1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Capitalul real şi investiţiile (acumularea capitalului real). Fără a absolutiza funcţiile acumulării în procesul creşterii economice, încadrând-o în complexitatea factorilor şi condiţiilor care o determină, este de remarcat că aceasta este procesul care exprimă cel mai cuprinzător factorii creşterii economice.

Acumularea declanşează efecte antrenante multiple, cantitative şi calitative în toţi factorii creşterii economice şi, deci, asupra producţiei, venitului naţional şi produsului social. De volumul, structura şi dinamica fondului de acumulare, de nivelul tehnic al maşinilor şi utilajelor depinde, în mare măsură, crearea de noi capacităţi de producţie şi modernizarea celor existente, sporirea forţei de muncă atrasă în procesul de producţie şi calitatea acesteia, atragerea în circuitul economic a noi resurse naturale. În etapa dezvoltării intensive, funcţiile acumulării sporesc. Prin aceasta se realizează dotarea muncii cu mijloace automatizate, cibernetizate, roboţi şi calculatoare, se ridică nivelul tehnic al maşinilor şi utilajelor, se modernizează structura economiei naţionale şi, prin toate acestea, se măreşte productivitatea muncii sociale, eficienţa fondurilor fixe şi circulante, se intensifică legăturile calitative ale dezvoltării. Iată de ce putem aprecia că acumularea capitalului real privit cantitativ, cantitativ şi structural constituie factori hotărâtori ai creşterii economico-sociale.

Deşi creşterea economică depinde de numeroşi factori, din evoluţia istorică a economiei diferitelor ţări se desprinde relaţia deosebit de strânsă dintre ritmul creşterii economice şi rata acumulării, atestată de faptul că perioadele de dezvoltare rapidă a forţelor de producţie se suprapun, de regulă, cu acelea în care se alocă o parte însemnată din venitul naţional pentru desfăşurarea reproducţiei lărgite, se realizează ritmuri înalte de creştere a investiţiilor.

Acumularea capitalului real poate avea loc la nivel tehnic-calitativ constant sau prin încorporarea economică a progresului tehnic.

În condiţiile acumulării extensive, adică a sporirii capitalului fix şi circulant la nivel tehnic constant, datorită relaţiei strânse existente între creşterea economică şi acumulare, pare foarte plauzibilă ideea că, pe măsura sporirii ponderii fondului de acumulare în venitul naţional, are loc ridicarea ritmului de creştere economică deoarece vor fi puse în funcţiune mai multe mijloace de muncă şi un număr mai mare de lucrători vor fi atraşi în procesul de producţie. Dar în cazul acumulării la nivel tehnic constant se manifestă tendinţa de creştere a raportului capital-producţie, deci, de scădere a efectului pe măsura măririi efortului. Procesul se explică prin faptul  că societatea atrage, de regulă, în circuitul economic, mai întâi resursele economice cele mai favorabile şi apoi, pe măsura insuficienţei lor în satisfacerea trebuinţelor trece la folosirea şi a resurselor exploatabile în condiţii din ce în ce mai nefavorabile. Drept urmare, dacă nivelul tehnic-calitativ al mijloacelor de producţie rămâne constant, datorită scăderii eficienţei economice a acumulării, ritmurile de dezvoltare devenind mai costisitoare, societatea, pentru a obţine acelaşi efect util, este nevoită să aloce resurse materiale şi umane sporite.

În practica economică, tendinţa de scădere a efectului pe măsura sporirii efortului pentru dezvoltare este anulată şi întrecută atunci când se aplică în producţie rezultatele cercetării ştiinţifice, ale progresului tehnic. Acest proces se observă de-a lungul întregii istorii a dezvoltării societăţii omeneşti.

Acumularea de mijloace de producţie care încorporează progresul ştiinţific şi tehnic, deci acumularea intensivă, calitativă este calea hotărâtoare a dezvoltării economice şi sociale pentru fiecare ţară. Prin înzestrarea tehnică superioară a forţei de muncă se înregistrează creşterea productivităţii muncii, economisirea muncii vii şi înfrângerea limitelor impuse de numărul populaţiei. Se realizează importante economii de materii prime, materiale, combustibili pe unitatea de produs concomitent cu atragerea largă a acestora în circuitul economic. Se obţine sporirea eficienţei muncii sociale, cresc producţia şi consumul cu un total mai redus de resurse. Se ridică continuu competitivitatea produselor pe plan internaţional şi eficienţa participării la circuitul mondial de valori materiale.

Concomitent cu creşterea a capitalului fix are şi trebuie să aibă loc îmbunătăţirea calităţii  materiilor prime şi materialelor, diversificarea acestora, folosirea noilor resurse de energie, perfecţionarea tehnologiilor care, în procesul acumulării lor, trebuie să încorporeze cele mai noi cuceriri ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice. Progresul tehnic promovat prin acumularea capitalului real, pentru a fi acceptat de societate, trebuie să asigure creşterea eficienţei economico-sociale privită în toată complexitatea sa.

