1.  Industria

 

Investiţiile din industrie au crescut atât pe baza capitalului autohton cât şi străin şi, de asemenea, baza sumelor primate ca despăgubiri pentru servituţile feudale

în agricultură. Schimbările din cadrul agriculturii, au antrenat schimbări în activitatea industrială şi prin faptul că o mare parte dintre ţăranii liberi au migrat la oraş şi s-au angajat ca salariaţi, crescând, astfel, semnificativ numărul de muncitori din industrie.

Dezvoltarea activităţilor industriale a fost stimulată de creşterea cererii agregate interne, însă politica economică liber-schimbistă practicată în cadrul comerţului exterior a defavorizat produsele româneşti care nu aveau o calitate foarte ridicată. Alţi factori care au frânat dezvoltarea industriei mari au fost insuficienţa capitalului, a muncitorilor cu calificare superioară, incompetenţa unora dintre cei care organizau şi conduceau activitatea.

Un impact negativ asupra industriei şi exportului românesc l-a avut semnarea Convenţiei dintre România şi Austro – Ungaria, prin care erau scutite de taxe vamale exporturile de cereale, animale şi produse animale din  România către Austro – Ungaria, precum şi exporturile din Austro – Ungaria către România de produse ale industriei grele, alături de reduceri importante ale taxelor vamale pentru produsele industriale de larg consum. Ca urmare, începând din anul 1886, statul a decis practicarea protecţionismului ca politică oficială naţională. S-a urmărit astfel încurajarea unor ramuri industriale care se considera că aveau cele mai mari şanse să se dezvolte pe plan intern.

 Drept urmare s-au adoptat o serie de legi privind încurajarea anumitor ramuri ale industriei autohtone. În anul 1873 ca urmare a adoptării Legii pentru încurajarea industriei zahărului, care prevedea scutiri de impozite şi taxe comunale pe o perioadă de 20 de ani şi scutiri de taxe vamale pentru maşinile şi utilajele noi importate, s-au înfiinţat primele fabrici producătoare de zahăr la Sascut şi la Chitila.  În 1884 s-au adoptat Legea pentru încurajarea industriei hârtiei, urmată de înfiinţarea fabricilor de la Buşteni şi Letea, precum şi Legea pentru încurajarea fabricării ţesăturilor, sforii, frânghiilor şi sacilor de iută, prima fabrică înfiinţată în acest domeniu fiind cea de la Buhuşi.

Odată cu trecerea la politica economică protecţionistă, s-a adoptat şi Tariful vamal general, care prevedea taxe de import între 10 – 15 %, diferenţiate pe tipuri de produse, ceea ce reprezenta un grad mediu de protecţie în comparaţie cu alte ţări.

În luna mai a anului 1887, s-a adoptat o lege denumită “Măsuri generale pentru a veni în ajutorul industriei naţionale”, prin care s-a urmărit atât încurajarea industriei mari, prelucrătoare şi extractive, fără însă a se face vreo precizare despre provenienţa capitalului. Legea preciza acordarea de către stat a unor facilităţi pentru întreprinderile care îndeplineau anumite condiţii:

- să aibă un capital de minim 50.000 lei sau să folosească pe timp de cel puţin 5 luni din an un număr de minim 25 de lucrători zilnic;

- să folosească în producţie maşini şi utilaje noi, precum şi lucrători calificaţi;

- după  5  ani  de  activitate,  să  facă  dovada  că  cel  puţin  2/3  din    personal  este autohton.

Facilităţile pe care le primeau aceste întreprinderi erau:

- scutiri de toate impozitele şi taxele, inclusiv de import, pe o perioadă de 15 ani;

- dreptul  de  a  folosi  prin concesiune (pentru străini) pe timp  de  90  de  ani  5  hectare  de  teren  al  statului 

- dreptul de a folosi gratuit căderile de apă de pe cele 5 ha din terenurile statului;

- prioritate la comenzile statului

- reduceri de 35 – 45 % ale tarifelor de transport pe căile ferate ale statului.

După anii 1900, s-a acordat o atenţie deosebită dezvoltării industriei prelucrătoare, în special a celei mijlocii şi mari. A fost adoptată o nouă lege în anul 1912, care excepta întreprinderile din industria extractivă, prin care facilităţile nu mai erau corelate cu capitalul iniţial, ci cu folosirea a cel puţin 20 de angajaţi permanenţi, precum şi  a unei forţe motrice de cel puţin 5 CP.

