Alături de capital şi specializare, banii constituie un al treilea aspect al vieţii economice moderne. Fluxul de bani dirijează şi conduce sistemul economiei generale astfel încât să desemneze, să furnizeze şi să numească etalonul de măsura a valorilor.

Rolul şi importanţa banilor în organizarea şi desfăşurarea vieţii economice a unei economii naţionale, ies în evidenţă prin analizarea funcţiilor pe care aceştia le îndeplinesc. Ei reprezintă un instrument de stimulare a activităţilor economice, care îndeplinesc simultan trei funcţii esenţiale: două în spaţiu (instrument al circulaţiei mărfurilor = mijloc de schimb, şi etalon general de măsurare al activităţii = mijloc de măsurare a activităţii economice şi totodată al contracturilor de garanţii materiale) şi una în timp (permite o rezervă a valorilor = mijloc de rezervă de valoare).

Această ultimă funcţie are două aspecte: păstrează şi acumulează valori, şi permit realizarea valorilor viitoare.

Banii contemporani se prezintă într-o mare diversitate de stări: numerar – sub formă de bancnote şi monede metalica, monedă scripturală – care reprezintă banii aflaţi în cont. Ei îndeplinesc cel puţin două funcţii esenţiale: mijloc al schimbului de mărfuri, măsură a valorii.

Aceste funcţii se realizează prin intermediul funcţiilor conexe: mijloc de tezaurizare şi mijloc de plată. Aceste funcţii se manifestă în forme specifice, în planul relaţiilor economice internaţionale, astfel:

  • mijlocitor al schimburilor = mijloc de schimb;
  • instrument de măsurare a activităţilor = mijloc de măsurare;
  • rezervă a valorilor şi mijloc de economisire = mijloc de rezervă a valorilor;
  • formă de evaluare al eforturilor = mijloc de plată.

Perceperea şi realizarea funcţiilor banilor presupune o necesitate în existenţa unei concordanţe, a unui echilibru sau raport optim permanent, între volumul şi structura disponibilităţilor băneşti ale economiei şi ale populaţiei şi volumul şi structura ofertei de bunuri şi servicii destinate consumului productiv şi neproductiv.

Pentru ca un bun econbomic sa devina ban, acesta trebuie sa indeplineasca simultam urmatoarele proprietăţi: sa aibe valoare şi să posede utilitate, deci să devină marfă..

Noţiunea generală de bani, în literatura de specialitate, este des întâlnită sub forma cunoscută generic, de „monedă”.

Încălcarea, perturbarea echilibrului monetar se reflectă în dereglarea echilibrului economic general, a cărui componentă este.

 

Puterea de cumpărare a banilor

 

În prezent, moneda nu este o marfă în sensul propriu, caracteristic sau specific al acestei categorii economice, deoarece:

  • nu are o valoare integrală sau deplină în sine, în afara materialului din care aceasta este confecţionată;
  • nu satisface în mod direct nici o trebuinţă sau nevoie socio-umană, deoarece utilitatea ei este indirectă, în sensul că şi-o manifestă numai prin procesul schimburilor.

Are şi alte însuşiri faţă de celelalte mărfuri destinate consumului productiv sau personal, întrucât fenomenul producerii acesteia nu se identifică cu producerea mărfurilor pentru consum. Producerea monedei este supusă unor reguli speciale, iar consumarea ei propriu-zisă nu există.

 

 

Rata de schimbRs”– reprezintă cantitatea, numărul de unităţi monetare de un anumit fel (aparţinând unei economii naţionale) primit în schimbul unei unităţi monetare de alt fel (aparţinând altei economii). Ea este cunoscută sub denumirea de curs valutar sau curs de schimb. Se face distincţie între:

  • rata de schimb nominală = preţul unei unităţi monetare exprimat într-o altă unitate monetară, şi
  • rată de schimb reală = preţul relativ al produselor străine în raport cu produsele naţionale.

În procesul schimburilor, moneda nu circulă şi nu participă cu aceleaşi însuşiri specifice mărfurilor concrete, ci ea devine o valoare abstractă, ilustrată printr-o putere de cumpărare generală, în sensul că poate să exprime valoarea unui bun economic raportat la celelalte bunuri economice.

Moneda – reprezintă ansamblul mijloacelor imediat utilizabile şi acceptate de toţi membrii unei comunităţi pentru reglarea tranzacţiilor. Altfel spus, moneda reprezintă un simbol cu putere de cumpărare, care îi este conferit de condiţiile exterioare obiective ale producţiei şi circulaţiei mărfurilor, în cadrul cărora se manifestă (circulă), asigurând relaţii şi nevoi economice, pe care le mijloceşte sau le înlesneşte. Cu aceste însuşiri,  intră în angrenajul deosebit de complex şi dinamic al relaţiilor de schimb.

