pot fi şi virtuale. Tranzacţionarea lor se realizează electronic, prin firme specializate, în evidenţa şi gestiunea registrului acţionarilor,  de la societăţile pe acţiuni.

         Acţiunile exprimă un drept de proprietate şi din această cauză perioada lor de vieaţă este egală cu cea a socităţilor emitente. Proprietarii acţiunilor au o serie de dreptuiri şi de obligaţii . ( Vezi Legea 31/1999)

         În esenţă aceste drepturi sunt : dreptul de a  primi o parte din profit sub formă de dividende, dreptul de vot , drepturi reziduale (dreptul de a obţine o parte din capitalul social când firma este lichidată şi să suporte o parte din peierderile cauzate de un menegement deficitar).

         Fiecare acţiune dă dreptul la un vot. Punctul de vedere al acţionarilor la adoptarea deciziilor importante ale societăţii, se realizează în funcţie de ponderea pachetului de acţiuni deţinut din totalul acţiunilor emise de societate şi aflate în circulaţie. Dreptul de dividende rezultă din profitul societăţii. Mărimea dividendelor depinde de gradul de profitabilitate al firmei şi de politica acesteia de a reinvesti o parte din profit. Acţiunile se pot tranzacţiona pe piaţa financiară. Pentru a se negocia,  ele trebuie să fie liber negociabile şi integral plătite.

         Formele pieţei de capital.

         Pe piaţa de capital are loc ansamblul operaţiunilor cu active financiare pe termen mediu şi lung. Aici se întâlneşte cererea şi oferta de valori mobiliare. Se întâlnesc posesorii de titluri în calitate de vânzători şi deţinătorii de economii în calitate de cumpărători.

          Proprietarii ofertei sunt : statul şi colectivităţile locale, societăţile comerciale private, agenţiile economice de stat, băncile şi societăţile comerciale.

          Purtătorii cererii sunt agenţii economici care dispun de economii, persoane fizice sau juridice şi care vor să le fructifice prin cumpărarea de titluri valorice.

         Pe piaţa capitalurilor tranzacţiile dintre deţinătorii de titluri şi deţinătorii de capital bănesc (economii) nu se fac direct , ci , prin intermediul băncilor, al agenţiilor de schimb şi a altor instituţii financir-bancare.

         Înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de titluri de valoare sau de instrumente financiare, a instituţiilor şi operaţiunilor specifice acestora şi altele,  sunt reglementate prin legea 297/2004.

          Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (CNVM) este autoritatea competentă să aplice prevederile acestei legi prin exercitarea atribuţiilor prevăzute în statutul său.

         Piaţa capitalurilor are 2 forme : piaţa primară şi piaţa secundară.

         Se constituie în piaţă primară operaţiunile legate de emiterea şi plasarea instrumentelor financiare în scopul mobilizării capitalului bănesc disponobil. Pe această piaţă purtătorii ofertei sunt deţinătorii de titluri în calitate de vânzători şi purtătorii cererii , sunt posesorii de economii, în calitate de cumpărători. Cumpărătorii folosesc sumele respective pentru investiţii. Întâlnirea lor în derularea operaţiunilor specifice se realizează prin intermediul băncilor şi Societăţilor de Valori Mobiliare (SVM).

         Pe piaţa primară, preţul titlurilor numit curs este egal cu valoarea nominală a acestuia. El este un preţ ferm. Nu se negociază pe toată durata pentru care a fost emis. Este posibil, însă, ca în tranzacţionarea acestor titluri primare, precum şi a celor de pe piaţa secundară, să se deruleze şi operaţiuni de natură speculativă, sau de acoperire a riscurilor.

         Piaţa secundară a capitalurilor este piaţa pe care se vând şi se cumpără titlurile de valori emise anterior.

          Pe această piaţă, în calitate de vânzători, sunt deţinătorii titlurilor mobiliare, iar în calitate  de cumpărători sunt deţinătorii de economii. O societate comercială care pune în circulaţie acţiuni non-emise către potenţialii investitori, trebuie să obţină o autorizaţie în acest sens din partea organismului de supraveghere a pieţei de capital.