Ca rezultat al măsurilor întreprinse de stat, producţia industrială a crescut semnificativ, iar numărul de întreprinderi industriale a crescut, în anul 1915 faţă de 1886, de aproximativ 5 ori, majoritatea fiind înfiinţate la începutul secolului XX. Înainte de Primul Război Mondial, 80%  din  capitalul  total  era  investit  în  industria  mare prelucrătoare  şi extractivă, care  la  sfârşitul perioadei acopereau 40% din cererea internă de astfel de produse.

Tot în această perioadă, o importanţă deosebită a avut-o adoptarea legii minelor, în anul 1895, prin care s-a separate dreptul de proprietate asupra solului de cel de proprietate al subsolului. Statul român era proprietar al tuturor bogăţiilor subsolului, cu excepţia petrolului, asfaltului şi ozocheritei, care puteau fi concesionate. Exploatarea bogăţiilor subsolului putea fi făcută de către orice persoană fizică sau juridică, care trebuia să plătească statului o arendă pe 20 de ani, de două ori mai mare decât arenda corespunzătoare terenurilor agricole învecinate şi o cotă de 3% din venitul net rezultat de pe urma exploatării zăcămintelor respective. Drept urmare a crescut numărul de întreprinderi care au exploatat resursele subsolului, România situându-se pe primele locuri pe plan mondial în industria de extracţie şi prelucrare a petrolului. Producţia de petrol a crescut, în anul 1913 faţă de 1885, de 68 de ori.

În Transilvania activitatea industrială s-a dezvoltat mai lent deoarece ea a fost încorporată imperiului Austro - Ungar fiind considerată o anexă agricolă a acestuia. Abia spre sfârşitul secolului XIX-lea s-a observat un interes crescut al capitalului austriac, urmat de cel ungar pentru exploatarea resurselor naturale ale Transilvaniei. Ponderea cea mai mare o deţineau industria meşteşugărească, industria mică şi cea casnică. Întreprinderile cu peste 20 de muncitori aveau numai o pondere de 0,3 % din total, iar cele având între 6 şi 20 de muncitori o pondere de 1,9% din total. Capitalul austriac şi cel ungar s-au   orientat cu precădere către industria prelucrătoare mare, iar cel românesc către industria mica şi mijlocie. În anul 1905, în oraşul Sibiu, din numărul total de industriaşi, 43% erau germani, 37% erau unguri, 16% erau români şi restul de 4% erau de alte naţionalităţi.

În Bucovina, dezvoltarea industriei mari s-a făcut lent, ca urmare a politicii imperiale, care considera Bucovina ca sursă principală de aprovizionare pentru celelalte zone ale imperiului, precum şi o importantă piaţă de desfacere pentru produsele industriale provenite din acele zone. Cele mai dezvoltate ramuri ale industriei au fost, în această perioadă, industria forestieră, a lemnului şi hârtiei şi industria alimentară, în special a morăritului.

Basarabia era, în această perioadă, o zonă eminamente agricolă, în care existau în secolul XIX doar câteva ateliere meşteşugăreşti şi manufacturi, iar la începutul secolului XX s-au înfiinţat unele întreprinderi mici în industria prelucrătoare, cu precădere în morărit, producţia de ulei, de cărămidă, de lemn şi hârtie, precum şi de băuturi alcoolice.

 

2.  Transporturile şi comunicaţiile

 

Dezvoltarea activităţilor economice de producţie a impus dezvoltarea transporturilor. Statul s-a preocupat atât în mod deosebit de transporturile feroviare şi navale, cărora le-a acordat o importanţă deosebită.

Prima cale ferată din România a fost dată în funcţiune în anul 1869 între Bucureşti şi Giurgiu, viteza de deplasare fiind de 44 km/oră. Următorul tronson a fost dat în funcţiune parţial în anul 1870, între Bucureşti şi Roman, cu mai multe ramificaţii în zona Moldovei. Tot în anul 1870 s-a inaugurat şi Gara de Nord din Bucureşti. În anul 1874 a fost dată în folosinţă linia ferată dintre Iaşi şi Ungheni, iar în 1875 cea dintre Ploieşti şi Predeal. Aceste linii au fost construite prin concesionare unor societăţi engleze, respectiv germane. Prima linie proiectată şi executată integral de ingineri români a fost cea dintre Buzău şi Mărăşeşti, dată în exploatare în anul 1881.

