Amenajarea turistică a teritoriului este parte integrantă a amenajării teritoriului unei ţări. Este un proces dinamic şi complex de amenajare ştiinţifică a spaţiului turistic cu luarea în considerare a relaţiei mediu colectivităţi umane, precum şi factorii care influenţează aceste relaţii.                                                                                         Scopul amenajării teritoriului este punerea în valoare a resurselor regionale, îmbunătăţirea cadrului de viaţă şi a condiţiilor de existenţă ale locuitorilor, având în vedere atenuarea disparităţilor regionale ale dezvoltării economice şi sociale prin organizarea mediului înconjurător şi orientarea optimă a echipamentelor şi activităţilor.                                                                                                                       Localizarea turistică necesită:                                                                                  

  1. a) o repartizare geografică a activităţilor;
  2. b) o abordare economică concepută funcţie de variabilele:

1) potenţialul natural al zonei (aptitudinile naturale ale zonei);

2) distanţa între zona de emisie (de origine a turiştilor) şi zona de recepţie;

3) potenţialul pieţei cu modul de formare a fluxurilor turistice şi intensitatea lor;

4) condiţiile economico – sociale ale zonei ce urmează a fi amenajată;

5) dimensiunea actuală sau proiectată a implantărilor;

6) competenţele decizionale.                                                                                                                                 Pe măsura utilizării unei zone de recepţie în mod intensiv, se diminuează rolul resurselor.                                                                                                                                                                 

Obiective principale ale strategiei de amenajare turistică:                                                         

1) valorificarea superioară a potenţialului turistic;                                                                         

2) diminuarea sezonalităţii;                                                                                                                     

3) extinderea sezonului turistic prin echiparea teritoriului cu dotări exploatabile şi funcţionale tot timpul anului şi atragerea unui număr mare de turişti străini cu lărgirea ariei de provenienţă a turiştilor;  

4) sporirea eficienţei economice şi sociale a activităţii de turism;                        

5) dezvoltarea tuturor formelor de turism posibile şi pretabile în teritoriile amenajate;                              

6) păstrarea şi conservarea mediului înconjurător şi a obiectivelor turistice.

                       

 

Amenajările din zona montană

                                                                                                                                                         În funcţie de elementele naturale şi condiţiile de accesibilitate se disting 2 tipuri de localizări:

1) sub forma punctelor izolate (centre de recepţie turistică de mici dimensiuni distribuite în jurul masivului, de-a lungul văilor sau chiar în interiorul acestuia)

2) sub forma staţiunilor. Acestea sunt localizări concentrate cu funcţionalitate multiplă destinate unui număr mare de turişti.                                                                       Raportat la aceste tipuri de localizări există 3 forme principale pentru staţiunile montane funcţie de amplasarea echipamentelor faţă de masiv:

  1. a) localizare periferică la marginea masivului montan şi în imediata vecinătate a unor localităţi: Poiana Ţapului, Azuga, Buşteni
  2. b) localizare liniară de-a lungul culoarelor naturale de pătrundere în masiv: Valea Prahovei, Valea Oltului
  3. c) localizare terminală în zone înalte sau adânci dincolo de limita aşezărilor umane: localitatea Runcu lângă Tismana.

Principalele criterii aplicabile în România pentru turismul de iarnă, respectiv turismul de schi

                                                                                                                                                                                                            1) Amplasamentul unei staţiuni de sporturi de iarnă se face funcţie de condiţiile naturale analizate de specialişti, precum şi pe baza operaţiunilor de cartare.                                                           

2) Amplasamentul optim se consideră la o altitudine de 1200 m.            

3) Asigurarea accesibilităţii în staţiune prin construirea sau amenajarea unor căi de comunicaţii moderne şi eficiente.                                                                               

4) Crearea de condiţii optime pentru practicarea schiului prin amenajarea cu prioritate a domeniului schiabil şi a dotărilor specifice.                                                          

5) Capacitatea de cazare a unei staţiuni se stabileşte funcţie de capacitatea pârtiilor amenajate: pentru un loc de cazare minim 6 m pârtie de schi, iar în situaţia în care la sfârşit de săptămână fluxul de turişti se intensifică se ajunge la 8,5 m pârtie pe loc de cazare.                                                                                           

6) Concentrarea dotărilor pentru cazare din staţiuni în apropierea pârtiilor de schi şi a instalaţiilor de transport pe cablu.                                                                                             

7) Activităţile turistice de bază (sporturi de iarnă) se vor corela cu alte activităţi menite să sporească atracţia pentru staţiuni şi să se diversifice profilul.         

8) Pârtiile de schi pentru amatori trebuie separate de cele de performanţă, complexitatea pârtiilor fiind în acord cu categoriile de schiori: începători, şcoli de schi, pârtii uşoare, medii, dificile.                                                                                                                     

9) Orientarea spre nord a pârtiilor de schi este obligatorie până la altitudinea de 1600, 1800 m.                Golul alpin este adesea impropriu schiatului din cauza viscolului şi ceţii astfel încât domeniul schiabil trebuie asigurat în etajul pădurilor între 800 şi 1800 metri.                                                                          

Concluzii: În amenajarea turistică a zonei montane se va ţine seama de:            

1) unicitatea prestaţiei; fiecare localizare indiferent de forma sau mărimea ei reprezintă un caz particular chiar în cadrul aceleiaşi arii geoturistice.                           

2) localizarea turistică se face la sursă datorită caracterului rigid şi netransferabil al ofertei.                                                                                                                                                    

3) localizarea turistică este îndepărtată de piaţa cumpărătorului. Consumarea produsului turistic presupune deplasarea cererii, a turistului, de aceea sunt necesare amenajări complexe cu o gamă largă de prestaţii.                                

4) polivalenţa amenajărilor (a staţiunilor). Sunt necesare dotări şi servicii care permit satisfacerea în condiţii de calitate specifice fiecărui segment de turişti.                                                                                                                                                                                 

5) amenajările turistice se integrează tendinţei de expansiune a terţiarului.