           Valorile mobiliare pot circula pe o piaţă reglementată sau în sistem alternativ de tranzacţionare. Conform legislaţiei române pieţele reglementate de valori mobiliare, sau instrumente financiare, se organizează şi se administrează de o persoană juridică constituită sub forma unei societăţi pe acţiuni, emitentă de acţiuni nominative conform Legii 31/1990, autorizată şi supravegheată de CNVM.

         Tranzacţiile care nu pot îndeplini condiţiile de realizare pe piaţa reglementată, pot avea loc în cadrul unor sisteme alternative de tranzacţionare.

           Un astfel de sistem în ţara noastră, este bursa electronică de valori mobiliare (Rasdac) „ Romanian Association of Securityes Dealers Automate Quatation Sistem”. Acest sistem şi-a început activitatea în anul 1996 şi la finele anului 2005 a fuzionat cu Bursa de Valori Bucureşti.

           Legea stabileşte reguli de funcţionare a sistemului alternativ cum sunt : proceduri de tranzacţionare, proceduri de informare a participanţilor la tranzacţii în acest sistem alternativ, condiţiile de acces la sistemul de tranzacţionare şi altele.

         Pe acestă piaţă oferta este publică atât pentru vânzare, cât şi pentru cumpărare. Obiectul admiterii la tranzacţionare trebuie să fie liber, negociabil şi integral plătit.

         Pe piaţă există o serie de operatori, printre care Bursa de Valori mibiliare  joacă  un  rol  desosebit.

         Bursa reprezintă „o tehnică managerială de afaceri economice specifică economiei de piaţă, având un caracter concurenţial, care concentrează în timp şi spaţiu, cererea şi oferta de mărfuri, servicii (efecte comerciale) şi devize, se desfăşoară după o procedură determinată potrivit unui program, într-un loc cunoscut, în prezenţa vânzătorilor şi a cumpărătorilor, sau a reprezentanţilor acestora”  (  Prof. Alex. Puiu  481 )

         Problema fundamentală a tranzacţiilor la bursă este formarea preţului, cursului, sau cotaţiei titlurilor. Acesta poate fi sensibil diferit de valoarea nominală. El este influenţat de numeroşi factori economici şi extra economici. Printre aceşti factori se enumeră :

  • situaţia economico-financiară a firmei,
  • mărimea veniturilor anterioare şi a celor previzionate aduse de titlu,
  • rata dobânzii pe piaţa monetară,
  • rata inflaţiei,
  • conjunctura internă şi internaţională,
  • aşteptări în ceea ce priveşte evoluţia de ansamblu a economiei naţionale şi altele.

 

           Toţi aceşti factori influenţează raportul dintre cererea şi oferta pentru anumite titluri. Cererea şi oferta la rândul lor influenţează preţul, cursul tranzacţiei.

           La bursă, operaţiunile pot fi : la vedere sau la termen. Operaţiunile la vedere sunt cele în care cedarea titlului între vânzător şi cumpărător are loc în momentul încheierii tranzacţiei şi la cursul existent (afişat).

          Operaţiunile la termen sunt cele în care la momentul încheierii tranzacţiei se convine cu privire la numărul acţiunilor la curs, dar executarea propriu-zisă a contractului urmează să se facă la o dată convenită între părţi. De regulă termenul este la o lună.

           La bursă pot avea loc şi acţiuni cu caracter speculativ. Aceasta înseamnă că : cumpărătorul care de regulă dispune de lichidităţi în momentul tranzacţiei  mizează pe faptul că până la scadenţă, cursul titlurilor va creşte şi că va primi de la vânzător, cursul convenit în momentul tranzacţiei. El va obţine o diferenţă.

           Bursa de valori constituie unul dintre circuitele financiare a activităţilor economice alături de băncile comerciale şi de bugetul public.

           Rolul bursei este de a asigura finanţarea pe termen lung a firmelor şi de a permite o mobilizare sporită a capitalurilor. Tot bursa favorizează procesul de concentrare a puterii economice, controlul asupra unor societăţi pe acţiuni care se asigură prin deţinerea pachetului de control al acţiunilor.