În anul 1880 s-a înfiinţat administraţia de stat a căilor ferate (“Direcţiunea princiară a căilor ferate române”), care a fost cea mai mare regie autonomă din România înaintea Primului Război Mondial. Aceasta s-a ocupat integral de dezvoltarea transporturilor feroviare, devenind deosebit de profitabilă, cu bilanţuri excedentare în fiecare an, iar investiţiile fiind realizate, după anul 1890, în totalitate din fonduri publice. A crescut foarte mult lungimea liniilor de cale ferată, numărul de staţii, producţia de locomotive şi de vagoane, precum şi volumul de mărfuri transportate (CFR asigura 80% din transportul intern de mărfuri) şi numărul de călători, ceea ce a permis reducerea  costurilor  unitare  de  transport. 

În Banat, prima cale ferată a fost inaugurată în anul 1854, între Buziaş şi Oraviţa, cu tracţiune cu cai, folosită la transportarea cărbunilor. În anul 1857 s-a construit calea ferată dintre Seghedin, Jimbolia şi Timişoara, iar gara din  Timişoara a fost iluminată electric, în premieră europeană, începând cu anul 1881.

          În Bucovina, prima cale ferată s-a dat în funcţiune în anul 1869, între Napolocăuţi, Cernăuţi şi Iţcani, iar în Basarabia în anul 1872, pe traseul Chişinău, Tiraspol, Odessa.

Un alt domeniu căruia statul i-a acordat o importanţă deosebită a fost  cel al transporturilor navale, fluviale şi maritime. În anul 1882, statul a răscumpărat calea ferată Cernavodă – Constanţa, construită în anul 1860 de Imperiul Otoman, ceea ce a contribuit semnificativ la intensificarea circulaţiei cu mijloace terestre a mărfurilor transportate pe apă. La acestea se adaugă construirea Podului de la Cernavodă, inaugurat în anul 1895 şi modernizarea principalelor porturi: Constanţa, Brăila şi Galaţi.

O importanţă deosebită a avut-o înfiinţarea de către stat, a companiei                                       “Navigaţia Fluvială Română” în anul 1890 şi a companiei “Serviciul Maritim Român” în anul 1895. Transporturile fluviale se făceau în special pe Dunăre între porturile româneşti şi cele mediteraneene. La începutul secolului XX s-a început amenajarea braţelor Dunării, integral pe baza capitalului de stat. Veniturile obţinute din transporturile navale de mărfuri au crescut până în anul 1913 de aproximativ 8 ori, iar cele obţinute din transportul naval de călători de aproximativ 2 ori.

S-au dezvoltat, de asemenea, transporturile rutiere. S-au construit primele şosele pietruite iar până la sfârşitul perioadei lungimea totală a drumurilor publice a crescut de aproximativ 6 de ori, atingând un total de 45.604 km în anul 1916.

În parale cu dezvoltarea afacerilor, s-au dezvoltat şi comunicaţiile, prin poştă, telegraf şi telefon şi, totodată, dezvoltarea comunicaţiilor a favorizat dezvoltarea afacerilor în general. Primul oficiu poştal de pe teritoriul ţării noastre s-a deschis la Giurgiu, în anul 1854, iar în anul 1915 existau deja un total de 9.675 de oficii. Progrese importante s-au înregistrat şi în reţeaua de telegrafie. În  ultimul  deceniu  al  secolului  al  XIX-lea, în anul 1892,  a  fost  dat  în  exploatare  comercială telefonul, primele oraşe fiind Brăila, Galaţi, iar în 1893 şi la Bucureşti.

 

3.  Agricultura

 

A continuat să fie ramura de bază a economiei naţionale, în care activa cea mai mare parte a populaţiei ocupate a ţării. Întrucât perioada medie lucrătoare pe an era de circa 3 luni, se poate spune că agricultura era caracterizată print-o gravă subocupare a forţei de muncă, ceea ce afecta serios veniturile pe cap de locuitor şi nivelul de trai al populaţiei.

