1.Pierderile umane şi materiale provocate de Primul Război Mondial

 

Un factor important în dezvoltarea economică a României în perioada interbelică l-a reprezentat Unirea, care a însemnat creşterea fondului de resurse naturale şi umane.

Până în anul 1924 activitatea economică a fost orientată către refacerea capacităţilor de producţie afectate de război. Pierderile umane însumează aproximativ 1 milion de persoane decedate, iar pierderile materiale 72 miliarde lei-aur. În anul 1919, producţia industrială era de numa 40% din nivelul antebelic, agricultura nu putea să asigure hrana necesară , iar reţeaua de transporturi era în mare parte distrusă. În întreaga perioadă interbelică, desfăşurarea şi dezvoltarea activităţilor economice au impus numeroase emisiuni monetare, ceea ce a determinat o deprecierea semnificativă a leului. Ca urmare, balanţa comercială era sever deficitară, ca şi bugetul de stat, România fiind nevoită să apeleze la numeroas ecredite externe.

Între 1924-1929  România  a  trecut  printr-o  perioadă  de  avânt  economic,  ca  şi  majoritatea celorlalte state, apoi, între anii 1929 - 1933 economia a fost puternic afectată de marea Criză Economică, iar după anul 1933 şi până la începerea celui de-al Doilea Război Mondial, economia  României a parcurs o perioadă de refacere şi dezvoltare relativ rapidă.

 

2.  Agricultura

 

Agricultura a rămas şi în perioada interbelică ramura de bază a economiei naţionale româneşti.

Dezvoltarea agriculturii în noile condiţii a impus înfăptuirea reformei agrare, care a început în anul 1921 şi s-a încheiat oficial în anul 1926. Reforma agrară a însemnat adoptarea unui set de legi, care în esenţă vizau aceleaşi aspecte în toate zonele României, dar erau particularizate în funcţie de specificul fiecărei regiuni.

Au fost împroprietărite numeroase famili de ţărani, proprietatea mică deţinând o pondere de 97,5% din total. ţăranii înstăriţi deţineau aproximativ 1,7% din total, iar restul era deţinut de marii proprietari. Moşierii au fost despăgubiţi prin asigurarea de către stat a unor rente de stat, lăsându-li-se în proprietate suprafeţe de maxim  100 ha la munte şi deal şi maxim 150 ha la câmpie. Împroprietărirea ţăranilor s-a făcut în funcţie de gradul de participare la război şi de suprafeţele deţinute înaintea războiului. După Reforma Agrară, aproximativ 90% dintre suprafeţele aflate în proprietate erau mai mici de 100 ha, ceea ce demonstrează predominarea proprietăţii miic şi mijlocii. Suprafeţele deţinute de către fiecare familie în parte au înregistrat ulterior o tendinţă de reducere, din cauza creşterii populaţiei.

S-au dezvoltat în principal activităţile de cultură a plantelor, dintre care ponderea cea mai mare, de circa 80%, o deţineau în continuare cerealele. Din totalul suprafeţelelor ocupate cu cereale, cea mai mare pondere (aproximativ 40%) o deţinea porumbul, care era folosit în special în gospodăriile ţărăneşti de dimensiuni mici, urmat de grâu, orz, ovăz şi secară. A crescut şi ponderea suprafeţelor ocupate cu plantele industriale în special în perioada de după Criza Economică, plante alimentare şi de nutreţ.

Activităţile de creştere a animalelor s-au dezvoltat într-un ritm relativ lent, rezultatele cele mai bune obţinându-se pentru bovine şi porcine, mai ales după Criza Economică.