Relaţia progres tehnic - acumulare intensivă impune economiei o anumită structură tehnico-economică, capabilă să genereze şi să asimileze progresul ştiinţific şi tehnic. În acest sens, un rol primordial revine  cercetării ştiinţifice şi dezvoltării tehnologice, învăţământului, industriei constructoare de maşini, metalurgiei şi chimiei  ca şi comerţului exterior, în vederea obţinerii de produse cu nivel tehnic şi calitativ superior.

Nevoia socială are tendinţa de a depăşi resursele limitate existente la un anumit moment dat. Din această cauză, trebuinţele în continuă creştere şi diversificare nu pot fi satisfăcute integral cu resursele posibil a fi atrase în circuitul economic într-o anumită perioadă. Rezultă deci, necesiatea trierii, selectării nevoilor şi stabilirea priorităţilor în alocarea resurselor. În cazul acumulării ideal ar fi ca toate investiţiile să fie realizate la nivelul tehnic suprem. Dezideratul acesta este însă îngrădit de caracterul limitat al fondului de acumulare, de problemele pe care le implică ridicarea calificării şi ocuparea deplină a forţei de muncă. Drept urmare, devin necesare o serie de preferinţe şi de priorităţi care să asigure înzestrarea sectoarelor decisive ale economiei cu maşini şi utilaje la nivelul tehnicii celei mai înalte existente la nivel mondial. O problemă dificilă constă în delimitarea şi selecţionarea acestor sectoare, astfel încât, cu fondurile de investiţii date, să se obţină cel puţin pe termen mijlociu un spor maxim al venitului naţional şi continuitatea progresului tehnic.  

De asemenea, caracterul limitat al fondului de acumulare impune identificarea posibilităţilor de sporire a producţiei fără investiţii sau cu investiţii mult reduse. Chiar în interiorul ramurilor, care sunt principalele promotoare ale progresului tehnic, sectorul lucrărilor auxiliare poate funcţiona cu o înzestrare tehnică mai puţin costisitoare fără să afecteze creşterea nivelului tehnic general al ramurii şi al produselor.  Ideea aceasta poate fi generalizată pe întreaga economie, în sensul că ridicarea nivelului tehnic va avea efecte maxime atunci când se va da preferinţă înzestrării la cel mai înalt nivel sectoarelor producţiei de bază faţă de sectoarele auxiliare şi de deservire unde substituţia capitalului fix prin forţă de muncă are un spaţiu de joc mai mare. Aceasta nu are însă un caracter nelimitat.

Dacă progresul economico-social rapid al oricărei ţări nu poate fi conceput în condiţiile revoluţiei ştiinţifice şi tehnice contemporane decât prin asimilarea celor mai noi cuceriri ale acesteia, experienţa tuturor ţărilor astăzi dezvoltate, ca şi a ţării noastre, evidenţiază că acest progres nu se poate realiza fără o rată înaltă a acumulării.

Funcţia nemijlocită a acumulării constă în asigurarea suportului material al sporirii cantitative şi calitative a fondurilor productive şi neproductive în întreaga viaţă socială.

Prin faptul că serveşte sporirii producţiei, acumulara este unul din “pilonii” de bază ai ritmurilor înalte ale reproducţiei, ale creşterii venitului naţional şi avuţiei naţionale.

De volumul, ritmul de creştere, destinaţia şi eficienţa acumulării depind ritmurile de dezvoltare ale diferitelor ramuri ale economiei naţionale şi proporţiile dintre acestea, structura teritorială şi de ramură a complexului economic naţional.

Impulsionând progresul tehnic şi ridicarea calificării forţei de muncă, acumularea serveşte nemijlocit la creşterea productivităţii muncii, la îmbunătăţirea calităţii produselor, la reducerea costurilor de producţie şi creşterea rentabilităţii.

Prin toare acestea sporeşte capacitatea de competitivitate a economiei pe plan mondial, se asigură reducerea treptată a decalajelor faţă de ţările dezvoltate din punct de vedere economic. Îmbogăţind economia cu noi fabrici, uzine,unităţi de cercetare şi inginerie tehologică, utilaje şi aparate, acumularea determină crearea de noi locuri de muncă, creşterea ponderii personalului muncitor în totalul populaţiei ocupate.

În condiţiile exigenţelor impuse de actuala revoluţie ştiinţifică şi tehnică, acumularea prezintă o importanţă crescândă, devine o pârghie hotărâtoare de realizare a numeroase procese generate de aceasta.