Puterea de cumpărare a monedei, respectiv valoarea ei, este o însuşire generală şi abstractă. Spre deosebire de celelalte bunuri economice, moneda nu are valoare proprie deplină, adică nu are valoare în sine intrinsecă, ci are o valoare care derivă din funcţiile sale, din faptul că ea mijloceşte schimburile de mărfuri, serveşte la efectuarea plăţilor.

Valoarea celorlalte bunuri economice este egală cu preţul lor, care poate fi determinat uşor, întrucât preţul unui bun economic se exprimă întotdeauna prin sumă bănească, sau unităţi monetare, care se obţin în urma realizării schimbul său.

La monedă, determinarea valorii sale este mai dificilă, deoarece, valoarea unei unităţi monetare este egală cu o anumită cantitate de bunuri economice, care se pot obţine în schimbul lor. Pentru cunoaşterea valorii unei monede este necesar să se enumere cantităţile de bunuri economice care se pot obţine, prin schimbarea unei unităţi monetare. Pentru a determina valoarea unei unităţi monetare, ar trebui să se enumere o infinitate de soluţii care justifică schimbul acelei unităţi băneşti. Soluţionarea acestei probleme este posibilă doar dacă se face distincţie între valoarea individuală şi valoarea generală a monedei.

Aceeaşi sumă de bani, nu are aceeaşi valoare pentru fiecare individ sau chiar pentru toţi, în general. Valoarea ei poate fi apreciată individual, în funcţie de necesitatea şi/sau gradul de mulţumire înregistrat de solicitant. Pentru a se putea determina valoarea nominală a unei monede este absolut necesar să se facă raportarea asupra valorii acesteia înregistrată şi considerată de întreaga economie naţională, adică puterea ei de cumpărare generală ale diferitelor categorii de bunuri obţinute în schimbul consumării sau înstrăinării unei unităţi monetare, în sensul în care moneda exprimă nivelul general al preţurilor. Pe baza nivelului general al preţurilor, se poate aprecia variaţia valorii monedei naţionale.

Valoarea – reprezintă raportul cantitativ în care se schimbă două mărfuri fiind rezultatul muncii depuse pentru obţinerea lor şi a utilităţii pe care i-o conferă consumatorului. Ea este expresia interacţiunii dintre interesele producătorilor şi consumatorilor unui bun sau serviciu.

Valoarea sau puterea de cumpărare a unei monede (a banului) nu se poate fixa printr-un raport static care nu se poate aprecia, ci se exprimă sub forma unui punct de vedere dinamic ce determină variaţia nivelului preţurilor, faţă de o situaţie, anterioară şi cunoscută, dată. Altfel spus, puterea de cumpărare a unei cantităţi de monedă este variabilă în timp şi în spaţiu, deoarece cantitatea bunurilor materiale şi a serviciilor care pot fi achiziţionate cu aceeaşi cantitate de monedă, nu este constantă.

A determina puterea de cumpărare a monedei înseamnă a preciza fluctuaţiile preţurilor bunurilor economice, respectiv variaţia acestora în timp şi în spaţiu.

Fiind o modalitate de exprimare a cantităţilor de bunuri economice care ar putea fi cumpărate cu o anumită cantitate de bani sau cu o unitate monetară, puterea de cumpărare a banilor, valoarea relativă a acestora, poate fi exprimată utilizând indicele puterii de cumpărare al banilor IPCB.

Acesta se determină cu ajutorul unor indici de preţuri Ipr, astfel:

Indicele IPCB reflectă gradul de apreciere a monedei, în interval de timp, în sensul că puterea de cumpărare a acesteia s-a diminuat, ca urmare a creşterii preţurilor, în proporţiile respective date. Astfel, se poate vorbi despre o apreciere (sau o depreciere) a unei monede naţionale dacă se poate spune că utilizănd aceeaşi cantitate monetară putem cumpăra cantităţi diferite dintr-un produs în aceleaşi condiţii de piaţă.

Puterea de cumpărare internă a monedei poate fi calculată numai făcând referire la valoarea şi importanţa acesteia raportându-ne la nivel economic naţional şi mondial.

Valoarea monedei reprezintă puterea sa generală de cumpărare şi se exprimă prin nivelul general al preţurilor, care se află într-un raport invers proporţional cu acesta. Teoretic, puterea de cumpărare a monedei este reciproca unui indice de preţ.