Dezvoltarea agriculturii s-a făcut în general pe cale extensivă, dar s-au observat şi tendinţe de intensificare în anumite regiuni, în principal ca o consecinţă a aplicării legilor economiei de piaţă moderne.

Ca urmare a creşterii cererii de produse agricole, s-a impus extinderea suprafeţelor cultivate. Prin reducerea suprafeţelor ocupate de păşuni şi fâneţe s-a realizat dublarea suprafeţei arabile în decursul acestei perioade. În anul 1915, din totalul suprafeţelor ţării, 46% erau suprafeţe arabile, 15,4% erau ocupate de păşuni şi fâneţe, 1,4% de vii şi livezi, iar 18,4% reprezenta fondul forestier. Majoritatea suprafeţelor erau ocupate de cereale (în principal grâu şi porumb, orz, ovăz, secară), plante industriale (rapiţă, cânepă, in, floarea-soarelui, tutun, sfeclă de zahăr), alimentare şi de nutreţ. Suprafaţa agricolă pe locuitor era, însă, în scădere din cauza creşterii numărului populaţiei.

Randamentele la hectar erau relativ scăzute, situându-se sub media europeană, fiind diferite în funcţie de dimensiunea exploataţiilor agricole şi de tipurile de culturi. Cele mai mari valori s-au obţinut pentru grâu şi porumb. S-a amplificat dependenţa soldului balanţei comerciale şi de plăţi de exporturile de cereale, ceea ce a antrenat numeroase consecinţe negative, printre care şi degradarea solului din cauza numărului insuficient de rotaţii ale culturilor.

Activităţile de creştere a animalelor au înregistrat o tendinţă descendentă, ca urmare a reducerii suprafeţelor ocupate de  păşuni şi fâneţe, a utilizării vitelor ca animale de tracţiune şi a unor boli. S-a constatat o redresare uşoară la finele secolului XIX, însă, până la începerea Primului Război Mondial nu s-a atins nivelul din perioada anterioară. Cele mai mari efective de nmale s-au înregistrat pentru bovine, cabaline, ovine, caprine, porcine, asini şi păsări.

La sfârşitul secolului XIX, micile proprietăţi  agricole, cu până în 10 ha,  erau  majoritare, deţinând aproximativ  95%  din  numărul total de proprietăţi şi aproximativ 40% din suprafaţa totală. Proprietăţile mijlocii, având între 10 şi 100 ha deţineau 4% din  numărul total de proprietăţi şi aproximativ 11% din suprafaţa totală. Marii proprietari, care aveau peste 100 ha,  deţineau 0,6% din  numărul total de proprietăţi şi aproximativ 49% din suprafaţa totală.

Proprietăţile agricole au fost afectate serios de intensificarea arendăşiei, care a redus, pe termen lung, posibilităţile de acumulare a capitalului, majoritatea veniturilor fiind cheltuite în scopuri neproductive, chiar şi în străinătate. Accentuarea caracterului comercial al agriculturii s-a făcut, în paralele cu manifestarea anumitor elemente negative, reprezentate de  moştenirile succesive care au redus dimensiunile suprafeţelor  deţinute pe cap de locuitor şi, de asemenea, de acţiunea legilor economiei de piaţă, care au determinat falimentul unor proprietari.

Un eveniment important l-a reprezentat răscoala din anul 1907 deoarece în urma ei s-au interzis obligaţiile în natură, bani sua muncă, s-a instituit obligativitatea înregistrării contractelor colective de muncă dintre moşieri şi ţărani, s-a înfiinţat o comisie aleasă pe 5 ani care stabilea salariul minim în agricultură şi arenda maximă.

S-au înfiinţat cooperativele de credit agricol şi anumite bănci specializate, însă, din cauza condiţiilor impuse, la credite aveau acces doar marii producători.