Anii cu producţiile cele mai mari au fost 1926 şi 1929. Dezvoltarea agriculturii a fost frânată de faptul că preţurile produselor agricole erau mult mai mici decât preţurile produselor industriale, ceea ce îi obliga pe agricultori să vândă cantităţi foarte mari de produse agricole pentru a-şi procura veniturile în vederea asigurării necesarului de produse industriale. De asemenea, dezvoltarea activităţilor agricole a fost încetinită şi de faptul că statul şi băncile private nu au acordat facilităţi la creditele contractate pentru agricultură. Abia în anul 1934, din cauza creşterii foarte mari a datoriilor agricultorilor, s-a adoptat o lege care prevedea reducerea acestor datorii la jumătate, posibilitatea restituirii creditelor în 17 ani, iar rata dobânzii era foarte redusă şi anume de 3% pe an.

Cu toate că s-au făcut progrese şi au crescut semnificativ randamentele la hectar, în principal ca urmare a introducerii mecanizării în producţie, ele au rămas sub nivelul mediu european. În plus, în agricultură se lucra numai 120 zile/an, ceea ce însemna o serioasă subutilizare a forţei de muncă, având în vedere faptul că 78,9% din populaţie trăia în mediul rural.

 

3.  Industria

 

Refacerea industriei s-a făcut lent şi diferenţiat pe ramuri.

Până în anul 1924, s-a dezvoltat în mod deosebit industria materialelor de construcţii, unde producţia s-a dublat, legat în principal de refacerea capacităţilor distruse de război. S-au dezvoltat anumite ramuri industriale:   textilă, de prelucrare a lemnului, alimentară, metalurgică.

După anul 1924, dezvoltarea industriei s-a făcut într-un ritm accelerat, în paralel cu adoptarea a numeroase legi în scopul încurajării capitalului privat, dintre care cel autohton trebuia să deţină o pondere de peste 50% în toate întreprinderile.

Pentru a încuraja întreprinderile autohtone statul a luat o serie de măsuri protecţioniste împotriva concurenţei externe, iar BNR a acordat o serie de facilităţi la creditele contractate pentru activităţile industriale. Ponderea capitalului străin s-a redus, dar a continuat să ocupe un loc important fiind deosebit de profitabil, în principal cel englez, francez, olandez, american, german.

Dezvoltarea industrială a fost încurajată de stat, iar băncile private şi-au orientat majoritatea capitalului către industrie, după ce la începutul perioadei se observă o preferinţă a acestora pentru operaţiile speculative.

După anul 1924, când s-a adoptat o nouă lege a minelor, dar care preciza faptul că în continuare statul rămâne proprietar al bogăţiilor subsolului, s-a dezvoltat semnificativ industria extractivă, România fiind printre primele ţări din lume la extracţia de petrol şi gaze naturale. Capitalul românesc trebuia să fie majoritar, iar producţia trebuia orientată în special către satisfacerea pieţei interne. Producţia de petrol a fost în continuă creştere până în anul 1930, crescând şi consumul intern de petrol şi exportul.

 Întreprinderile erau de dimensiuni mici şi o mare parte din ele au dat faliment în timpul Crizei Economice, ceea ce a însemnat o creştere îngrijorătoare a şomajului, reducerea veniturilor populaţiei şi agravarea problemelor sociale. Şomajul a continuat să crească şi după încheierea Crizei Economice, ca urmare a creşterii productivităţii muncii, în special cel tehnologic.

Anul cu cele mai mari scăderi ale producţiei industriale a fost 1932, iar pe total, producţia industrială a scăzut în timpul crizei cu 30% faţă de nivelul anterior. După criză activitatea industrială s-a refăcut rapid, înregistrându-se creşteri semnificative în toate ramurile industriale, în special în industria pielăriei, textilă, a hârtiei, metalurgică, a materialelor de construcţii şi chimică. La aceste creşteri au contribuit şi măsurile de politică economică protecţionistă practicate de stat, a măsurilor legislative referitoare la creşterea volumului comenzilor de stat,  a creditării avantajoase realizată de BNR şi a acordării unor facilităţi fiscale.