Indicii de preţ utilizaţi, pentru determinarea puterii de cumpărare a monedei, pot fi: indici speciali - care se referă la preţurile bunurilor şi serviciilor dintr-un anumit sector economic, indicele general al preţurilor - care sintetizează nivelul preţurilor celor mai reprezentative produse şi servicii din cadrul economiei naţionale, indici de consum - care se referă la preţurile bunurilor de consum.

Determinarea puterii de cumpărare a monedei în raport cu un singur bun economic este mai simplă. Ea se măsoară prin cantitatea din acel bun, care poate fi cumpărată cu o unitate monetară. Raportarea puterii de cumpărare, la preţul unei singure mărfi, nu este concludentă, edificatoare sau relevantă, deoarece cu o monedă nu se procură un singur produs. Ca urmare a acestui fapt, puterea de cumpărare a monedei se determină în raport cu toate bunurile sau cu cele mai reprezentative mărfuri, denumite generic „coş” de bunuri economice.

Fiecărui bun economic i se acordă (stabileşte) un coeficient de importanţă economică pe scara consumurilor, numit coeficient de ponderare, calculat în funcţie de locul ocupat de acesta în volumul tranzacţiilor sau schimburilor comerciale. Se ponderează (înmulţeşte) preţul fiecărui produs cu coeficientul său de importanţă economică şi se însumează rezultatele. Se obţine astfel media ponderată a preţurilor monetare ale fiecărui bun economic component al „coşului”, care poartă denumirea de „nivelul absolut al preţurilor” sau „nivelul preţurilor”, care poate fi utilizată în determinarea puterii de cumpărare a monedei.

Puterea de cumpărare externă a monedei rezultă din raportarea puterii de cumpărare interne a monedei unei ţări, la puterea de cumpărare internă a altei monede, din altă ţară. În aceste condiţii, se poate realiza un calcul estimativ, care se bazează pe analiză diferenţială şi comparativă a structurii diferitelor mărfuri şi servicii, pe baza întregii producţii naţionale a tuturor mărfurilor care fac obiectul comerţului exterior şi a operaţiunilor necomerciale. Este vorba, practic, de exprimarea în preţurile interne faţă de bunurile şi serviciile reprezentative utilizate în cele două ţări, care caracterizează producţia naţională a fiecăreia dintre ele, respectiv comerţul lor exterior. Puterea de cumpărare externă a monedei este egală cu cantitatea de bunuri şi servicii care se pot achiziţiona utilizând o unitate monetară de pe piaţa externă.

Indicii care sunt utilizaţi la calcularea puterii de cumpărare externe a monedei sunt:

indicele cursului real de schimb CRS, se calculează ca o medie a cursurilor de revenire CRI a mărfurilor comercializate de o ţară, în tranzacţiile ei cu altă ţară, utilizând următoarea formulă: , unde: ai = ponderea produsului „i” în volumul tranzacţiilor internaţionale al unei ţări; CRI = cursul de revenire realizat de produsul „i” în relaţiile cu ţara de referinţă.

indicele cursului de revenire CR, sau indicatorii de eficienţă ai comerţului exterior, se calculează în doua variante:

- cursul de revenire brut la export CRE;       

- cursul de revenire brut la import CRI;        , în care:

PI = preţul produsului pe piaţa internă (în moneda ţării exportatoare);

CC = cheltuielile de circulaţie până la frontieră (în moneda ţării exportatoare);

PE = preţul în valută la frontiera ţării exportatoare a mărfii vândute;

PIV = preţul de import exprimat în valută al mărfii la frontieră;

TI = taxele percepute în moneda ţării importatoare pentru marfa comercializată.

indicele raportului de schimb iRS, care la rândul sau poate fi:

- indice net – valoric Rn;  

- indice brut – cantitativ Rb;       , în care:

Ipex = reprezintă indicele preţului unitar la export;

Ipi  = reprezintă indicele preţului unitar la import;

Vfe = reprezintă indicele volumului fizic al exporturilor;

Vfi = reprezintă indicele volumului fizic al importurilor.

Relaţia dintre dimensiunile masei monetare şi puterea de cumpărare  a monedei, P.A.Samuelson arata: „limitarea ofertei de mijloace de plată este condiţia "sine qua non" a valorii monedei. Dacă cantitatea acestor mijloace de plată creşte fără limită, până la punctul în care devin bun liber, publicul este pus în măsură să facă să crească nedefinit, până la „stratosferă” toate preţurile şi remunerările. Iată de ce puterile constituţionale ale creaţiei monetare nu sunt acordate niciodată unor grupuri private, ci sunt întotdeauna încredinţate statului”.