În Transilvania, mai dezvoltată din punct de vedere industrial, au existat câteva elemente specifice. Cele mai mari ponderi în cadrul suprafeţei totale, în anul 1916, le aveau terenurile arabile şi grădinile, urmate de păduri, păşuni şi fâneţe, vii. Dintre plantele cultivate, ponderi de peste 30% aveau grâul şi porumbul, urmate la mare distanţă de ovăz, orz, secară şi mei. De asemenea, s-au extins suprafeţele cultivate cu plante industriale. Randamentele la ha erau superioare celor din România Veche, în principal datorită gradului mai ridicat de mecanizare, iar fenomenul de arendăşie era extrem de redus. Activităţile de creştere a animalelor au fost mai eficiente decât în România Veche, predominând bovinele, ovinele, porcinele şi cabalinele.

Cu privire la Basarabia şi Bucovina, nu există foarte multe informaţii din acea perioadă, activitatea agricolă necunoscând modifiări semnificative faţă de perioadele anterioare. Majoritatea populaţiei, în proporţie de circa 90% era ocupată în agricultură, iar activităţile de creştere a animalelor deţineau o pondere importantă.

 

4.  Comerţul

 

Urmare a dezvoltării celorlalte tipuri de activităţi economice, s-au dezvoltat şi activităţile comerciale, atât cele de comerţ interior cât şi cele de comerţ exterior.

Comerţul interior din mediul rural se desfăşura în continuare în târguri, oboare şi iarmaroace, unde, pe lângă produsele oferite de gospodăriile ţărăneşti, s-a constatat o creştere semnificativă a numărului de produse industriale realizate în fabrici, ceea ce demonstrează o accentuare a legăturilor dintre industrie şi agricultură, dintre mediul urban şi cel rural.

Dezvoltarea comerţului interior a fost favorizată de intrarea în vigoare a noului Cod Comercial în 1887. În mediul urban, a crescut numărul de magazine specializate şi de magazine de dimensiuni mari cu raioane specializate. Volumul mărfurilor comercializate a crescut de aproximativ 4 ori, constatându-se un proces de intensificare a acumulării şi centralizării capitalului. Intensificarea fluxurilor comerciale a determinat şi accentuarea şi diversificarea formelor de manifestare a concurenţei. Prima societate anonimă comercială a fost înfiinţată în anul 1894, iar în anul 1916 existau deja 60 de astfel de societăţi.

O importanţă deosebită a avut-o aoptarea, în anul 1881, a Legii Silozurilor, prin care s-a urmărit favorizarea comerţului cu cereale. Silozurile puteau comercializa cantităţi foarte mari de cereale şi impuneau condiţii foarte stricte de calitate, ofereau condiţii mai bune de depozitare. Silozurile emiteau nişte certificate pentru cantităţile depozitate, numite waranturi, ce puteau fi gajate sau vândute băncilor.

De asemenea, dezvoltarea comerţului a fost favorizată de înfiinţarea primelor burse de valori, în n aul 1881 la Bucureşti şi în 1882 la Iaşi. Bursele de mărfuri existau deja în marile porturi, la Brăila, Galaţi şi Constanţa.

Volumul comerţului exterior a fost în creştere, balanţa  comercială  a  României fiind excedentară cu unele ţări şi deficitară cu altele. Structura exportului pe grupe de mărfuri corespundea structurii predominant agricole a economiei româneşti. Exporturile de cereale şi animale atingeau, împreună, circa 80% din totalul mărfurilor exportate, urmate de cherestea, lemn şi petrol. Importurile cuprindeau în principal echipamente industriale şi mijloace de transport, dar şi un procent important de produse textile.

În deceniul al nouălea al secolului al XIX-lea s-a încheiat o convenţie comercială cu Austro-Ungaria care a avut, pe de o parte, efecte benefice pentru că a accentuat independenţa României faţă de Imperiul Otoman, dar, pe de altă parte, a avut efecte negative pentru că era bazată pe liberul schimb iar produsele româneşti erau inferioare calitativ celor străine.

Principalele ţări care importau produse din România erau: Belgia, Austro – Ungaria, Finalanda, Germania, Italia, Olanda, Anglia, Turcia.

În această perioadă România a participat la numeroase târguri şi expoziţii internaţionale pentru a-şi promova produsele.

Evoluţia pozitivă a comerului exterior este ilustrată şi de evoluţia raportului de schimb dintre produsele exportate şi cele importate, care de la 5:1 în  anul 1890 a ajuns la valoarea de 2,9:1în anul 1913.