           Bursa este în acelaşi timp barometrul sensibil al stării economiei. Ea reflectă starea conjuncturală şi prin scăderea bruscă a cursurilor dă un semnal asupra unei crize.

          Creşterea cursului este anticiparea unui reviriment. Activitatea bursieră se desfăşoară întro interdependenţă accentuată cu situaţia băncilor şi cu cea a agenţilor economici dintr-un moment dat şi un loc anume.

     Piaţa mondială

          Tranzacţiile economice au avut şi au loc şi între agenţi economici din alte ţări. Toate aceste tranzacţii sub forma schimburilor de mărfuri, servicii, capitaluri, între agenţii economici din toate ţările, formează piaţa mondială.

          Ca pe orice piaţă şi pe cea mondială,  tranzacţiile se fac în condiţii de concurenţă , prin confruntarea cererii şi ofertei agenţilor economici din alte ţări.

     Piaţa mondială nu este unitară şi nici omogenă.

     Există :

  • comerţul internaţional . prin care agenţii economici fac tranzacţii de bunuri şi servicii,
  • piaţa internaţională a capitalurilor care constă în ansambulul plasamentelor de capital pe pieţe externe sub formă de investiţii directe, împrumuturi, cumpărări de titluri de valoare etc.,
  • piaţa mondială a muncii concretizată în migrarea forţei de muncă dintr-o ţară în alta,
  • piaţa interneţională a schimburilor valutare, pe care agenţii economici fac schimburi ale monedelor naţionale, cu monedele altor ţări,
  • piaţa produselor tehnologiilor de vârf, constă în schimbul de bunuri de înaltă tehnicitate sau de consultanţă înalt specializată între agenţii economici din diferite ţări.

 

          Dinamica şi complexitatea proceselor care au loc pe piaţa mondială  cunoaşte o creştere deosebită.

          După 1950 creşte considerabil comerţul exterior, investiţiile străine directe, creditele internaţionale şi plasamentele pe pieţele  financiare externe.

          Investiţiile reprezintă cumpărarea de proprietăţi, acţiuni, obligaţiuni etc, sau depunerea de bani la instituţii financiare în scopul asigurării unui venit. (dobândă, dividende, chirii, etc) şi a unei creşteri de capital. O ivestiţie străină poate avea loc în mai multe modalităţi :

  • construirea „pe loc gol” a unei societăţi comerciale, sau deschiderea unei filiale a unei societăţi care există în altă ţară,
  • achiziţionarea unei firme de către altă firmă străină,
  • crearea unei societăţi mixte,
  • cumpărarea de acţiuni sau obligaţiuni de către o firmă străină,
  • acordarea unui credit financiar unui agent economic dintr-o altă ţară.

 

          În ţara noastră , în prezent, o pondere importantă o are atragerea de  resurse financiare externe sub formă de asistenţă economică nerambursabilă, în vederea susţinerii procesului de transformare a structurilor economice interne.

           Împrumuturi pentru dezvoltarea infrastructurii, a sistemului financiar bancar pentru asigurarea condiţiilor de creştere economică. La acestea se adaogă un sistem de fonduri generate  de aderarea la UE (fonduri de preaderare, fonduri structurale şi altele).

           Tranzacţiile economice pe piaţa mondială, între agenţii ecomnomici din ţări diferite, cu monede diferite, fac necesară convertibilitatea acestor monede.

           Prin valută se înţelege în general moneda naţională a unui stat folosită de persoane fizice sau persoane juridice, aparţinând unui alt stat.

           Valuta este o monedă străină. În sens  mai strict, valuta reprezintă acele monede care se utilizează în mod efectiv în plăţi şi plasamente internaţionale ( valută forte :  EUR., dolar USA, Lira Sterlină). Moneda este convertibilă. Prin convertibilitate se înţelege proprietatea unei monede de a fi preschimbată contra monedelor străine în mod liber.