Convertibilitatea monedei reprezintă fenomenul existenţial al realizării comerţului mondial. Prin conversie (funcţia conversiei), o unitate monetară a unei economii naţionale este substituită (schimbată) contra unei cantităţi de monedă nenaţională.

MA  = valoarea monedei autohtone (naţionale);

MC = valoarea monedei de schimb (nenaţionale);

n = cantitate echivalentă de MC.   

– indicele de conversie (schimb), iC;    

– indicele de apreciere (depreciere), ia,d, reprezintă gradul (cantitatea) de revenire înregistrat de indicele de conversie ic în interval de timp ΔT:                      unde,

Acesta poate înregistra un trend crescător sau descrescător, funcţie de realizările economice naţionale înregistrate.

Totalitatea operatiilor economice la nivelul economiei nationale formeaza piata monetara.

Utilitatea pietei monetare, valutare si de capital implica urmatoarele aspecte functionale economice, si anume:

  1. unicitatea rolului monedei nationale sub toate formele concrete ale acesteea si ale diviziunii acesteea valabile pe toate pietele al caror obiect il formeaza sau il utilizeaza banii nationali.
  2. caracterul unitar al procesului de asigurare a conomiei cu disponibilitati banesti reprezinta un proces al suportului real unic valabil pentru economisiri sau plasamente.
  3. functia unica a unitatii bancar financiare si ale celor de asigurari, adica intermedierea baneasca este realizata intre unitati economice, sociale non-bancare sau intre categoriile sociale ale claselor populatie sau in mare masura intre participanti, adica actorii economiei reale.

Din cauza acestor considerente piata monetara functioneaza si se bazeaza pe reguli si mecanisme proprii specifice economiei nationale care le caracterizeaza.

Principalele unitati participante la si in piata monetara sunt analizate sau grupate astfel:bancile, investitiile financiare, societatile de asigurari, agentii economici speciali.

Toate aceste tipuri de unitati economice pot fi alcatuite pe criteriul public privat si mixt, si reprezinta acel agent economic agregat care indeplineste rolul de intermediar specializat intre ceilalti agenti economici gestionand instrumente monetare si practicand parghii economice financiare ale economiei nationale sau ale tarii din care acestea fac parte.

Functiile institutiilor financiare si ale societatilor de asigurari care reprezinta generic sistemul bancar pot fi directionate astfel:

  1. bancile garanteaza dispozitii de plata pentru cei ale caror economii sunt tezaurizate. In aceste conditii spunem ca banca practica functia activa direct implicata in mecanism monetar financiar.
  2. banca acorda imprumuturi celor care doresc investitii realizand astfel functia pasiva intrucat gestioneaza valori monetare ulterioare
  3. acorda imprumuturi solicitantilor care indeplinesc conditii de creditare, adica bonitate financiara
  4. banca organizeaza si participa la infiintarea unor societati care pe perioada imediat ulterioara se afla sub influenta decizionala bancara.
  5. practica operatii cu titlu de valoare
  6. creeaza instrumente financiare proprii de tipul ordinelor de plata
  7. primeste spre pastrare economii acordand dobanda de depozitare
  8. realizeaza operatii de plati la ordinul clientului
  9. conduce operatiuni de casa ale intreprinderilor si institutiilor care solicita asistenta economica

Fluctuatiile macroeconomce ale sistemului bancar sunt urmatoarele:

  • banca de emisie coordoneaza plati si incasari ce se efectueaza in societatile analizate astfel la nivelul economiei nationale cuantul sau gradul de participare al unitatii econimice la valoarea economiei nationale
  • banca are rolul de restrictionare a creditului intrucat in anumite conditii disponibilitatea manageriala de cheltuieli (investitii) este mai mare decat posibilitatile reale de productie (economisire)
  • realizeaza corelarea intre puterea de cumparare sau valoarea bunului cumparat (consumat) si valoarea de utilizare reala valabil exprimata pe piata.
  • poate realiza proiecte de investitii, de dezvoltare pe care sa le sustina prin acordare de credite avantajoase.

Principalele categorii sau tipuri de banci sunt:

  1. Bancile comerciale – reprezinta intreprinderi lucrative specializate in ansamblul activitatilor economice care furnizeaza capital (bani) celorlalti agenti economici.In aceasta categorie distingem:
    1. banci depozite de capital care la randul lor pot fi banci propriu-zise sau banci de afaceri care practica depozitare pe termen scurt urmand ca agentul economic sa beneficieze de capitalul acumulat la momentul prescrierii termenului si dupa realizarea sumei scontate.
    2. banci ipotecare care practica emisii de obligatiuni si inscrisuri ipotecare astfel incat agentul economic sa-si poata utiliza suma solicitata ipotecar prin ipotecarea proprietatii dezvoltate
    3. bancile societati de asigurare practica garantii asiguratorii in schimbul achitarii politei de asigurare

Despagubirile specifice politei de asigurare pot fi integrale  sau fractionare ½ in functie de specificul asiguratoriu sau contractul de asigurare.