 

5.  Moneda, sistemul bancar şi finanţele publice

 

Dezvoltarea  activităţilor  economice  a  impus  intensificarea  circulaţiei  monedei,modernizarea sistemului bancar şi a celui fiscal.

Primele emisiuni monetare ale Ţării Româneşti şi Moldovei s-au făcut în secolul al XIV-lea, iar în Transilvania în secolulu XVI.

În Ţara Românească şi Moldova, ca şi în alte ţări din Europa Centrală, în a doua parte a secolului XVII şi prima jumătate a secolului XVIII, pe piaţă a circulat leul vechi, care era bătut în Ţările de Jos, fiind confecţionat din argint. A dispărut din circulaţie din cauza tezaurizării.

În anul 1867 s-a stabilit prin lege ca monedă naţională să fie leul, cu 100 de diviziuni numite bani, în cadrul sistemului bimetalist aur - argint. Cu toate acestea, primele monede emise au fost din aramă, din cauza lipsei resurselor pentru a emite monede din argint sau aur. În anul 1872 s-au emis primele monede de argint, iar în anul 1883 primele monede de aur, care au circulat împrună cu cele de argint până în anul 1892, când s-a trecut la sistemul monometalist aur. Sistemul  bimetalist  se  considera  că  corespunde  cel  mai  bine necesităţilor de dezvoltare economică deoarece monedele de argint erau  deţinute în principal de clasele de mijloc, iar cele de aur de clasele bogate, sporind puterea de cumpărare a acestora. Primi  bani  de  hârtie  au  fost  emişi în anul 1877, de către Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni sub formă de bilete ipotecare. Casa de Depuneri şi Consemnaţiuni a fost înfiinţată în anul 1864, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza. În anul 1880, a fost reorganizată şi şi-a schimbat denumirea în Casa de Depuneri,  Consemnaţiuni şi Economie.

În Transilvania, Basarabia şi Bucovina au circulat în principal monede austriece, ungureşti şi ruseşti, aceste provincii neemiţând monede proprii în perioada respectivă.

În anul 1880 s-a înfiinţat Banca Naţională a României care avea 2/3 capital privat şi 1/3 capital de stat, ca unică bancă de emisiune şi bancă comercială centrală. În anul 1901 statul şi-a retras capitalul, BNR devenind o bancă privată. Statul a început din nou să contribuie cu o anumită cotă din capital abia în anul 1925. BNR  avea  dreptul  să  emită  monedă,  să  facă  tranzacţii  cu  aur  şi  argint,  să  facă operaţiuni de cont curent, să facă operaţiuni de scont cu efecte de comerţ şi bonuri de tezaur, să depoziteze metale preţioase. La scurtă vreme după înfiinţare BNR şi-a deschis filiale în cele mai importante oraşe din ţară şi a realizat rate ale profitului ridicate şi în creştere de la an la an. BNR a participat în mod considerabil la mobilizarea capitalurilor disponibile în special prin operaţiunile de creditare pe bază de scont şi de lombard. Rata medie a dobânzii a fost de 15% în primul deceniu după înfiinţarea BNR, iar taxa medie a scontului de 5%.

S-au înfiinţat şi o serie de bănci comerciale unele dintre ele specializate pe anumite tipuri de credite. Înainte de primul război mondial existau 188 de bănci comerciale mici şi 9 bănci comerciale mari. Alaturi de băncile autohtone, s-au înfiinţat şi o serie de bănci cu capital străin, în principal german, austriac, olandez, unguresc şi francez.

În anul 1900, Casa de Depuneri,  Consemnaţiuni şi Economie a înfiinţat creditul judeţean şi comunal, cu scopul de a moderniza oraşele, pentru lucrările de iluminat, canalizare, construirea şi amenajarea drumurilor publice.

În  Transilvania, în anul 1872 s-a  înfiinţat  la Sibiu prima bancă românească, numită Banca Albina, care a avut un rol foarte important în dezvoltarea afacerilor cu capital autohton şi în înfiinţarea de noi bănci cu capital românesc în Transilvania. LA începutul secolului XX, existau deja peste 100 de bînci româneşti, care deţineau împreună aproximativ 20% din totalul capitalului bancar transilvan.

În Bucovina nu existau instituţii specializate, drept pentru care s-au dezvoltat activităţile de cămătărie, iar în Basarabia, la sfârşitul perioadei, existau două bănci.