           Convertibilitatea generează piaţa valutară. Aceasta este formată dintr-un sistem de relaţii care iau naştere între bănci, între bănci şi clienţii lor prin intermediul cărora se efectuiază vânzările şi cumpărările de valută, în scopul asigurării plăţilor şi încasarilor ce rezultă din schimburile economice cu străinătatea. Obiectul principal al operaţiunilor pe piaţa valutară îl constituie devizele convertibile .

          Piaţa valutară mai poate fi definită ca piaţa pe care are loc vânzarea şi cumpărarea valutelor care aparţin diferitelor ţări.

          Operaţiunile pe piaţa valutară se fac, prioritar, prin intermediul băncilor. Acestea operează pe piaţă atât pe cont propriu, cât şi în contul clienţilor lor.

          Prin confruntarea cererii cu oferta diferitelor valute (monede) se formează cursul valutar sau rata de schimb a valutelor. Cursul valutar este preţul unei monede exprimat într-o altă monedă. Cursul valutar poate varia sub influenţa cererii şi ofertei chiar în cursul aceleeaşi zile. Variaţiile mari ale cursului valutar afectează veniturile agenţilor economici în sens pozitiv sau negativ. Ele pot genera riscul svchimburilor valutare.

          În ţara noastră piaţa schimburilor valutare s-a prezentat ca o piaţă liberă unde se efectuau direct operaţiuni de vânzare-cumpărare de valută la cursuri liber negociabile pe piaţă, pe parcursul întregii zile. Ea era o covertibilitate internă limitată în principiu la operaţiuni de cont curent. Odată cu intrarea în UE, leul se negociază şi pe pieţe din alte ţări devenind astfel pe deplin convertibil.

     Piaţa valutară în condiţiile ţării noastre are loc :

  • - pe piaţa valutară interbancară . Aici operează băncile în cont propriu sau în nume propriu sau în numele clienţilor. Pe piaţa interbancară se întâlnesc băncile cu agenţii economici. Agenţii economici dau ordine de vânzare-cumpărare de valută. Sub influenţa cererii şi ofertei cursul valutar poate varia de la o bancă la alta. În aceste condiţii agenţii economici pot apela la serviciile diferitelor bănci. Cursurile băncilor comerciale nu poate fi diferit de cursul oficial stabilit de banca centrală. Banca naţională are obligaţia să stabilească şi să publice cursul oficial. Acesta este un curs mediu poderat calculat pe baza tranzacţiilor care au loc zilnic pe piaţa interbancară. Cursul oficial este orientativ şi nu obligatoriu, pentru agenţii economici. Tot pe această piaţă valutară băncile vând şi cumpără valută unele de la altele.
  • - Piaţa caselor de schimb valutar este piaţa vânzătrii şi cumpărării de valută pentru persoane fizice. Persoanele fitzice pot cumpăra şi vinde valută şi de la bănci.

          Funcţionarea principalelor forme ale pieţei mondiale, este în prezent puternic influenţată de formarea şi funcţionarea UE şi de procesul globalizării economice.

         Globalizarea, sau mondializarea, aşa cum i se mai spune, are efecte pozitive, dar şi unele efecte negative pe aceste pieţe .

          Prin globalizare, constrângerile impuse de frontiere şi de distanţe se restrâng considerabil. Accesul la descoperirile tehnico-ştiinţifice, devine mai rapid. Se accentuiază rolul firmelor multinaţionale sau transnaţionale al căror capital îşi are originea în mai multe ţări şi funcţionează cocncomitent în diferite ţări.

          Există însă şi unele aspecte negative. Nu totdeauna investiţiile şi aportul de capital străin corespund nevoilor ţărilor în care acţionează. Migrarea forţei de muncă poate duce pe de o parte la creşterea şomajului şi pe de altă parte la un deficit de forţă de muncă şi altele.

           Globalizarea transferă o serie de dereglări ale pieţelor dintr-o ţară şi pe alte spaţii geografice.

           Problemele social-economice au loc atât într-un spaţiu global cât şi în unul naţional. Fiecare economie naţională trebuie să-şi stabilească strategiile de dezvoltare, ţinând seamă atât de interdependenţele internaţionale, cât şi de stadiul şi specificul propriei dezvoltări.