Prin caracterul său multilateral această revoluţie îşi pune amprenta asupra întregii sfere a activităţii umane, având conexiuni multiple directe şi inverse cu toate sistemele din componenţa economiei naţionale, cu întregul sistem social-economic al societăţii, cu spaţiul economiei mondiale. În sistemul forţelor de producţie rolul ei se remarcă prin amploarea schimbărilor calitative provocate simultan în mijloacele de producţie, în locul pe care îl ocupă omul în procesul producţiei materiale, adâncind interdepenedenţele şi, totodată, contradicţiile lăuntrice forţelor de producţie care acţionează ca un mobil al progresului acestora în ansamblu.

Automatizarea, electronizarea şi robotizarea producţieie - cele mai importante componente ale actualei revoluţii în ştiinţă şi tehnică - influenţează profund toţi indicatorii economici, inclusiv volumul investiţiilor totale şi pe unitatea de  produs, dimensiunile producţiei.

Ponderea cheltuielilor pentru automatizare în totalul investiţiilor ce se efectuează în principalele ţări dezvoltate este considerabilă.

Perfecţionările tehnicii de vârf din perioada actuală, deşi conduc la reducerea consumurilor specifice, fac necesară sporirea deosebită a volumului de materii prime şi materiale, îmbunătăţirea calităţii acestora, dezvoltarea pe scară largă a producţiei de materii prime şi materiale noi. A crescut substanţial producţia de mase plastice, fibre sintetice şi fibre celulozice etc. Toate acestea au stimulat dezvoltarea industrie extractive cât şi producţia de înlocuitori, solicitând un mare efort investiţional. Dezvoltarea mijloacelor de producţie moderne, a producţiei contemporane a întregului sistem social, se găsesc într-o interdependenţă complexă cu baza energetică, presupunând utilizarea unor mari cantităţi de energie, gaze naturale, petrol, energie electrică, se folosesc noi surse de energie, cea nucleară având perspectiva de a ocupa locul principal, ceea ce necesită un efort de acumulare imens. Perfecţionările în domeniul tehnicii implică şi creşterea calificării, modificări în structura profesională a forţei de muncă, condiţii de bază pentru utilizarea cu randament maxim a maşinilor, instalaţiilor şi utilajelor, premisă importantă pentru perfecţionarea lor continuă. Toate acestea cer dezvoltarea puternică a învăţământului, a bazei sale tehnico-materiale.

Ridicând nivelul compoziţiei organice a fondurilor de producţie, sporind volumul cheltuielilor pentru echiparea unui loc de muncă, progresul tehnic contemporan determină creşterea investiţiilor totale în economia naţională în vederea folosirii depline a forţei de muncă.

Elementele constitutive ale forţelor de producţie se află într-o multilaterală şi contradictorie interdepenedenţă. Toate aceste legături, în condiţiile adâncirii diviziunii sociale a muncii, determină sporirea efortului făcut concomitent pentru dezvoltarea optimă atât a mijloacelor de muncă, a obiectelor muncii, a surselor de energie, cât şi a forţei de muncă. Rapiditatea cu care au loc perfecţionările în domeniul tehnicii, avalanşa descoperirilor ştiinţifice accelereză fără precedent uzura morală a fondurilor fixe şi,  totodată, procesul de modernizare şi reînnoire la nivel tehnic superior a mijloacelor de muncă, a tehnologiilor, ridicarea calităţii materiilor prime şi materialelor, ceea ce implică sporirea cheltuielilor materiale şi băneşti pentru realizarea acestora.

Revoluţia ştiinţifică şi tehnică contemporană determină importante mutaţii în structura producţiei materiale mărind rolul ramurilor moderne, noi, care solicită mari fonduri de investiţii, continuându-se, totodată, dezvoltarea unor ramuri tradiţionale. O puternică dezvoltare cunoaşte sectorul terţiar. Se produc modificări în nivelul şi structura consumului populaţiei, determinând sporirea resurselor alocate dezvoltării sectorului II şi, prin acesta, a sectorului I.

Nivelul tot mai ridicat al dezvoltării economiei naţionale, adâncirea diviziunii sociale a muncii în condiţiile progresului tehnic contemporan, intensifică raporturile şi condiţionările reciproce între ramurile, subramurile şi sectoarele economiei naţionale, ridică pe un plan superior interdependenţa subsistemelor în cadrul complexului economiei naţionale unitare, sporeşte necesitatea unor noi eforturi în alte ramuri ale economie naţionale. Drept urmare, nivelul minim al efortului de acumulare total necesar pentru dezvoltarea optimă a economiei naţionale se ridică substanţial.

Revoluţia tehnico-ştiinţifică contemporană creează posibilitatea valorificării resurselor naturale din diferite zone zone şi localităţi şi, prin aceasta, dezvoltarea raţională a forţelor de producţie pe întreg teritoriul ţării.

Eforturile mari necesare pentru progresul economico-social general, în condiţiile revoluţiei tehnico-ştiinţifice contemporane şi a adâncirii interdependenţelor dintre ţări în cadrul economiei mondiale unice, ridică problema resurselor acumulării.