Perfecţionarea sistemului fiscal a fost începută înainte de anul 1877, pentru a corespunde mai bine economiei de piaţă moderne şi pentru a răspunde necesităţilor de acoperire a cheltuielilor publice aflate în creştere.

Principalele surse de venit ale bugetului de stat erau:

impozitele directe (contribuţia personală, egală pentru toţi cetăţenii, contribuţia pentru şosele şi poduri, care reprezenta, de fapt, taxele pentru drumuri, contribuţia funciară, care se aplica venitului net obţinut de pe proprietăţile funciare şi patentele, care se aplica venitului realizat de industriaşi, meseriaşi şi comercianţi şi care, în anul 1877 au fost înlocuite cu impozitul comercial proporţional cu mărimea venitului); impozitele indirecte şi taxele (venitul vămilor, taxele speciale la exportul de cereale şi de vite, pe băuturi alcoolice etc.); veniturile domeniale (adică cele provenite de pe domeniile aflate în proprietatea statului, de tipul: căi ferate, centrale electrice, societăţi de navigaţie).

Principalele capitole de cheltuieli ale bugetului de stat erau: plata datoriei publice; cheltuielile cu apărarea naţională; cheltuielile cu întreţinerea aparatului de stat.

Până  în  anul  1900,  cu excepţia a şase ani, bugetul  de  stat  a  fost  deficitar  în  fiecare  an,  iar  după  aceea excedentar.

 

.6.  Acumularea capitalului

 

A fost afectată de faptul că provinciile româneşti s-au aflat un timp îndelungat sub suveranitate sau stăpânire străină – Ţara Românescă şi Moldova faţă de Imperiul Otoman, iar Transilvania faţă de Imperiul Austro - Ungar. Un alt element cu influenţă negativă asupra posibilităţilor de acumulare a capitalului a fost acela că menţinerea elementelor feudale în agricultură a limitat oferta de forţă de muncă liberă, creşterea dimensiunii pieţei interne, iar sume importante au fost folosite ca despăgubiri în agricultură.

Principalele modalităţi prin care s-a produs acumularea capitalului românesc au fost: comerţul, renta funciară, arendarea vămilor, veniturile din exploatările miniere, impozite, cămătărie şi zărăfie. Necesităţile de dezvoltare a economiei, au impus, în această perioadă, pătrunderea pe teritoriul românesc a unei părţi considerabile a capitalului străin. Capitalul străin a fost prezent în cea mai mare măsură în industrie, agricultură, transporturi, comerţ şi bănci. Principalele căi prin care a pătruns în România au fost investiţiile directe făcute în principal în industrie, concesiunile care s-au făcut în general sub forma societăţilor monopoliste şi împrumuturile sau creditele externe contractate de către stat. Ponderea cea mai mare o deţineau capitalul austriac, german, englez, francez, belgian, olandez, italian, american.

Investiţiile directe de capital străin au înregistrat creşteri semnificative după anul 1887. Principalul domeniu în care a pătruns a fost industria, în special cea extractivă şi prelucrătoare unde ponderea sa a ajuns până la 40%.

Cea  mai  importantă  societate  industrială cu  capital  străin (german)  a fost Societatea Petrolieră Steaua Română.

Pătrunderea capitalului străin în economia românească a avut atât efecte pozitive, cât şi negative. Efectele negative se referă la: exploatarea prădalnică a unor resurse naturale; orientarea cu precădere către producţia de materii prime; repatrierea unei părţi importante a profiturilor. Efectele pozitive au fost: valorificarea resurselor; creşterea volumului producţiei;   creşterea exporturilor; satisfacerea într-o mai bună măsură a pieţei interne; creşterea gradului de ocupare a forţei de muncă.

 

 

7.  Învăţământul

 

La  începutul  Epocii  Moderne,  în  şcolile  publice  româneşti  din Ţara Românească şi Moldova existau  doar 725  de  elevi  în total. Numărul acestora a crescut rapid, la peste 500.000, înainte de începerea Primului Război Mondial. Cu toate acestea o mai mare parte din populaţie rămăsese analfabetă: 60% în România Veche şi Bucovina, 40% în Transilvania şi 90% în Basarabia.