  1. Bancile de dezvoltare - sunt practic organizate pe principiul bancilor comerciale dar practica cu desavarsire inclinatii pentru dezvoltarea sectoriala sau ale ramurilor economiei nationale.In categoria bancilor de dezvoltare sunt incluse si societatile ONG-uri care asigura calitatea mediului ambient sau pastreaza sanatatea societatii.

3.Fondurile mutuale -  sunt unitati economice de tipul bancilor de dezvoltare dar practica asumarea riscurilor pe termen mediu si lung utilizand acoperirea partipaciunii independente a fiecarui participant si majorand valoarea odata cu devalorizarea monetara sau modificarea inflatiei.Privind ca stoc masa monetara reprezinta totalitatea instrumentelor banesti de care dispune agentul economic non-financiar intr-o economie la un moment dat destinata achizitionarii de bunuri materiale si servicii, achitarea datoriilor, constituirea de depozite in vederea investitiilor si a plasamentelor ulterioare.

Privita ca flux, masa monetara reprezinta masa medie a banilor care functioneaza, ruleaza intr-o anumita perioada (an sau trimestru).

In aceste conditii masa monetara poate fi de tipul disponibilitatilor banesti propriu –zise (bani lichizi caracterizati prin lichiditate perfecta) sau disponibilitati semimonetare, adica aproape bani care sunt instrumente monetare ce pot fi transformate in bani lichizi sau care indeplinesc functia acestora(de obicei disponibilitatile semimonetare sunt considerate obiectele de valoare :tablouri, bijuterii, proprietati, etc.).

Agregatul monetar desemneaza o parte constitutiva a masei monetare si semimonetare care reprezinta parte automatizata ale transferurilor desemnate prin :

  • functii economice specifice
  • agenti economici care emit instrumente de plata si de schimb
  • institutii financiar bancare
  • fluxuri economice reale pe care disponibilitatile le mijlocesc

Cererea de bani se defineste prin cantitatea de active pe care populatia o detine sub forma de monede si instrumente monetare la o anumita perioada.

Oferta de moneda se defineste prin cantitatea de disponibilitati pe care institutiile specializate le detin la un anumit moment dat sau intr-o perioada in depozite.

Piaţa monetară – constă în ansamblul tranzacţiilor cu monedă sau instrument monetrar, în confruntarea specifică directă dintre cererea şi oferta de monedă (debitori şi creditori) în funcţie de preţul banilor sau puterea lor de cumparare.

Politica monetara poate fi definita ca ansamblul de actiuni exercitate de autoritati specializate de tipul Banca Nationala + Trezorarie asupra masei monetare si asupra activitatii financiare in vederea orientarii economiei pe termen mediu si scurt.

Pe plan intern reglarea cererii de moneda ca instrument de schimb si mijloc de plata determina stabilitatea preţurilor, acoperirea ocupării cu foţă de muncă şi determinarea realizării fazei primare a expansiunii economice.

Pe plan extern, incurajarea instrainarilor si a rezervei de capital poate fi analizata prin prisma reechilibrarii balantei de plati fapt care determina gasirea modalitatilor de a suporta presiuni voluntare ale miscarilor de capital la nivelul general extern derulat cu specificatii.

La nivel general instrumentele clasice ale politicii monetare constau in :

  • manevrarea taxei scontului si discontului(rascontului)
  • manevrarea titlurilor de piete deschise ale agentilor de marketing
  • variatia cotelor rezervelor obligatiilor

In aceste conditii se poate spune ca manevrarea instrumentelor amintite politica monetara impune plafonul de creditare pe termen mediu ulterior;se stabileste rata de referinta a transferurilor bancare precum si practicarea politicilor bancare de tipul:

- politica banilor ieftini, adica cumpararea de hartie in rezerva statului :

- reducerea ratelor legate de rezerva de stat;

- reducerea ratei sconturilor;

- politica banilor scumpi, adica reducerea afacerilor curente; reducerea acordarii de imprumuturi sau vanzare de hartie bancara de valoare catre trezorarii sau piata libera cat si cresterii ratei dobanzilor.

In aceste conditii piata monetara urmareste o corelare intre posibilitatile consumatorilor si disponibilitatile utilizatorilor asistati si controlati de catre institutiile specializate ce emit pretentii de banca.