S-au dezvoltat o serie de firme de tip cartel, care, înainte de al Doilea Război Mondial, au ajuns să deţină 40% din capitalul total din industrie şi care produceau 26% din producţia totală a industriei grele. Statul putea exercita un control deplin asupra acestora, a preţurilor practicate, a cantităţilor produse şi calităţii producţiei, a vânzărilor.

În anul 1936, statul a înfiinţat Consiliul Superior Economic care orienta şi aproba investiţiile în anumite domenii, urmărea valorificarea superioară a produselor, supraveghea activitatea de comerţ exterior şi care reglementa raporturile de muncă.

Producţia industrială a crescut în totalul producţiei naţionale astfel încât la sfârşitul perioadei interbelice economia României a devenit o economie agrar-industrială.

 

4.  Transporturile

 

În perioada interbelică, statul român s-a preocupat în special de dezvoltarea transporturilor feroviare. A crescut numărul de vagoane şi locomotive, s-au modernizat, a crescut lungimea căilor ferate şi numărul de staţii.  CFR a înregistrat deficite până la declanşarea Crizei Economice, însă, în perioada următoare, ca urmare a creşterii numărului de vagoane şi locomotive aflate în circulaţie, determinat de creşterea volumului de mărfuri şi a numărului de călători, CFR s-a redresat. Statul i-a acordat subvenţii, iar o mare parte dintre câştiguri s-au datorat creşterii tarifelor biletelor.

S-au dezvoltat şi transporturile rutiere, au fost modernizate drumurile, a crescut numărul de vehicule, lungimea drumurilor. În medie, s-au   construit pe an peste 140 km de drumuri, iar parcul auto a crescut cu aproximativ 30%.  

S-au   dezvoltat   şi transporturile  navale  în  special  cele  de  mărfuri  efectuate  cu  vase  specializate. Numărul de vase a crescut, ca şi volumul mărfurilor transportate, de aproximativ 2 ori, dar în special după Criza Economică, odată cu modernizarea porturilor.

În 1920 s-au dat în funcţiune liniile aviaţiei comerciale, însă o dezvoltare semnificativă a transporturilor aeriene s-a observat abia după Criza Economică, în special în privinţa transporturilor de mărfuri. La sfârşitul perioadei interbelice funţionau 15 linii de transport aerian, interne şi internaţionale.

De asemenea, s-au dezvoltat şi transporturile prin conducte, pentru petrol şi gazele naturale.

 

5.  Comunicaţiile

 

Până în anul 1930, nu s-a înregistrat o dezvoltare deosebită a comunicaţiilor, cu excepţia celor externe. Începând cu anul 1934, creşterile au fost semnificative, corelate cu cerinţele dezvoltării economico - sociale. S-au intensificat fluxurile de informaţii personale, în special comerciale, au fost modernizate aparatele utilizate. Creşterile cele mai mari corespund comunicaţiilor telefonice, urmate de cele radio, în paralel cu creşterea numărului de abonaţi. Comunicaţiile prin poştă au înregistrat cele mai ample fluctuaţii.

 

6.  Finanţele şi piaţa monetară

 

În anul 1921 s-a constituit primul buget pentru întreaga ţară, buget care a rezultat echilibrat în următorul an. Până în anul 1929 s-au obţinut excedente, iar după Criza Economică s-au înregistrat deficite în fiecare an, ceea ce a determinat creşterea volumului datoriei publice.

Principalele categorii de venituri bugetare erau impozitele, care erau diferenţiate în funcţie de natura şi de mărimea veniturilor, impozitul pe venitul global fiind progresiv. Ponderea cea mai mare în totalul veniturilor bugetare o deţineau impozitele indirecte. După Criza Economică, veniturile bugetului de stat au fost profund afectate, ceea ce a impus creşterea ponderii impozitelor directe, deoarece acestea erau considerate mai sigure.