În a doua jumătate a secolului XIX, sunt de o deosebită importanţă patru legi privind învăţământul:

- Legea asupra instrucţiunii (1864), prin care învăţământul a devenit unitar şi democrat, stabilindu-se cele trei cicluri: primar de 4 ani, secundar de 7 ani şi universitar de 3 ani

- Legea Poni, care diferenţiază, pe medii programa de studii, aceasta fiind de 4 ani în mediul urban şi de 5 ani în cel rural şi a urmărit şi soluţionarea problemelor legate de construirea şcolilor şi modernizarea lor

- Legea învăţământului secundar şi superior, care a stabilit ca a învăţământul secundar să fie de 8 clase, împărţit în 2 cicluri şi a reorganizat învăţământului superior

- Legea privind organizarea învăţământului profesional.

Primul tip de învăţământ care s-a dezvoltat a fost învăţământul agricol, încă din prima jumătate a secolului XIX, numeroşi profesori fiind trimişi la stagii de pregătire în străinătate. Învăţământul agricol a fost introdus în toate şcolile primare, iniţial în cele  din  mediu  rural,  apoi  şi  în  cele  din  mediul urban şi, de asemenea, în toate seminariile teologice. În anul 1883 s-a înfiinţat prima şcoală de învăţământ agricol superior la Herăstrău. Absolvenţi acesteia nu au fost valorificaţi în mod deosebit în această perioadă deoarece producţia agricolă se desfăşura în continuare în ferme private de dimensiuni mici, care preferau să utilizeze metodele tradiţionale, fără a apela la persoane special pregătite.

 Învăţământul economic a fost introdus relativ târziu în comparaţie cu alte state europene. Primul curs de economie a fost susţinut în anul 1843 de profesorul Ion Ghica la Academia Mihăileană din Iaşi. În anii următori s-au introdus cursuri de economie la toate facultăţile de drept. La începutul secolului al XX-lea s-a înfiinţat Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale, actualul ASE, care pe atunci avea 3 secţii: comerţ, bancă, asigurări; industrie; administraţie economico - consulară.

Învăţământul tehnic s-a dezvoltat începând cu a doua jumătate a secolului XIX. Au funcţionat numeroase şcoli de meserii, iar în anul 1864 s-a înfiinţat prima şcoală superioară: Şcoala Naţională de Punţi, Şosele, Mine şi Arhitectură.

În Transilvania s-a dezvoltat cu precădere învăţământul în limba maghiară, urmat de cel în limba germană şi, într-o proporţie mai redusă, în limba română (la Braşov, Blaj, Beiuş, Sibiu, Oradea). În şcolile maghiare existau de 10 ori mai mulţi elevi decât în cele româneşti, iar în cele cu predare în limba germană existau de 2 ori mai mulţi elevi decât în cele româneşti. Conform Statutului Organic al Mitropolitului Andrei Şaguna, din anul 1868, alegerea preoţilor, protopopilor, episcopilor şi mitropolitului, a învăţătorilor şi gospodărirea bisericii se făceau de către toţi clericii şi laicii români împreună, ceea ce a condus la creşterea considerabilă a numărului de şcoli primare, s-a înfiinţat un liceu la Braşov şi unul la Brad şi s-a reorganizat Seminarul Teologic din Sibiu. Prima instituţie de învăţământ superior din Transilvania, Academia Comercială din Cluj, s-a înfiinţat abia în anul 1919.

În Bucovina, învăţământul s-a dezvoltat atât în limba română, cât şi în limbile germană şi ucraineană, existând, totuşi, un număr relativ redus de şcoli. Cel mai important centru era localitatea Cernăuţi, urmată de Rădăuţi, Suceava şi Siret. În anul 1875 s-a înfiinţat prima universitate la Cernăuţi care avea 3 facultăţi: Teologie, Drept, Filosofie.

În Basarabia învăţământul s-a dezvoltat mai lent, predominând şcolile primare şi secundare, neexistând în acea perioadă instituţii de învăţământ superior, cu predare în limba rusă, în limba română fiind admise doar la Chişinău, Hotin şi Bălţi.  

O importanţă deosebită a avut-o şi înfiinţarea Academiei Române în anul 1866, care avea trei secţii: literatură şi lexicologie; istorie şi arheologie; ştiinţe naturale.