Pe baza concepţiei sale istorice despre societate, Marx a considerat că economia modernă de piaţă nu va putea exista la infinit. El considera că mersul firesc al istoriei impune în mod necesar şi inevitabil înlocuirea capitalismului cu o societate bazată pe proprietatea colectivă asupra mijloacelor de producţie şi având ca obiectiv nemijlocit, nu câştigul bănesc ci satisfacerea nevoilor tuturor membrilor societăţii.

În goana lor de a obţine cât mai mult profit, capitaliştii vor folosi tot mai intens forţa de muncă şi vor mări numărul maşinilor şi utilajelor ceea ce va determina o creştere a forţei de muncă neangajate, dependentă de munca salariată. Pe măsură ce profitul proprietarilor capitalişti se măreşte, sărăcia, mizeria, agresiunea, servitutea şi exploatarea proletariatului se adânceşte, fapt ce sporeşte revolta şi indignarea acestuia. Astfel pe de o parte se extinde producţia şi pe de altă parte se îngustează piaţa. Rezultatul este supraproducţia şi subconsumul, criza şi risipa capitalului. Devine evident că burghezia nu mai poate produce bunuri şi nu mai poate să-şi întreţină „sclavii". Revoluţia este inevitabilă şi ea va asigura preluarea mijloacelor de producţie de către muncitori şi plasarea producţiei sub control social.

Experienţa istorică din secolul XX a arătat că ţările „socialiste" sau „comuniste" s-au situat foarte departe de speranţele lui Marx şi ale marxiştilor de mai târziu, iar în unele privinţe la antipodul acestor speranţe (de exemplu: caracterul totalitar al acestor state şi încălcarea drepturilor omului în cadrul lor).

Pe măsura răspândirii ei, doctrina economică marxistă a fost una din cele mai controversate creaţii intelectuale din epoca modernă şi contemporană. Dincolo de laudele şi criticile ce i s-au adus, Marx rămâne unul dintre cei mai mari economişti ai lumii prin metoda şi erudiţia lui, prin spiritul său analitic deosebit, prin minuţiozitatea investigaţiilor economice şi pasiunea autentică de cercetător, prin numeroasele concluzii de certă valoare ştiinţifică.

Obiectivul general urmărit de Marx era fără îndoială foarte generos: emanciparea celor mulţi de asuprire, sărăcie, şi toate nedreptăţile care decurgeau din ele.

Doctrina economică marxistă a avut un destin dramatic. Ignorată mult timp de cercurile academice ale gândirii dominante din ţările dezvoltate (liberalismul neoclasic), economia politică marxistă cunoaşte o răspândire rapidă şi o apreciere entuziastă în sânul mişcării muncitoreşti din tot mai multe ţări încă din timpul vieţii autorului. Metodologia şi teoria economică marxistă au influenţat mulţi economişti nonconformişti din ţările dezvoltate în sensul apropierii lor de problemele economice spinoase ale timpului, evitate de gândirea economică liberală convenţională (dezechilibre, contradicţii, inegalităţi din economia de piaţă, etc.) şi al radicalizării concluziilor teoretice şi al propunerilor practice formulate de aceşti autori ( J.Robinson, W.Leontief, Schumpeter etc.).

Acceptată sau nu, opera teoretică a lui Marx a influenţat de la apariţia sa, întreaga gândire economică:

  1. el a introdus în ştiinţa economică noţiunea de „clase sociale";
  2. el a introdus în ştiinţa economică analiza dinamică (continuând studii anterioare), studiul evoluţiei structurilor, şi mai ales, studiul structurilor instituţionale;
  3. după apariţia „Capitalului", ideile clasice privind „ordinea naturală" sau „legile naturale" nu au mai putut fi susţinute, ca atare. Nu mai era posibil să se vorbească de „ordinea naturală", caracterizată prin anumite instituţii „esenţiale". Ele nu mai erau decât instituţii, mai mult sau mai puţin perfectibile, mai mult sau mai puţin bune;
  4. marxismul a generat noi modalităţi de cercetare economică.

 

Marx rămâne în istoria gândirii economice un mare economist, alături de Fr. Quesnay, A. Smith, D. Ricardo, J.M. Keynes, care a spus ceva în ştiinţa economică. Atât faţă de ideile sale, cât şi faţă de cele ale tuturor celorlalţi economişti, trebuie să fim obiectivi şi să păstrăm o echidistanţă.