La  capitolul  cheltuieli  bugetare  o  pondere  importantă  o  aveau  cele  pentru administraţia publică centrală şi locală, pentru asigurarea ordinii publice, armată, plata datoriei publice interne şi externe, precum şi pentru afaceri economice, ceea ce demnstreayă o implicare mai puternică a statului în viaţa economică. Spre sfârşitul perioadei, în vederea reducerii cheltuielilor bugetare, statul a redus salariile personalului administrativ şi cheltuielile cu învăţământul.

Dezvoltarea activităţilor economice a impus numeroase emisiuni monetare, doar până în anul 1924 masa monetară crescând de aproximativ 10 ori. Ritmul de creştere a masei monetare a fost mai mare decât ritmul de creştere a producţiei naţionale, ceea ce a produs accelerarea inflaţiei şi deprecierea monedei naţionale.

A crescut ponderea numerarului în totalul masei monetare la peste 70%. Reforma Monetară din anul 1929 a urmărit stabilizarea monedei naţionale, refacerea finanţelor statului, modernizarea economiei. Efectele pozitive au fost anulate de Criza economică, perioadă în care moneda naţională s-a depreciat cu circa 30%. Spre sfârşitul perioadei moneda naţională a început să se aprecieze a urmare a dezvoltării activităţilor de producţie industrială.

S-a dezvoltat sistemul bancar, alături de BNR existând o serie de bănci comerciale, bănci de investiţii, bănci specializate pe anumite tipuri de credite şi cooperative de credit. La începutul perioadei, băncile s-au orientat cu precădere către operaţiunile speculative, iar ulterior către producţia industrială. Rata dobânzii s-a situat între 20 – 25%, iar taxa scontului era de circa 6%. În cadrul acestor bănci predomina capitalul autohton, iar cel străin era reprezentat de capitalul englez, francez, ungar şi german. Spre sfârşitul perioadei interbelice, statul a redus taxa scontului şi rata dobânzii, în scopul încurajării activităţilor de producţie.

 

7.  Comerţul

 

S-au dezvoltat atât comerţul interior, cât şi cel exterior.

Pe plan intern, în primii ani ai perioadei interbelice, a crescut numărul de unităţi comerciale, în principal în domeniul alimentar, al serviciilor din restaurante, cafenele, hoteluri, producţia de confecţii şi încălţăminte.

În mediul rural, comerţul se desfăşura în continuare în principal la târgurile periodice, organizate mai des, crescând astfel numărul produse industriale achiziţionate şi accentuându-se legătura dintre mediul urban şi cel rural, respectiv între industrie şi agricultură. Modernizarea legislaţiei după anul 1933, a determinat creşterea semnificativă, cu peste 40%, a numărului de unităţi comerciale din mediul urban.

Un rol important pentru intensificarea comerţului l-au avut bursele de mărfuri şi de valori, care s-au extins în special în a doua parte a perioadei. Au crescut tranzacţiile de valori mobiliare, îndeosebi pentru cele cu venit variabil. În an ul 1936, valoarea tranzacţiilor bursiere era de 4 ori mai amre decât în anul 1929.

În  ceea  ce  priveşte  comerţul  exterior, în anul 1920 guvernul a borogat toate convenţiile încheiate până atunci. Până în anul 1930, schimburile comerciale internaţionale s-au desfăşurat cu precădere pe baza unor acorduri pe termen scurt, provizorii. După anul 1926, s-a observat o reducere a exportului. Principalele produse exportate erau cereale, produse petroliere, produse ale industriei lemnului şi animale vii, iar principalele produse importate erau cele industriale finite. Ponderea importurilor s-a redus treptat, ca urmare a dezvoltării industriei autohtone. Balanţa comercială a fost   excedentară.  

România   a   participat   la   numeroase   târguri internaţionale şi expoziţii, pentru a-şi promova produsele cu succes.

Principalii parteneri în relaţiile comerciale externe erau ţările europene, alaturi de S.U.A., Canada, Japonia.